Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Gheorghe PÂRLEA: Încă un studiu care perpetuează o controversă cronicizată: „Argus și slugile sale – Cei care au făcut să moară Mihai Eminescu”, de Vadim Bacinschi (Note de cititor)

Gheorghe PÂRLEA: Încă un studiu care perpetuează o controversă cronicizată: „Argus și slugile sale – Cei care au făcut să moară Mihai Eminescu”, de Vadim Bacinschi (Note de cititor)

Motto: „Suntem o seminție atât de controversată, bântuită de atâtea himere şi erori!” (Vadim Bacinschi)

Recent a trecut pe la baștina mea (și a străbunilor săi familiali) profesorul Vasile Șoimaru de la Chișinău. A câta oară? Foarte probabil, cam a suta oară, timp de aproape douăzeci de ani, de când și-a descoperit „neamurile” în arealul istoric al „Descalecatului” care a dat naștere Moldovei, țara gospodărită cu măreție de Marele Ștefan, „Rege de Dacia” după un document descoperit recent la Milano . De fiecare dată, cu portbagajul automobilelor sale (întâi o Toyota obosită, apoi o Dacia Duster semiautohtonă) doldora de cărți născute la Chișinău, majoritatea apărute sub auspiciile sale de proiectant editorial și autor al iconografiilor conexe respectivelor volume.

Acum, aflat în drum spre Banatul sârbesc, în contextul neastâmpărului său de globe-trotter dedicat edificării asupra stării neamului nostru pulverizat în cele patru părți ale zării, mi-a adus trei cărți noi: „Înstrăinarea Basarabiei” de Eugen Statnic, „Argus și slugile sale” de Vadim Bacinschi și romanul „Cu ochiul celuilalt” de Nicolae Rusu. Tustrei poartă efigia Editurii „Serebia” din Chișinău și păstrează încă în materia alcătuitoare mirosul tușului tipografic. Pe rând, când timpul care subjugă săteanul mă va slăbi din chingi, voi relata (celor interesați din restrânsul meu câmp virtual) câte ceva din conținutul lor, cum am mai făcut-o și cu alte cărți ajunse pe meleagul meu prin același Badea Cârțan de la Chișinău, o sosie (cu doctorat la Sankt Petersburg) a țăranului patriot de la Cârțișoara Sibiului.

Una din cele trei cărți primite îl are autor pe poetul și ziaristul Vadim Bacinschi, unul dintre puținii (unii zic că e chiar singurul) gazetari români din regiunea Odesa (Basarabia istorică), acum unitate administrativ- teritorială din corpul Ucrainei.

Pe numitul gazetar îl știu prin intermediul articolelor sale din mediul virtual, având ca temă soarta vitregă a românilor din Ucraina, cei din Basarabia istorică (Bugeacul) și din Bucovina de Nord. Cartea aceasta are însă o altă temă de bază, una legată de motto-ul în spiritul căruia am încropit acest demers. Se numește „Argus și slugile sale”, cu subtitlul ”Cei care au făcut să moară Eminescu”.

Desigur, generosul cititor al exercițiului meu de aici, ajungând la acest paragraf care dezvăluie titlul cărții aflate în modesta mea atenție, e foarte posibil să întrerupă lectura, șoptindu-și în barbă ceea ce am mai auzit/ citit: „baliverne”, „povești născocite de condeieri aflați în criză de personalitate”, „prostioare”, „căutări de Elodii” ș. a. Ba, mai mult, că „asemenea idei nici n-ar trebui publicate”. În acest dăunător spirit, această carte e respinsă de circa patru ani de la dreptul de tipărire, până ce, iată, dr. Vasile Șoimaru a inclus-o în generosul său proiect cultural „Românii din jurul României”.

N-ar trebui însă să se întâmple cele constatate mai sus, îmi permit eu să cugetez, câtă vreme știm bine că încremenirea în suficiență, legat de cunoaștere, nu e o atitudine sănătoasă. Când „adevărul” apare în mai multe variante, mai e de parcurs drum până la miezul lui (adevărului), până ce vocabula care îl desemnează își va pierde ghilimelele. Și-apoi cum să ignori demersuri care au substanță, care au logică serioasă, susținută de o acribie demnă de știința cercetării. Și mai apoi, autorii acestor analize nu sunt niște terchea-berchea, ci persoane cu pregătire echivalentă celor cu care vin în contradicție. Iată, cartea de 116 pagini a lui V. Bacinschi are girul academicianului Mihai Cimpoi, eminescolog celebru, de vreme ce ilustrul exeget semnează prefața cărții (în formula „În loc de prefață”).

Autorul numitei cărți își construiește demonstrația pe trei piloni demni de luat în seamă: „Aspectul politic” (al contextului morții poetului-publicist), „Aspectul medical” (referitor la Eminescu, desigur) și „Aspectul moral” (aspectul moral îi vizează pe „cei care au făcut să moară Eminescu”, în demonstrația autorului, T. Maiorescu, Al. Chibici-Revneanu, P. P. Carp, Th. Rosetti, Al. Șuțu, C. Popasu, I. Slavici, Gr. Ventura, Emil Max și C. Simțion). Constructul dezvoltat pe cele trei elemente de structură include șapte puncte de rezistență (evidențiate în replica dată, în carte, scriitorului ieșean Nicolae Turtureanu), anume: „despre modul cum s-a făcut internarea poetului laCaritas” (de câte ori s-a făcut); „despre falsificarea (de câte ori) a diagnosticului real (psihoză maniaco-depresivă)”; „despre tratamentul cu mercur ce i-a fost aplicat lui M. Eminescu” ( în 1887 și 1889); „despre modul în care s-au comportat cu poetul și jurnalistul de la Timpul, în contextul bolii acestuia, membrii lojii masonice Steaua României (versus junimiștii T. Maiorescu, P. P. Carp, Al. Șuțu ș. a.)”; „lichidarea prin ordin guvernamental a Societății Carpați, al cărei membru era Eminescu”; „semnarea în octombrie 1883, la Viena, a Tratatului secret de alianță între România, Austro-Ungaria, Germania și Italia, eveniment la pregătirea căruia liderii junimiști P. P. Carp și T. Maiorescu au avut implicații directe”; „relațiile redactorului de la Timpul, M. Eminescu, cu patronii săi masono-junimiști (în primul rând, T. Maiorescu și P. P. Carp), în condițiile în care redactorul scria în ziar nu tocmai ceea ce ar fi vrut patronii”.

Argumentele care susțin demersul autorului cărții în favoarea ideii că Mihai Eminescu a fost omorât în mod premeditat nu par a fi deloc născute dintr-o minte suspectă de nevoia vreunui „consult medical”, cum trimite în derizoriu cel căruia i se opune V. Bacinschi orice scenariu diferit de cel care statuează că M. Eminescu „a murit de o boală oarecare într-un ospiciu bucureștean”. Desigur, nici certitudinea absolută de care ne asigură gazetarul odesean, anume că lucrarea pe care ne-o oferă ar „înscăuna întregul adevăr”, nu mi se pare „diplomatică”, dar nu încape îndoială că autoritarismul autorului asupra „situației” nu adaugă contondență în disputa externă cărții, atât de conflictualizată, copleșită de epitete persiflante, unele chiar nedemne de mediul cercetării științifice. Pentru a ajunge la numita „întronare” a adevărului în această dispută, e necesar respectul reciproc al opozanților, prin a accepta confruntarea argumentelor și actelor doveditoare. Prestația autorului cărții aflate în modesta mea observație respectă acest spirit, motivație expresă pentru plăcuta zăbavă a lecturii, cel puțin în cazul cititorului pe care îl întruchipez aici.

Gheorghe Pârlea