Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » TUDOR CICU, DIN NOU CU MAREA ÎN SUFLET

TUDOR CICU, DIN NOU CU MAREA ÎN SUFLET

TUDOR CICU, DIN NOU CU MAREA ÎN SUFLET

Gheorghe POSTELNICU

            Fantezia lui Tudor Cicu hoinăreşte cu marea în suflet, în Grecia contemporană, teritoriul epic al ultimei sale proze, „Necunoscuta” (2019), trimiţând cititorul la mitul antic al omului condus de soartă. Domnia sa îşi tipăreşte cărţile la editurile buzoiene (deşi nu ar fi refuzat de cunoscutele edituri din Bucureşti, Ploieşti, Iaşi, Constanţa, dată fiind valoarea lor artistică şi comercială), pentru că nu ţine să-şi consolideze notorietatea binemeritată spre alte puncte cardinale, punctând în mod fericit în sud-estul nostru cultural. Dar cum se câştigă notorietatea în literatura română? Una din căi este să ai o cunoştinţă de rang înalt în mass-media, care să te invite, din când în când, să vorbeşti despre cărţile şi preocupările tale, într-o emisiune radio sau tv sau într-o publicaţie centrală, după care, cei care te-au urmărit să exclame: „Acesta-i genial, domnule!” urmând să te recomande şi altor realizatori: „Ştiu eu pe cineva, dragă, e mare, îţi dau numărul lui de telefon”. Totuşi noi credem că şi în această fericită împrejurare, devii mai cunoscut ca om şi mai puţin ca scriitor, pentru că cine mai citeşte astăzi o carte de la început până la sfârşit, în afară de criticii literari? Având în vedere parabola scriitorului plimbat prin iad de un înger, foarte bine pusă în scenă în opera analizată, poate că nici nu merităm mai mult decât primim, noi, visătorii utopici şi naivi, constructori de himere şi de lumi imposibile („Scrisul e ca o armă în mâinile unui scriitor. Ori vindecă ori ucide.” Op. cit. p. 39).

Tudor Cicu se continuă pe sine, cel din romanele de buzunar din ultimii ani, ca şi pe Nicolae Breban şi Bujor Nedelcovici, înfăţişând realitatea psihanalitic şi descriptiv, reconstituind fragmentar şi voit nesigur, trecutul unor personaje: Iriana, Georgios, Brena. În felul său caracteristic, Tudor Cicu introduce misterul, până la urmă eroii fiind marionetele destinului şi ale faptelor istorice. După câte ne dăm seama, „Tătăruşca”, „Fata cu smochine”, „Copil din flori” şi „Enigmatica Ema” capătă, prin alipire, dimensiunile unei pânze epice unitare în care se dă prioritate individului, psihologiei sale şi întâmplării. Evenimentul politic sau social neaşteptat scapă celui care ar dori să-l înţeleagă. Naraţiunea, la început poliţistă, devenită apoi psihologică, se încheagă din fragmente, din reconstituiri întrerupte de manuscrisul unei poveşti romantice. Autorul stăpâneşte rafinamentul amestecării cărţilor de joc şi al păstrării asului de pică. Din acest unghi se vede influenţa prozei moderne, dar eterne par să rămână lecturile din clasicii greci şi latini: Plutarh, Homer, Vergiliu. Vocabularul este pe măsură, termeni, precum: fantasme, umbre, himeră populând multe enunţuri. Autorul dă un corp liric paginilor, făcând povestirea plăcută la lectură şi de neuitat: „De acolo, din larg, Iriana zări vechiul port pescăresc, mult rămas în urmă, semănând cu un cazan în care fierbeau laolaltă bărci, pontoane, nave de pescuit, mici ambarcaţiuni de croazieră, corăbii, barje aşteptând goale lângă docuri şi macarale, şlepuri încărcate cu minereu şi cherestea…şi mult zgomot. Iar deasupra, ca nişte zdrenţe spulberate de vânt, pluteau lin, surprinşi de vopselele amurgului, câţiva pescăruşi care, cu ţipetele lor stridente, erau sarea şi piperul acelui tablou. Undeva, departe, la picioarele digului, valurile mării se spărgeau continuu” (p.170). Personajul narator arheolog-prozator se inspiră din vise şi din mesajele primite pe această cale: „Ca să mă liniştesc, mi-am spus că visele ne vin, de cele mai multe ori, pentru a ne pune în gardă vizavi de viitoarele întâmplări şi trăiri” (p. 193).

În urmă cu 35 de ani, Eugen Simion afirma că „romanul românesc are, ca racul, picioare multe şi frânte. Deplasarea între două puncte este anevoioasă şi complicată. Abia un braţ se mişcă într-o direcţie că altul o apucă în sens contrar, un fir oţelos cercetează spaţiul dinainte şi trupul, frământat de zeci de cartilagii, îşi croieşte bâjbâind drum înapoi”. Scrisă cu multă abilitate epică şi cu dragoste, noua carte a lui Tudor Cicu, prozator ajuns la deplina maturitate artistică, evită capcane pe care şi le asuma în primele lucrări („Iarba de mare”, „Călător prin Valea Plângerii”, „Cu traista de basme prin lume”, „Balaurul mărilor”). Iar temele majore ale literaturii: suferinţa şi singurătatea, dragostea şi moartea, fericirea şi nefericirea nu puteau sta departe. Aşa se face că toate scenele importante îi reuşesc de minune. Rezultatul? O povestire despre misterul dragostei şi taina singurătăţii, ambele sentimente aflate sub vraja miturilor, totul pecetluit de respectul desăvârşit faţă de om. Tenacitatea sa este eroică, aducând şi în „Necunoscuta”, tema creatorului, sugerând că mai întâi este viaţa, apoi creaţia care ar conta foarte puţin, dacă n-ar fi susţinută de îndemânare şi culoare, de fineţe intelectuală şi de cultură.

În final, autorul eliberează personajele, le lasă în voia inteligenţei cititorului, fiind ceea ce hotărăşte acesta că sunt. În concluzie, „Necunoscuta” este o carte valoroasă, cu descrieri şi portretizări substanţiale, solidă în articulaţiile principale, pentru a mai lua în seamă unele dilatări lexicale şi excese livreşti. Prin „Necunoscuta”, Tudor Cicu ne avertizează că la suprafaţa societăţii s-a format o lume nouă, reprezentată de tineri fără frontiere, vorbitori de limbi străine, care călătoresc dintr-o parte în alta a globului. Inspirat în a consemna mişcarea eterică a psihologiei în împrejurări extreme, prolificul creator găseşte, de fiecare dată, explicaţii verosimile pentru mişcările personajelor, promovând un exotism neostentativ. Când magicul şi miticul sunt puse la originea unor întâmplări, există pericolul transformării chiar şi al lucrurilor neînsemnate în epifanii, lucru de care autorul nu se fereşte îndeajuns. Evident, proiectul spiritual, adică iubirea ca filozofie de viaţă, justifică intuiţiile sale, toată proza acestui scriitor erudit şi echilibrat, şi nu ştim dacă ea este o cale spre înţelegerea existenţei sau o formă modernă de milostivire.

Ca om, Tudor Cicu pare tot mai mult o proiecţie a literaturii sale: spirit cultivat, retras în plăcerea de a scrie pentru sine şi pentru alţii, fără vanităţi, fără invidie. Şi cum să nu te miri, că în enciclopedia personalităţilor buzoiene din ultima sută de ani, nu se găseşte numele său. Ca şi al lui Aurel Anghel şi al Valeriei Manta Tăicuţu…