Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » FLORENTINA SAVU: CÂND TĂCERILE DOR (Recenzia la volumul „Când tăcerile dor de Dorina Omota”)

FLORENTINA SAVU: CÂND TĂCERILE DOR (Recenzia la volumul „Când tăcerile dor de Dorina Omota”)

Poeta Dorina Omota este un autodidact. Prin ambiție și dragoste pentru poezie, ea a reușit să cucerească și să se bucure de aprecieri dintre cele mai laudative. Volumul său de poezii „Când tăcerile dor”, este dedicat iubirii, unei iubiri dezamăgitoare care i-a lăsat în suflet dâre adânci de dor și suferință.
Orice tăcere doare fiindcă în ea îți ascunzi trăirile interioare, îți ascunzi zbuciumul inimii, îți ascunzi orgolii, înfrângeri, umilințe ori poate o despărțire definitivă, un destin nefericit, o soartă vitregă.
Tăcerea este ruperea de realitate, refugierea în tine însuți, convorbiri cu propriul eu, certuri în oglindă, răzbunări mute, suflet rănit și sângerând… Tăcerea este prăbușirea în noaptea minții, indiferența față de tot ceea ce se petrece în jur și chiar în propria ființă… Tăcerea este ca o Fată Morgana, mută și învăluită în mister și ceață, e scara care te ridică în infinitul de plumb ori te coboară în nisipurile mișcătoare ale deziluziilor… Poeta este spectatoare la trecerea timpului, privește cum se scurg primăveri, cum se scurg și veri și cum apar toamne reci și stafidite, cum ruinele a tot ce a iubit, rânjesc peste anii strânși în buchet de dor întunecat. Apar suspine, regrete, amărăciune, dorințe de uitare, timp nemilos în continuare:
„Te voi uita prin nori de fum
Și printre frunze-ngălbenite,
Mi-e sufletul un hău de scrum
Iar gândurile-s obosite…”
(„Și chiar dacă te mai iubesc…”)
Tăcere…Condamnare la singurătate, amintiri pierdute, căutări:
„Nu înțeleg cum să dezleg
Ghemul de gând ce mă sfâșie,
Nu pot să-l leg, nici să culeg
Din tot ce-a fost nicio fâșie”
( Condamnată să te-ador…)
E foarte greu să te împaci cu această tăcere care te apasă pe creier și pe suflet cu atâta putere. Cauți mereu, speri, suspinele îți umplu pieptul, aerul ți se împuținează, simți cum te sufoci. Poeta recunoaște față de sine că iubirea ei nu a fost o șaradă, că și-a dorit-o eternă, nemuritoare. Pentru a întări cele spuse, în poezia „Te-am iubit” repetă unele cuvinte:
„Te-am urcat zi de zi cu o treaptă,
Tot mai sus, tot mai sus, tot mai sus”

„Te-am crezut precum cred cele sfinte
Și mai mult, și mai mult, și mai mult”

„Te-am dorit mai aproape de mine,
N-ai venit, n-ai venit, n-ai venit.”

Dureroase sublinieri, dureroase sentimente, dureroase dezamăgiri și călcări peste frumosul unui suflet sincer și tandru! E greu să înveți a uita, e greu a învăța să zbori de unul singur, e greu a-ți repara aripile frânte, e greu când zările devin plumburii, când nu mai vezi în față nimic decât fum și cenușă. Sufletul poetei oscilează între dorința de a uita, de a ierta ori de a spera:
„Adio să îți spun nu știu
Și nici să îl rostesc nu pot,
Când sufletul îmi e pustiu,
Fiindcă plecând mi-ai luat tot!”
(„Învață-mă să te uit”)
Drum pavat cu minciuni, trădări, neprețuire, pierdere, revenire într-un târziu prea târziu, când nimic nu mai poate fi reparat:
„Acum privești spre nicăieri
Dar visul nu va mai sosi,
Ai ratat șansa unui ieri
Pe care nu-l vei regăsi…”
(„E un simplu joc…”)
Din cauza prea multor trădări și dezamăgiri, poeta se întreabă dacă chiar a fost posibil să fi iubit cu adevărat. Are impresia că totul a fost doar un joc de puzzle din care mai multe piese au lipsit și totul a rămas suspendat în aer. La durerea sa participă cu înțelegere multe fenomene ale naturii:
„Vântul șuieră prin ramuri,
Ploaia răpăie pe geamuri,
Doru-n inimă mocnește
Și durerea răbufnește”

„Lama deznădejdii taie,
În suflet e numai ploaie”…
( Când visele dor…”)
Sunt și momente în care sufletul se revoltă din cauza atâtor lovituri încasate… Soarele încă strălucește pe cer,stelele mai răsar noaptea pe boltă și florile înfloresc în continuare prin grădini…
Cum să le ignori? Cum să-ți dorești să nu le mai vezi?
De ce „Tristeții nu-i pot pune gard”?
De ce să nu pot „să ies din întuneric”?
De ce să fiu oarbă și să nu mai văd lumina?
(„Pe strada mea luminile nu ard…)
E timpul potrivit pentru a lua unele decizii, de a renunța la jocul „De-a șoarecele și pisica”, de a nu se mai lăsa păcălită de declarații formale:
„Te las să fii doar călătorul
Ce-a locuit fără bilet
Acolo unde-așteaptă dorul,
Când geana-i udă de regret…”
(„Și plec…”)
Decizie prea dureroasă, tăcere așternută precum o noapte neagră și interminabilă între ei doi, amintirea revine ca o rană de cuțit, mustind, supurând, ea neștiind cum să oprească acea durere, cum s-o anestezieze:
„Nu mai știu pe unde ești,
De ți-e greu sau îți e bine
Și din fila cu povești
Au rămas numai ruine…”
(„Singurătate”)
Totul devine ruină, și cenușă, și fum…
Pustiu și tăcere:
„Și iar mi-e dor și sufletul îmi plânge
Și cum să-ți spun că viața mi se frânge
Sau să te-ntreb de ce m-ai dat deoparte,
Când mi-ai jurat iubire fără moarte”
Întrebări retorice, nelămuriri, dor neostoit:
„Și plec fără cuvinte,
Povestea-i terminată,
Te rog doar să ții minte:
La dor sunt condamnată!”
Revine acel dor care macină în fălcile sale toate nădejdile, toate speranțele, care, neputincioase
mai încearcă să-și ițească din negare și tăceri, capetele revoltate… Un dor permanent, arzând mocnit în piept și în gând, scăldându-se într-o tăcere absolută, colindând prin vise deșarte:
„Acum numai în vise îmi apari
Și zorii zilei mă găsesc plângând,
Când ochii îi deschid și tu dispari
Precum Fata Morgana surâzând”
(„De dorul tău…”)

„Te chem la ceasul de amurg
Când clipa sângeră și doare
Și din privire tot mai curg
Perle de dor și lăcrămioare…”
(„Te chem…”)
Versuri extrem de triste, o iubire nepotrivită, cu suișuri și coborâșuri, care nu avea să ducă decât la acest final: despărțirea! Covorul tăcerii s-a așternut rogojină sub tălpile lor sângerânde și orice încercare de a zbura cu el, precum Aladin, a eșuat. Totul rămâne un vis înmormântat în pustiul de tăcere:
„Suntem doi străini pentru totdeauna,
A fost doar un vis tot ce s-a-ntâmplat,
Dar poate că-n Rai vom primi cununa
Care pe pământ ar fi fost păcat”
(„Tu, eu și un vis…”)
Poeta abordează mai multe rondele în care tristețea, nefericirea, sunt accentuate prin versurile repetitive la un moment dat, ca niște picături de dor pe geamul sufletului, curgând a tristețe și a regrete tardive.
(„Și am murit și-am înviat”, „Rondel de dor”, „Și gândurile iar ne mint”, „De crezi în vraja unui vis…”,
„Nu îți sunt și nu îmi ești…”, „Rondelul lașității…”, „Când maci de dor…”, „Criticilor mei…”, „Nu-i povară poezia…”, „Prieten virtual”.
Titlurile sunt destul de sugestive, de fapt ele sunt o quintesență a întregii poezii din care fac parte. Printre atâtea mărturisiri și atâta dor, printre atâtea oscilații, se conturează un jurământ care sună a hotărăre:
„Dar jur, pe tot ce am mai sfânt
Să uit de gura mincinoasă
Și cât voi fi pe-acest pământ,
N-o să mai cad în a ei plasă!”
Cum să nu apară orgoliul, mândria, după atâtea și atâtea trădări și minciuni:
„De lacrimi, florile iubirii
S-au înecat și s-au uscat
Și de la poarta amăgirii
Spre nicăieri eu am plecat”
(„Eu te-am iubit”)
În poezia „Iubiți și nu lăsați să treacă clipa”, ea își permite să dea unele sfaturi, născute din propriile trăiri și experiențe:
„Iubiți și nu lăsați să treacă clipa,
E darul ce-l primim numai o dată,
Un altul să-și mai fluture aripa
Nu va veni la ușă niciodată…”
Așadar, conform crezului poetei, superficialitatea, orgoliul, ambiția, nu au ce căuta în iubire. Timpul trece, anotimpurile se perindă prin el, toamnele se lasă parcă neanunțate iar iernile cu tăceri și cu pustiu in crescendo. Dorina Omota rezonează cu cei defavorizați de soartă și își pune niște întrebări la care nu are răspunsuri pentru că, dacă ar avea, cu siguranță lumea ar fi mai bună, ar arăta altfel. Cu tot dorul său provocat de lipsa iubirii, ea nu trece nici peste sărbătorile de iarnă, când vin colindătorii și lumea se veselește și sărbătorește nașterea lui Isus:
„Neaua strălucește-n zare
Luminând peste pământ,
Azi e ziua cea mai mare,
S-a născut Isus cel Sfânt”
(„Primiți cu colindul?”)

„La orice casă geamuri luminate
E cea mai sfântă zi de sărbătoare
Azi s-a născut Isus, porțile toate,
Deschideți, ca să între vestea mare!”)
(„Deschideți porțile, creștini!”)
Sufletul poetei tânjește de dor după prietena sa, poeta Lucia Barbu, plecată la Domnul mult prea devreme:
„Degeaba țip, degeaba plâng,
Rămân doar cu un gând amar,
La piept nicicând n-am să te strâng”.
Iubirea, prietenia, credința, sunt pentru sufletul Dorinei Omota valori de necontestat, la care ține cel mai mult pe această lume. Ea nu se absolvă de partea sa de vină în tot ce a trăit, se simte adesea vinovată pentru deciziile luate în pripă, pentru orgoliul exagerat, pentru dorul la care s-a condamnat, pentru tăcerea în care s-a exilat. Poeta poartă în cetatea sufletului său imaginea iubirii, chiar dacă aceasta a fost ucisă între timp fără pic de milă:
„Privește-mi sufletul…Vei ști
Că-n el doar tu vei locui
Și să mai pleci din el nu poți,
Am pus zăvoare sus la porți…”
Alinarea îi vine doar din poezia sa, din cuvintele folosite cu har și împletite atât de ingenios!
Depărtarea de țară o arde ca o rană vie. Lacrimi grele i se cuibăresc în tot corpul, singurătatea parcă îi devorează ființa. Nicăieri în această lume, nu poate fi la fel de frumos ca acasă:
„Ce mult aș vrea să fiu acasă
Dar sărăcia e prea mare
Și, pentr-un pic de bunăstare,
Mâncarea gust amar îmi lasă.”
Dorul de glia străbună, de locurile natale, de prieteni și vecini, de întregul sat, o rod mereu atâta timp cât nu poate rămâne pentru totdeauna aici.
(„Străinătate cruce grea”)
Așadar, trebuie să-și ducă această cruce, să urce Golgota încercărilor la care viața o supune.
Exemplul lui Isus o întărește și o determină să lupte mai departe și să reziste.
„Pentr-un strop de bunăstare
Plec din nou în lumea largă,
Deși inima mă doare
Și în piept vrea să se spargă.”
(„Țara mea dulce minune…”)
Poeta Dorina Omota nu uită să-i amintească în poemele sale și pe câțiva poeți îndrăgiți care și-au ridicat vocea împotriva corupției și asupririi, cauze care stau de fapt și la baza înstrăinării sale de patria-mamă:
„Prin tine doar, iubite Păunescu,
Eu m-am îndrăgostit de poezie,
Tu, și Bacovia, și Eminescu
Sunteți idolii mei pe veșnicie!”
(„Dor de Păunescu…)

Poeta are câteva poeme în care vorbește despre avantajele și dezavantajele lumii de pe Fb., despre prietenii prefăcuți, despre cei care îți pun pe umeri vinovății de care nu ai habar. Ea nu uită nici de Ziua noastră Națională, îi condamnă pe cei care fără mustrări de conștiință, afundă țara în datorii, o vând pe nimic, o înstrăinează. Poeta și-ar dori, pentru redresarea țării și a vieții tuturor românilor, existența unui Țepeș:
„Mă-ngrozește lașitatea
Chiar nu mai vrem libertatea?
Un Țepeș azi ne-ar ajunge
Și românii n-ar mai plânge!”
(„Azi regretul ne apasă…”)
Viața omului se scurge precum fumul și asta îi privoacâ ciudă, la fel și viziunile sale tot mai sumbre:
„Mi-e ciudă pe mine
Că-n negru văd tot
Și știu că nu-i bine
Dar altfel nu pot”
(„Mi-e ciudă…”)
Timpul iubirii a trecut, de asemenea valsul miraculos al acesteia pe muzica lui Chopin. Se gândește la moarte și le cere tuturor ca în clipa fatală să nu o plângă:
„Nu plânge dacă mă duc
Înspre cerul plin cu stele,
Ai pe scoarța unui nuc
Toate gândurile mele…”)
(„Acum”)
Această plecare nu iartă pe nimeni însă, atâta timp cât stăm cu chirie pe acest pământ, trebuie să privim cu demnitate, cu seninătate și cu omenie tot ce trăim, numai astfel viața va deveni mai ușoară, mai prețuită:
„Când plânge durere și mor flori în crâng
Și-n mare tăcere speranțe se frâng,
Ridică-ți privirea, uită-te-nspre cer
Iar dezamăgirea va pleca stingher.”
(„Când totul doare…”)
Lipsa iubirii, dorul permanent, nesperanța, o obosesc foarte tare la un moment dat și parcă totul își pierde pentru ea interesul. Tăcerea în care s-a exilat o obosește și mai abitir:
„Am obosit de-atâtea necuvinte,
Când șoapte nerostite plâng în piept,
Doar întunericul din a mea minte,
E singurul liman ce-l mai aștept!”
(„De ce oare?…”)
Poeta este conștientă că sfârșitul vieții nu e prea departe:
„Că în curând se rupe ața
Iar noi vom fi doar o poveste!”)
Desigur, o poveste cu amintiri frumoase pentru a sădi neuitare pe urmele pașilor de tăcere. E singura consolare pe care o are în fața timpului iremediabil de nemilos. Liniștea, puterea, dorul, tăcerea, toate își au adăpost în poezia sa, poezie menită să-i aducă pace, liniște, împăcare, să-i coloreze viața, atâta cât speră că i-a mai rămas. Iubirea în poezia Dorinei Omota a fost când agonie, când extaz iar aceste trăiri de extreme au epuizat-o atât fizic cât și spiritual:
„Plouă cu tăcere
Gri bacovian,
Lacrimi de durere
Clape de pian…”
Deși în plină toamnă, poeta realizează că
„Dragostea încă există!”
„Caut-o nu-i prea departe,
Stă lângă sufletul tău
Lasă iarna deoparte
Și nu o să-ți pară rău!”
(„Toamna iubirii”)
Ea este adepta iertării, a unei vieți trăite demn în care nu au ce căuta mărăcinii urii.
Numai așa, toți „spinii-ți vor pleca din cale…”)
(„Lacrimi, petale și spini”)
Poeta le este recunoscătoare prietenilor adevărați, fie ei din real ori virtual și le mărturisește că, chiar dacă în calitate de poetă, nu este decât un om simplu:
„Deși mă retrag printre necuvinte,
M-ați făcut să simt că sunt cineva.”
(„Mă retrag dar nu vă uit…”)
La ceas de sărbătoare, la granița dintre ani, Dorina Omota se roagă pentru toți acești prieteni cu sinceritate și cu iubire:
„Și fericirea să vă fie aproape
Oricând și pe oriunde-ați fi”
(„Rugă pentru prieteni”)
Pe tot parcursul acestui volum de versuri nostalgia nu o părăsește. Subiecte precum dor, iubire, tăcere, revin cu și mai multă forță, cu fiecare poem în parte, chiar și atunci când le abandonează în favoarea iubirii pentru Dumnezeu și credință, a iubirii față de prieteni, de natură, de tradiții, de țară.
Speranța în ceva frumos persistă neluată în seamă, ascunsă bine într-un ungher al sufletului, răbufnind din cauza preaplinului, în versuri deosebit de sensibile:
„Sărută-mă cu dor fierbinte
Și roagă-te iubirea mea,
Din coji infime să-nflorească
Maci roșii precum dragostea!”
(„Sărută-mă ultima oară…”)
Îi va reproșa fostului iubit tot ce a lăsat în urma lui, acel tsunami răscolitor care a exilat-o într-o grea tăcere:
„Știi tu oare cum doare
Când plâng amintirile,
O iubire ce moare
Când se varsă zorile?”
(„Când plâng amintirile”)
Cu luciditate poeta își trece în revistă tot ce a avut și a pierdut pe parcursul anilor, începând cu mama care astăzi o privește zâmbitoare doar dintr-o ramă, cu speranțele și visurile care s-au făcut țăndări, cu iubirea care e cenușă, cu primăverile încărcate cu flori, azi transformate în „ierni grele” („Cândva…”)
Dorul de mama sa este intens fiindcă doar ei ar fi putut să-i împărtășească toate prin câte a trecut și regretă că uneori nu a apreciat la justa valoare relația dintre ele două:
„…cât de greu îmi e când nu am cui
Să-i povestesc ce viață blestemată
Am azi și că povara dorului
E ca o rană necicatrizată…”
(„Îmi lipsește măicuța”)
La greu nu se poate baza cu adevărat nici pe prieteni ci numai pe sine și pe Dumnezeu:
„Prieteni ai atunci când îți e bine,
Dar ceasul Cumpenei de a sosit,
O vorbă bună niciunde n-ai găsit,
Ești singur și cu sufletu-n ruine…”
(” Steaua speranței…”)
Dumnezeu se află în tot și în toate, se afla pretutindeni și niciodată nu o va părăsi la greu. El îi va fi aproape în toate situațiile, necondiționat. Poeta Dorina Omota își încheie volumul de poeme cu câteva constatări exprimate sub formă de întrebări, retorice și acestea: „Mi-am închis cufărul cu vise și m-am spălat pe mâini ca Irod. Am crezut că voi uita, dar în mine țipă amintirile. Cum să speli amintirile? Cum să trăiești fără ele? Cum să trăiești cu ele????…”

Viața omului, așa cum am mai spus pe parcursul acestei recenzii, cu sentimente care alternează, care te bântuie, care-ți fură liniștea și somnul, te determină să le abandonezi în marea de tăcere în care te-ai exilat de bunăvoie. Urcușuri, coborâșuri, decizii care par definitive se dovedesc a fi pripite fiindcă amintirile sunt cele care spală orice decizie. Dintre hotărâri pripite dorul iese de fiecare dată triumfător, curat, cu tălpi de mătase, colindând prin inimă, prin suflet, prin minte, prin întreg corpul. Viața este complicată și tocmai aceste fluctuații ale sale ne fac mai vii și mai expuși suferințelor sau, dimpotrivă, bucuriilor.

Tăcerile vor durea întotdeauna dar în același timp ele trasează un drum al demnității de la care nu dorești să te abați nicidecum, deși poate ai de suferit. Corectitudinea îți ghidează orice decizie oricât de mult ai suferi din cauza acesteia. Un om cu coloană vertebrală întotdeauna va accepta tăcerea ca tărâm al existenței sale. Cu toate acestea, sufletul va continua să poarte în el și acel dor mistuitor de care nimeni nu știe și pentru care nimeni nu poate să-și dea cu părerea. Dorul și liniștea coexistă într-o simbioză perfectă, nu ai cum să renunți nici la dor, nici la liniște pentru că sunt de nedespărțit. Între ele, zbuciumul tău urlă ca valurile unui ocean pe timp de furtună și, prin toamna vieții încep să bântuie rafale de iarnă sfâșietoare!