Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea I-a) GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea I-a) GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

„Şcoala de la Tomis, afirmată de la finele secolului

al IV-lea până la începutul secolului al VII-lea, înscrie

una dintre cele mai importante etape din întreaga

dezvoltare a culturii noastre.” (Mihail Diaconescu)

 

 

   Prin Mărinimia Bunului Dumnezeu, am fost aşezaţi într-o Vatră străbună şi strămilenară, ca Naţiune MATCĂ-MUMĂ în spaţiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC, în Zorii Creaţiei, într-o sinergie de Oameni aleşi şi de locuri încărcate permanent de Miracol, care dau întâietate, amploare, bogăţie, frumuseţe, lumină, splendoare, profunzime şi unicitate etnicităţii noastre sacre în Europa şi în lume.

 

Există în multe ţări râuri, câmpii, dealuri, şesuri, podişuri, munţi, lacuri, fluvii, codri şi mări, dar „combinaţia, armonizarea munţilor, şesurilor şi apelor în spaţiul nostru este o particularitate care şi-a pus pecetea pe personalitatea naţională şi individuală a acestor locuri şi a acestor oameni.” (Anton Dumitriu, 50/ 17-18)

 

După Vatra Strămoşească şi Zestrea naturală, ne-a hărăzit Dumnezeu, cu Profeţi şi Sibile, cu Conducători iscusiţi şi mari Voievozi, cu Sacerdoţi luminaţi şi Oşteni viteji, cu Mame înţelepte şi Fecioare frumoase, cu Dascăli pricepuţi şi Artişti neîntrecuţi, cu un lung şir de Eroi şi Martiri, cu Fecioara Maria şi o Corolă de Sfinţi, cu armonia Pădurii şi un Curcubeu de Jertfe, cu Pământ roditor şi Cer binecuvântat, cu un Destin ales, predestinat în Arealul princiar pelasgo-traco-geto-dac, numit „CETATEA ZEILOR”.

 

În epoca prehristică, Dacia Pontică – Schythia Minor se bucura de aceeaşi veneraţie ca lumea greacă şi cea latină, tustrele aparţinând de fapt aceluiaşi Stejar milenarpelasgo-thrac, privind interferenţele spirituale, religioase, culturale, politice, economice, cosmologice. În marile cetăţi geto-dace de pe ţărmul Mării Negre: Callatis, Tomis, Histria (fondate în sec. al VII-lea î. d. Hr.) se remarca prezenţa unor Şcoli cu o veche şi înfloritoare tradiţie în care excelau: literatura, retorica, filosofia, astrologia, lăsându-şi faima şi nemurirea în mari personalităţi: Demetrios de Callatis (sec. III, î. d. Hr.), cu studii de istorie şi geografie despre Europa şi Asia, în 20 de volume; Istros Callatianos (sec. III, î. d. Hr.), tratat Despre tragedie; Satyros de Callatis – Peripateticul (sec. III, î. d. Hr.), părintele biografiei, biografii închinate unor scriitori ca Euripide, ori filosofi precum Pitagora, Empedocles, Zenon, Anaxagora, Socrate, Platon, Diogenes Laertios ş.a. (Hristo M. Danov, Tracia antică. Trad. prof. univ.  dr. Constantin Velichi. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1976; Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, II, p. 12, 26; III, p. 9; VI, p. 21; VIII, p. 40, 48, 53; IX, p. 26)

 

Lui Satyros, i-a urmat eruditul Heracleides Lembos de Callatis (sec. II, î. d. Hr.), devenit înalt demnitar al imperiului Egipt. El ne-a lăsat două frumoase opere, o biografie şi un tratat de filosofie: Viaţa lui Arhimede, Raţionamentul lembeutic.

 

   Corax de Siracuza (aprox. 470 î. d. Hr.) a pus bazele retoricii, adică: „arta vorbirii care produce convingeri”, iar două secole mai târziu, Siracuza intra în pantheonul nemuririi, prin savantului antichităţii Arhimede (287-212 î. d. Hr.)

 

HISTRIA l-a plămădit pe nobilul şi celebrul memorialist şi geograf Aethicus Histricus care a lăsat omenirii faimoasa sa Cosmographia.

 

Celebritatea Şcolii din Atena, care a dat posterităţii sacra Trinitate thracă filosofică: Socrate-Platon-Aristotel s-a bucurat de un imens prestigiu în rândul Şcolilor Pontice care, le-au promovat şi propagat conceptele, sistemele, doctrinele filosofico-estetice, dar şi eruditele opinii literare.

 

Socrates (469-399), a fost precursor al idealismului precreştin şi creştin, pedagog al înaltei conştiinţe morale. Socrate a fost de fapt propria sa Şcoală-Cea mai înaltă educaţie de ţinută morală precreştină, a sinelui prin cunoaşterea de sine.

 

Platon (427-347), unul dintre cei mai remarcabili gânditori ai antichităţii thrace, a fondat ACADEMIA din ATENA în anul 387, î. d. Hr. Filosoful a elaborat marile opere, care trăiesc şi astăzi: „Banchetul”, „Fedon”, „Statul”, „Republica”, „Parmenide”.

 

Aristotel – Stagiritul (384-322), născut în Stagira, discipol al lui Platon, după ce a ajuns magistru s-a despărţit de Platon şi a fondat LICEUL, punând bazele unor noi discipline: logica, psihologia, etica, estetica/ poetica, politica, economia politică, zoologia, fizica, metafizica, cosmologia. Lucrările sale de referinţă sunt: „Organon”, „Despre suflet”, „Politica”, „Etica nicomahică”, „Metafizica”, „ Poetica”.

 

   Poetica lui Aristotel era axată pe arhitectura unui studiu elevat, intrinsec al unei literaturi de excepţie, pe clasificări literare, pe definirea genurilor şi a speciilor.

 

Dacia Felix , n-a fost creată de invadatorii romani în procentul uzurpării lor situat între 14-24%, (106-271 d- Hr.) din teritoriul marelui Regat cum greşit susţin unii cercetoraşi fugiţi din calea Adevărului, căci exista deja renumita, milenara SCYTHIA MINOR – DACIA PONTICĂ, devenită Dacia Apostolului Andrei, zidită pe temelia creaţiei geniale a unui popor eminamente religios, drept, viteaz, primitor, omenos, jertfitor, înălţător, înţelept, ancorat în spiritualitatea ancestrală care i-au conferit un înţeles profund metafizic, un înalt sens moral, o dimensiune a Adevărului revelat, un Cer al Iubirii care-i dă DACIEI MARI a Vlahilor o amplitudine cosmică.

 

   Şcoala de la Tomis vine ca o încununare princiară a descendenţei din Şcoala monarho-profetică a lui Zamolxis care, a conferit prin monoteismul religios, spiritul monoteist al înţelepciunii protodace milenare, reflectată în Corifeii gândirii metafizico-religioase precreştine: Homer, Orpheu, Solon, Herodot, Hippokrates, Gorgias, Pitagora, Sophokles, Zenon, Sokrates, Platon, Aristotel, Arhimede, Strabon, Seneca, Plutarh, iar în era creştină magnificii Plotin, Origen, Hypatia.

 

Numărul mare de autori formaţi şi operele – capodopere scrise cu acrivie în Cetăţile Daciei Pontice şi ale Dunării de Jos, atestă excepţionala vigoare a spiritualităţii geto-daco-române care au oferit lumii lucrări erudite de faimă universală.

 

  Şcoala de la Tomis, prin descendenţa ei profetică, prin tradiţia precreştină şi creştină s-a impus între renumitele Şcoli ale lumii universale creştin-ortodoxe, prin convergenţa şi rafinamentul unor idei alese, moral-creştine, prin efervescenţa unor concepte de înaltă ţinută filosofică, prin mistica ortodoxă a orientării dogmatice a principiilor teologice şi în mod expres prin numele şi numărul unor personalităţi care i-au dat autoritate, iar prin operele lor nemuritoare i-au ilustrat veşnicia.

 

Rod al înfloririi sale culturale prin spiritualitatea acelei Epoci aflată sub apoteoza religioasă a Creştinismului ortodox, „Şcoala Literară de la Tomis apare ca un rezultat semnificativ al tendinţelor intelectuale ale epocii şi, totodată, ca o formă coerentă de manifestare a unor cauze multiple, îndeosebi a atitudinii comune a unui mare număr de autori de înalt prestigiu în raport cu cele mai complexe probleme spirituale ale timpului lor. Erudiţii cugetători ca Sfântul Theotim I Filosoful, Episcopul Tomisului (392-403), Episcopul Ioan de Tomis (a păstorit înainte de 448), Episcopul Theotim al II-lea de Tomis (a păstorit în jurul anului 458), Arhiepiscopul şi Mitropolitul Valentinian de Tomis (înainte de 549 – după 553), cărora li se adaugă atât intelectualii din gruparea monahilor sciţi de la începutul secolului al VI-lea (cel mai cunoscut dintre ei este Leontius Byzantinus [ 485-542], cât şi unele personalităţi ilustre ca Sfântul Ioan Casian (c. 360-435) şi sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul (Dionysius Exiguus: c. 470-545) au dat acestei Şcoli o amploare şi o durată de excepţie, cu consecinţe multiple şi importante în viaţa poporului nostru şi în evoluţia spirituală europeană şi universală.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 517)

 

Dacia Pontică păstra încă vii şi calde urmele paşilor Apostolilor Andrei, Filip şi Pavel  care au adus mireasma dumnezeiască a Evangheliei Mântuitorului Hristos.

 

Împăratul Diocleţian (284-305), refăcuse limesul scitic, astfel, că Scythia Minor făcea parte din prefectura Orientului, respectiv dioceza Thracia, condusă militar de un dux perfectissimus. Cetatea Tomis în sec. al III-lea, d. Hr., dincolo de reşedinţa guvernatorului era şi primul scaun episcopal din istoria B.O.R., avându-l în frunte pe Evanghelicus. Din secolul VI, reşedinţa capătă o mai mare strălucire devenind Eparhie Arhiepiscopală şi Mitropolitană, a cărei jurisdicţie se întintea peste 14 Episcopii, temei de mare înflorire spirituală naţională şi universală.

 

      Operele tomitenilor n-au constat numai în originalitatea creaţiei, ci şi în erudiţia titrată printr-o hermeneutică aleasă, cultică în premieră la acea vreme de aur a GETO-DACILOR.

 

Regele cu aristocraţia sa care, veghează şi promovează cultura şi genialitatea poporului lor, se împărtăşesc la rându-le din Potirul creaţiei divino-cultice. Aşa se naşte Cotys I, regele poet care l-a îndrăgit şi l-a influenţat pe marele poet Ovidius întru înţelepciunea thracă, despre care el credea că este doar o naţiune barbară.

 

Aşadar, Regele-poet Cotys I şi poetul Ovidius Publius Naso (43 î.d. Hr. – 17 d. Hr.) care a evocat liric frumuseţea naturii noatre, alături de alte poeme încântătoare, au intrat în Pantheonul Literaturii noastre ca primii autori culţi.

 

   Aşa s-a aşezat Şcoala superioară de la Tomis, prin voinţa Bunului Dumnezeu şi prin evlavia unor Ierarhi cu adevărat slujitori şi slăvitori ai Învăţătorului, Arhiereului şi Împăratului Cosmosului – Iisus Hristos, pe fundamentul unei continuităţi de spiritualitate mistică, dar şi pe dimensiunea unei înalte tradiţii profetico-cultice.

 

Între măreţele înfăptuiri literare religioase, Epistole, Norme/ Reguli monahale şi Circulări Sinodale ale Ierarhilor dobrogeni, vin ca o adăugire la Miracol, exemplarele biografii denumite Acte martirice, astfel în 12 Aprilie 372, d. Hr., pe urcuşul mistic suie martiriul sfântului Sava Gotul de la Buzău, consemnat în Actul martiric al Sfântului Sava de la Buzău, „una dintre cele mai importante realizări epice ale epocii litaraturii dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 83)

 

Arhiepiscopul geto-dac al Cezareei Capadociei, provincie thracă, Sfântul Vasile cel Mare s-a adresat confratelui ierarh al Tomisului, Betranion şi guvernatorului Iunnius Soranus, numit „ilustrul guvernator al Scythiei” pentru a-i trimite sfintele moaşte ale martirului buzoian şi mulţumeşte ales prin două epistole celebre pentru scrisoarea trimisă de episcopul Betranion şi pentru darul divin cu care l-a onorat.

 

Epistola 164 a Sfântului Vasile cel Mare, grăia mirific în limba sa geto-dacă: „Ce nu are scrisoarea ta? Oare nu iubirea faţă de Dumnezeu? Nu admiraţia pentru martiri…încât ne vin în faţă întâmplările acelea?… Cine ar putea descrie bucuria sufletelor noastre? Ce putere a cuvântului şi-ar închipui că poate să exprime clar bucuria lăuntrică a sufletului nostru? Desigur, când am văzut pe atlet, am fericit pe îndrumătorul lui, care va primi, şi el, de la Judecătorul cel Drept cununa dreptăţii, pentru că a pregătit pe mulţi pentru a lupta pentru credinţă.” (Dr. Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră, Craiova-1984, p. 41)

 

Epistola Sfântului Vasile cel Mare, confirmă între altele şi calitatea de scriitor a ierarhului de Tomis, Betranion, exponentul Şcolii Literare Tomis-Dunărea de Jos, perioadă în care şi-a imortalizat Epoca de Aur, prin care au excelau teologul Origen, istoricii Socrates, Sozomen, Iordanes cu celebra sa Getica, sfinţii dobrogeni Ioan Casian prin lucrarea Conlationes XXIV, capodoperă universală şi Gherman, Evgarie Ponticul (345-399), cu celebra scriere Antierethicus, Wulfila, traducătorul Bibliei în limba germană şi Auxentius Mercurinus, episcop de Durostorum, „unul dintre cei mai importanţi scriitori dacoromâni” * , care a redactat biografia magistrului său, „Epistola de vita, fide et obitu Wulfilae”, Niceta de Remesiana,  Flavius Aeticus, ilustru general şi mare om de cultură thracă, sf. Theotim I Filosoful, episcopii Ioan Maxenţius şi Leontius Byzantinos, sf. Dionisie Areopagitul, mitropolitul Valentinianus de Tomis, Isidor de Sevilla cu ilustra Historia de regibus Gothorum, Wandalorum et Suevorum şi Etymologiae, inspirate din Cosmographia lui Aethicus Hristicus,  sf. Martinus de Bracara, consilier al regelui Miro (570-583) al suebilor-Peninsula Iberică, ş.m.a.   (* Mihail Diaconescu, p. 86, 89-92, 142, 145)

 

Episcopul Niceta de Remesiana (+ 414), a întreprins o vastă misiune de evanghelizare printre thraci, schyţi, geţi, daci, bessi, în Dobrogea, Muntenia, Dacia Ripensis, Mediterranea, iar ca scriitor bisericesc a realizat o profundă operă de excepţie, cu caracter universal: Instructio ad competentes (6 vol.), De diversis appelationibus, De vigiliis servorum Dei, De psalmodiae bono, De lapsu virginis, Te Deum. (S. Felbecker, Nicetas von Remesiana, în LACL)

 

Mihail Eminescu, Profetul nostru s-a numărat printre admiratorii marelui ierarh, ca de altfel şi de bucuria întregii Şcoli Literare de la Tomis, privind studiul său: etnogeneza poporului dacoromân, precum şi problema continuităţii elementului thraco-geto-dac în Dacia. În lunga sa fişă a Ms. 2257, f. 431-439, sunt extrase citate din cartea lui Julius Jung, Romer und Romanen ind den Donaulandern, Innsbruck, Wagner, 1877, unde găsim fragmente referitoare la: Vitae S. Sabae, Vitae S. Nicetae (notele 1-2 din subsolul p. 131; „Viaţa lui Ulfila…” ; „Bizantinul Priscos…” ; „Auxentius ed. Waitz p. 20 (Caiete, V, p. 40-43), fragmentul de sub anul 824, „Abotriţii cari locuiesc în Dacia…”, fragmentul de sub anul 976 „Pe urmaşul lui Şişman…” (Ms. 2257, f. 438 r. Caiete V, p. 43), afirmă documentar „cea mai veche atestare istorică a Vlahilor din dreapta Dunării”, până la acel moment.

 

Generalul Flavius Aeticus a fost luat ostatic de regele vizigot cuceritorul Romei Alaric I de Peuce (395-410), iar după ce a fost eliberat i-a învins pe goţi şi pe franci.

Devenit magister ultriusque militiae, apoi consul şi patricius, „unul dintre cei mai importanţi comandanţi militari din istoria universală,” i-a înfrânt pe barbarii huni în 451, la Campus Mauriacus, „scoţându-i definitiv de pe scena istoriei.” (p. 91)

 

În cadrul Şcolii Literare de la Tomis s-a răsfrânt strălucit în istoria universală gruparea monahilor sciţi, care au impus dogma ortodoxă, Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii lui Hristos şi au influenţat până astăzi cugetarea creştin-ortodoxă.

 

Împăratul thrac Marcianus, căsătorit cu sora împăratului Theodosius al II-lea, Pulheria a convocat în anul 451, Sinodul IV de la Calcedon, unde s-a dezbătut erezia lui Eutihie care nega natura umană a lui Hristos: „Cel ce s-a născut din Fecioara Maria a fost Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, însă trupul Său nu era de aceeaşi natură sau substanţă cu al nostru.” (R. Draguet, La Christologie d’Eutyches d’apres les Actes du Synode de Flavien-448)

 

Sfântul mare poet Niceta de Remesiana l-a cunoscut şi l-a înrâurit celest pe ilustrul poet, ierarh şi confrate, sfântul Paulinus de Nola (353-431). Electrizat de erudiţia ierarhului geto-dac, de profunzimea serafică a lirismului său, de înalta ţinută spirituală, discipolul Paulinus i-a închinat poemul Carmen XVII, în care îşi exprimă profunda şi sacra admiraţie. Poemul surprinde ipostaza uneia dintre cele mai frumoase prietenii, împliniri sufleteşti şi trăiri spirituale. „Legătura sufletească bazată pe stimă, pe admiraţie intelectuală reciprocă şi îndeosebi pe marile valori ale iubirii creştine (agape) dintre Sfântul Niceta de Remesiana şi Sfântul Paulinus de Nola are asemănare în cultura noastră cu amiciţia care i-a unit pe marii scriitori Mihai Eminescu şi Ion Creangă. În cultura germană, o amiciţie literară asemănătoare este cea care i-a unit pe Goethe şi Schiller.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 98)

 

Pe aripile cântării

 

„N-ai scris tu însuţi versuri?/ De n-ar fi al tău nume/ În fruntea lor, n-aş zice că le-a făcut un thrac./ Orfeu, deci, nu e singur poet pe-aceste locuri/ Bistonia se poate făli cu-al tău talent.// Aşa cum te încumeţi să iei în mână arma,/ Pe mână să te umpli de sângele duşman,/ Aşa cum ştii în lupte struni fugarul sprinten,/ Cum ştii s-arunci şi lancea cu braţul tău de fier,/ Tu, când ai pus la cale războinicele treburi,/ De sarcina aceasta când te-ai văzut scăpat,/ Nu lâncezeşti în lene şi-n somn: te urci tu însuţi/ Pe-aripile cântării spre cerul luminat.”

(Poem închinat de Ovidius regelui poet Cctys I, Pontice, II, IX, Către regele Cotys)

 

Se naște firesc întrebarea: cine a dorit ca atâtea generații de tineri studioși să fie convinși că românii nu au avut scrieri cultice și literare până la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung ?!

     

( va urma )

 

      Bibliografie selectivă (1)

 

Francisc de Sales, Traite de l’amour de Dieu – 1616;

Jean Bolland, Acta sanctorum, Koln-1721;

   Heribert Rosweide, Vitae Patrum (cu celebrul text al Actului martiric al Sfinţilor Epictet şi Astion de la Halmyris), Anvers-1615;

Laurentius Surium, Vitae Sanctorum, Koln-1618;

Dimitrie Cantemir, Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae; Historia Moldo –Vlahica, 1716-1717;

Georgios Kedrenos, Sinopsis istorion, sec XI-XII (de la Facerea lumii – la 1057);

Nicodim Aghioritul, Filocalia (1782);

Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri -1812;

Charles-Augustin de Saint-Beuve, La litterature franqaise des origines a 1870, Moyen Age, Edition La Renaissance du livre, Paris;

Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda-1812; Istoria Bisericii românilor, atât a celor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre-1813;

Sf. Ioan Râmleanul (Ioan Casian), Două cuvinte. Trad. Grigorie Dascălul, Bucureşti – 1825;

Jacques Paul Migne, Patrologiae cursus completus. Series latina, Paris-1878;

Ghenadie I. Enăceanu, Din istoria bisericească a românilor. Creştinismul în Dacia şi creştinarea românilor compusă după documente străine şi naţionale-1878;

Gheorghe G.Zottu, Sfântu Sava, în revista B.O.R., an XII, nr. 3, 1883;

Gherasim Timuş, Epistola Bisericii Goţiei pentru Martirul Sava, în B.O.R., an XIV, nr. 9, 1890; Dicţionar hagiografic cuprinzând pe scurt vieţile Sfinţilor, Bucureşti-1898;

Dom Germain Morin, De psalmodiae bono de l’eveque Saint Niceta d’apres le ms. Vat. 5729, în Revue benedictine, an XIV-1897; L’Eveque Laurent de Novae et ses opuscules theologiques, în Revue de sciences philosophique et theologique, Tome XXII-1937;

Friedrich Kauffmann, Teză de Doctorat, Auxenti Durostorensis Epistula De vita, fide et obitu Wulfilae in Zusammeenhang mit der Dissertatio Maximini contra Ambrosium. Aus der Schule des Wulfila, Texte und Untersuchungen zur altgermanischen Religionsgeschichte, Strassburg-1899;

Raymund Netzhammer, Die altchristliche Tomi. Eine kirchengeschichtliche Studie, Baia Mare-1904,

  1. E. Burn, D.D. Niceta of Remesiana, his life and works, The University Press, Cambridge-1905;