Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Cristian Petru Bălan: Justin Capră, unul din marii inventatori români și universali ai secolului nostru

Cristian Petru Bălan: Justin Capră, unul din marii inventatori români și universali ai secolului nostru

De când trăiesc în Statele Unite, am avut mai multe ocazii să discut cu cetățenii americani despre România, pornind convorbirile de la obișnuita întrebarea dacă ei știu ceva despre țara noastră. Cum deja mă așteptam, cei mai mulți au recunoscut sincer că știau foarte puțin despre noi sau chiar absolut nimic. Străduindu-mă să fiu calm, să nu mă indignez, întrucât auzisem că este proverbială ignoranța culturală a americanului de rând față de problemele vieții care nu au nici o legătură cu valoarea informațiilor ce nu-i aduc vreun avantaj material practic, fie că renunțam să-l plictisesc cu asemenea întrebări, fie că încercam să-i ofer câteva informații generale despre etnia noastră și locurile ei de baștină. Dar asta numai în cazul în care constatam că exista un cât de cât interes de a continua discuțiile pe această temă din partea interlocutorului. Altminteri, unii din ei nici nu voiau să audă vreo informație despre noi sau despre noțiuni geografice în general. Asta este trista realitate. Din fericire, au existat și câteva persoane care, într-adevăr, aveau ceva informații despre România, răspunzându-mi cu sinceră amabilitate: „Aa… Da, da! Desigur, am auzit de România, cum să nu? Drakiula… Transylvenia… Ceaucescu… Nadia… Revoluția contra comunismului din 1989…” Și cam atât. Ce puteam să mai zic? Destul de puțin, dar, în fine, tot era ceva, fiindcă, la drept vorbind, dacă întreb pe majoritatea românilor să-mi enumere cele 50 de state ale Statelor Unite sau să-mi spună care-i capitala statului african Botswana, vom părea că suntem la același nivel cu americanii (moneda națională a acestei țări africane cred însă că o știu mulți români; cine nu o cunoaște va rămâne oripilat de numele ei românesc și vă las să aflați singuri, cât despre capitală – ca să-i depășim pe americani, vă scutesc să mai cercetați, spunându-vă de pe acum că ea se numește Gaborone)…
Deci, pentru motivul că nici noi nu știm multe despre alții, nu mai mă grăbesc să învinuiesc pe nimeni, deși vinovați de ignoranța americanilor cred că este, în cea mai mare măsură, conducerea țării noastre și noi înșine, care nu am învățat încă să ne facem o reclamă turistică la nivelul Greciei, foarte cunoscută în America, sau măcar la nivelul Islandei, la fel de cunoscută care, în afară de gheizere, nu are nimic din spectaculozitatea mărețelor și unicelor peisaje românești. Acestea, de exemplu, l-au uimit pe prințul Charles, viitorul rege al Marii Britanii, deși gurile rele spun că, în calitatea declarată recent că este un urmaș al domnitorului Vlad Þepeș, el ar prefera chiar și tronul României. Este, oricum, știut că Prințul de Wales, mare admirator al plaiurilor mioritice, are un binevenit plan de protejare a codrilor seculari ai Transilvaniei, declarându-i magnifici, și ar fi dorit să locuiască toată viața în România, unde deja și-a cumpărat terenuri și o locuință pe lângă Sibiu…
Să nu ne îndepărtăm însă de la subiect, fiindcă, nu demult, am întâlnit și un intelectual american (Robert Hoffmann) care știa destule despre țara noastră – date istorice, economice, culturale, lingvistice ș.a. – deși niciodată nu călcase prin estul Europei. Cu acest domn inteligent și simpatic, am avut discuții mai serioase și mai lungi, uneori chiar contradictorii, fiindcă ar fi vrut ca noi românii să ne fi distins mai mult în contextul mondial, prin contribuții mai remarcabile, căci i se părea că prea stăm în umbra altor popoare. Opinia lui m-a îndârjit, mai ales că mi-a spus-o de-a dreptul: „Poate că sunt vinovat că nu am căutat suficient, dar după câte știu eu până acum, românii tăi nu au contribuit cu prea multe la dezvoltarea tehnologiei mondiale. Poate invenția lui Dracula cu țeapa aceea înspăimântătoare care este mai teribilă decât invenția ghilotinei, cerută a fi pusă pentru prima dată în practică de doctorul francez Joseph-Ignace Guillotin, chiar dacă nu el o inventase și chiar dacă el regreta că-i poartă numele…” Americanul meu mergea prea departe cu învinuirile care aveau și o vizibilă tentă ironică, dar pentru că era simpatic, l-am întrebat zâmbind: „Tu ai zburat vreodată cu avioane mari de călători?” „Hai că ești bine… Ce întrebare! Sigur că am zburat”, mi-a răspuns el cu un ton firesc. „Atunci ai zburat datorită unei importante invenții românești! – i-am replicat eu – fiindcă primul avion din lume cu reacție a fost inventat de inginerul român Henri Coandă, care a zburat cu primul jet propulsor construit de el în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni. Aparatul a fost numit convențional Coandă-1910 pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris 1910. Este drept că avionul lui nu a zburat prea mult, fiindcă în timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de inventator, deși zbura bine, a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență pe un prototip inedit, s-a izbit de un zid de la marginea terenului de decolare și a căzut, iar Coandă s-a ales cu mici arsuri. Dar principalul este că el a zburat înaintea altora, care chiar dacă s-au înălțat și ei de la sol cu mult mai sus decât românul nostru, au realizat așa ceva cu câțiva ani buni mai târziu – și pot spune că destul de târziu – deoarece aparatele englezului Sir Frank Whittle și ale germanului Dr. Hans von Ohain au fost construite două decenii după zborul inventatorului român, primul în 1930, al doilea în anul 1936. Avioanele lor, firește, erau mai bune, căci în general tehnologia aviatică de atunci normal că mai avansase și ea, dar, oricum, principalul e că nu dumnealor au fost primii, ci tot Coandă… Este o devansare categorică. Cu aparatul neamțului von Ohain a zburat în bună siguranță căpitanul Erich Warsitz, abia la 27 august 1939. Afară de invenția lui Coandă, în plus, noi avem și alte importante invenții românești în domeniul aviației. Chiar multe”, am adăugat eu…
Inițial neîncrezător, americanul mi-a verificat minuțios spusele mele cu o enciclopedie din istoria aviației, scrisă în engleză, și plin de înțelegere, mi-a dat dreptate. Mai mult decât atât, peste câteva zile a venit la mine cu o lungă listă de invenții românești, culese de el cu răbdare din internet, cerându-și scuze pentru scepticismul anterior. De data aceasta Robert se informase bine și știa chiar mai multe decât mine. Fără exagerare, el m-a surprins serios, trecând în extrema cealaltă, când mi-a declarat cu amabilitate că, lămurindu-se pe deplin, i se pare că, de fapt, românii, un popor relativ mic, raportat la alte țări cu populații mult mai mari, posedă mult mai multe invenții importante decât acele țări mai avansate tehnologic – și mi-a arătat ce alte descoperiri și invenții românești culesese el, subliniind cu două linii roșii citatele găsite în limba engleză prin documentele căutate. Robert Hoffmann culesese o sumedenie de informații, începând cu racheta spațială cu trei etaje de carburant solid (”model Cape Kennedy”), inventată în 1529 la Sibiu și trimisă în spațiu cu succes în 1555 de inventatorul ei, Conrad Haas, lista lui continuând cu un șir lung de alte mari invenții, din care amintesc: radioactivitatea artificială, descoperită de către chimista și fiziciana româncă Ștefania Mărăcineanu, de la Facultatea de Științe București, încă din 1924, dar Premiul Nobel pentru această descoperire a fost atribuit în 1935 chimistei Marie Curie care și-a însușit descoperirea pe mutește; invenția stiloului (1827), de către Petrache Poenaru, membru al Academiei Române; Dumitru Vasescu – construiește automobilul cu motor cu aburi (1881); Augustin Maior – telefonia multiplă (1905); Traian Vuia – avionul cu tren de aterizare pe roți cu pneuri; cu “Vuia I” acesta reușește prima decolare fără să folosească nici un mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion adevărat din istorie, în 1906); Aurel Vlaicu – lansează primul aeroplan din lume, fuselat aerodinamic (1910). Alte invenții citate erau: sonicitatea lui Gogu Constantinescu (1918); Nicolae Paulescu – descoperirea insulinei (1921), dar pentru că era un anti-mason virulent, Premiul Nobel l-au primit canadienii F. Banting și J.R.J. McLeod pentru această descoperire făcută de ei mult mai târziu; Ștefan Odobleja – părintele ciberneticii generalizate; Ion Scripcaru, strungar și lăcătuș mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu găsește de câțiva ani, 15.000 USD pentru a-și realiza invenția epocală (până la proba practică): motorul care nu consumă nimic! Acesta ar trebui să funcționeze pe baza gravitației, fiind în fapt “o miraculoasă instalație mecanică amplificatoare de putere, capabilă să transforme forța statică gravitațională în lucru mecanic”. “S-ar închide toate centralele nucleare”, spunea el, căci motorul lui poate funcționa perfect! Numai ca OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci) a refuzat să-i breveteze invenția în lipsa unei machete funcționale, doar pe baza schițelor; Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reușit teleportarea unei particule; Mihai Rusețel a inventat cel mai mic motor cu apă! “Cazul Rusețel”, este întru totul elocvent pentru geniul românesc dar și pentru “talentul” cu care ne risipim forțele și ignorându-l putem să ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 și a fost brevetat în … ianuarie 2001. Pâna atunci, Securitatea l-a șicanat pentru refuzul de a cesiona invenția statului, iar în februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca și consilier tehnic la “Mercedes” (2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea invenției… Motorul său se bazează, ca principiu de funcționare, pe “cazanul Traian Vuia”, invenție folosită încă la locomotivele Diesel electrice pentru încălzirea vagoanelor. Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre și navale, în locul turbinelor din termocentrale, și chiar a centralelor termoelectrice. În lume, mai există doua brevete în domeniu (Japonia și SUA), dar acestea nu depășesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitând combustibil solid sau lichid. “Motorul Rusețel” folosește drept combustibil doar apa simplă, chiar apa de ploaie, și are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie inițială fiind o banală baterie de mașină. Datele tehnice preconizate de a patra sa macheta (10 litri/100 km consum de apă, 70 km/h viteza maximă) pot fi îmbunătățite la realizarea prototipului: un motor cu apă montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing.Constantin Stroe, care cunoaște bine acest proiect chiar din 1980, a afirmat că este dispus să ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului și a declarat, încântat: “reușita ar fi un miracol, și cred că în asemenea situație ar trebui sa se inventeze pentru acest om Premiul Super Nobel. Un alt caz: un inginer din Deva, Corneliu Birtok-Băneasa, intenționează să intre pe piața piselor auto cu un filtru de aer care crește puterea motorului cu până la 10% și reduce consumul de carburant cu 10-15%, dispozitiv inventat și brevetat de el, apoi premiat la saloane internaționale de inventică”.
Desigur, lista lui Robert-Bob Hoffmann era mai lungă, căci aici doar am citat selectiv din ea, iar pe ultimele ei pagini americanul trecuse cu litere mari de tipar și vestita invenție a lui Justin Capră, cea cu aparatul independent de zbor (rucsacul zburător), despre care aflase că are o istorioară de necrezut. Din toate invențiile românești, asta îl interesa cel mai mult iar eu mă bucuram. „Știi cumva cine este acest inginer, Capră?” – m-a întrebat interlocutorul meu foarte curios – deoarece am constatat anumite asemănări dintre experiența lui și cea a lui Coandă: amândoi au construit în premieră un inedit aparat de zbor și amândoi au căzut cu el la prima probare după ce motoarele au funcționat inițial destul de bine; amândoi au brevetat invențiile cu succes, dar amândoi au fost copiați de alții după mai mulți ani, recunoscându-li-se prioritatea celor din urmă și nu românilor, cum ar fi fost corect. Sunteți și ghinioniști, și persecutați! Oare de ce? Pe lângă asta, nu ți se pare ciudat și faptul că inginerul Coandă și-a montat avionul său în atelierul unuia, numit Joachim Caproni, nume care seamănă oarecum cu Justin Capră?” „Trebuie să-ți spun că îl cunosc personal pe Justin Capră, că am publicat aici în America un articol laudativ despre el și că suntem prieteni încă din secolul și mileniul trecut” – i-am răspuns amicului Hoffmann, iar la rândul lui, Justin Capră a fost într-un timp colaboratorul lui Henri Coandă. Asta spune multe.” „Păi dacă este așa, atunci m-ar interesa să-mi detaliezi neapărat totul despre acest minunat inventator în viață, cu toate cele 77 de invenții personale brevetate deja”, m-a rugat americanul. L-am rugat să aibă răbdare, deoarece, de un timp, mă aflu într-un proces de mai amplă documentare asupra biografiei și invențiilor lui, adunând tot ce se știe despre el, culegând ultimele informații, punându-le cu grijă cap la cap și culegând cam tot ce găsesc, cât mai multe date, mai vechi și mai noi, publicate prin diferite ziare sau posturi de radio și televiziune românești sau luate chiar din gura inventatorului. Nu va fi deloc un lucru prea simplu deoarece, din păcate, inventatorul preferă să vorbească mai mult despre înfăptuirile altora decât despre ale sale, căci fiind un intelectual citit, un spirit rafinat, înzestrat cu o mare cultură și filosofie personală și un bun cozeur, te poate deruta imediat, evitând cu multă dibăcie autoportretizările cu iz de megalomanie, atunci când încerci să-i iei un interviu și, în final, tot despre diferiți alți oameni de seamă ajunge să-ți vorbească, el considerându-se un om simplu, obișnuit, eschivându-și astfel cu finețe propria personalitate. Modestia îl omoară! Și din cauza modestiei sale exagerate, nu spune niciodată nimănui totul despre el. De aceea, în trecutul vieții lui, uneori a pierdut ocazii serioase de a fi promovat. Astăzi, într-adevăr, i s-a recunoscut pe deplin valoarea, dar cred că răsplata i-a sosit prea târziu vizavi de înfăptuirile strălucite pe care le-a realizat de-a lungul unei vieți extrem de active și plină de privațiuni de tot felul, iar unii invidioși sau bârfitori de profesie vedem că nici acum nu-i acordă atenția cuvenită. Am trecut peste opiniile lor care nu merită nici un comentariu. Mai recent, am descoperit că, pentru a ști să pătrunzi în sufletul distinsului interlocutor, îți trebuie o anumită tactică spre a-l determina să se confeseze cât de cât. Important este să vii la dânsul în momentele potrivite, când face unele pauze de lucru, fiindcă mai tot timpul este ocupat. Dacă pici în aceste clipe de răgaz, atunci îți va vorbi mai puțin fugitiv despre ceea ce lucrează, despre noile lui proiecte și înfăptuiri tehnice, căci altminteri inventatorul își prezintă mai superficial importanța realizărilor lui migălite de-a lungul a câtorva zeci de ani. Totdeauna însă vom descoperi cu admirație că tot ce a făcut până acum au fost niște realizări cu adevărat unice, de mare utilitate practică, cu totul inedite și uneori spectaculoase, fiind deosebit de prețioase în contextul civilizației veacului în care trăim. De aceea i-am spus americanului meu că eu voi încerca să etalez cât mai multe din aceste realizări excelent intuite, minunat concretizate, prezentându-le într-o manieră cronolologică în paginile unei cărți ilustrate ce va purta, adunând, în coperțile ei, însemnările esențiale ale câtorva norocoși jurnaliști români care au reușit să-l intervieveze pe Justin Capră și să afle detalii necunoscute lumii despre geneza și descrierea vieții și creațiilor lui. Am căutat atent și am găsit impresiile lor, răspândite prin diferite reviste și ziare românești. Pentru acest motiv, eu le voi menționa aici pe cele mai importante pe care le-am întâlnit, fără a avea pretenția că le-am descoperit absolut pe toate – alte articole se repetă în idei și fraze deja reproduse în principalele interviuri citate – iar, din descrierile găsite, cred că acestea reproduse de mine mai jos sunt cele mai bune. Așa stând lucrurile, din ele, voi da extrase mai largi, specificând de fiecare dată numele autorilor respectivi. Fără interviurile lor (câteva le-am cerut chiar de la distinsul inventator), fără ele, lucrarea de față nu cred că ar fi putut apărea. Aceasta este, așadar, o lucrare biobibliografică de sinteză, fără alte pretenții auctoriale de autenticitate infailibilă. Iar ca o ultimă noutate despre ecorile lăsate de forța creatoare a lui Justin Capră, am auzit că cineva scrie acum chiar și un roman biografic intitulat „Hora păpușilor de lemn” ce se va publica în colecția „Codus Aureus”. Poate de acolo sau de la noua „Asociație Justin Capră”, înființată de tinerii suținători ai marelui Român, în care ei văd un adevărat Brâncuși al tehnicii românești, voi afla și eu chiar mai multe detalii decât le știu până acum… Asta sper.
Cam așa s-a conturat începutul cărții de față în care toate datele – multe necunoscute de români – sunt bazate pe impresionante fapte reale, vizibile și palpabile, destul de bine verificate. Ele au fost culese din sursele cele mai serioase, aprobate de eroul principal al acestor file care, adunate toate la un loc, sperăm că vor pune mai bine și definitiv în evidență portretul dinamic al unui real geniu inventiv, răsărit din mărețele și darnicele meleaguri românești, proiectându-ne în final chipul luminos al unui un om de o mare valoare cu care totdeauna și pretutindeni țara noastră se va mândri – Maestrul Justin Capră.

2
Inginerul de aviație Virgilius Justin Capră (el își zice Iustin Capră) s-a născut în ziua de 22 februarie 1933, la Măgureni, în apropiere de Florești, județul Prahova, dintr-o familie de intelectuali care iubeau literatura, arta, muzica, frumosul, valorile creștine, înzestrați de providență cu marea măestrie de a-și educa pe cei doi copilași ai lor, pe Justin și pe surioara lui, Georgeta-Viorica, cu doi ani mai mare decât Justin (în prezent, căsătorită Tănase, doctor în științe biologice). După spusele eroului nostru, casa de la Măgureni, unde a venit băiatul pe lume, se afla la numai câteva sute de metri de locul unde s-a prăbușit avionul cu Aurel Vlaicu. Când locuia în Capitală, inventatorul nostru locuia pe strada Aurel Vlaicu (acolo va sta 42 de ani), o casă, stil vagon, cu câteva camere modeste. Datorită acestor coincidențe, Justin păstrează convingerea că locul și momentul nașterii sunt totuși factori importanți pentru fiecare din noi. Părinții copiilor erau Constantin Capră, care făcuse teologia la seminarul din Buzău, apoi Facultatea de teologie la București, și Ecaterina Gavrilescu, absolventă de pension. Străbunicul, pe linie paternă, era un german, pe nume Siegfried. (Viitoarea și regretata soție a lui Iustin era tot de origine germană, Marichen Buhrer, o doamnă de excepție, pe care am avut norocul să o cunosc, fiindu-mi prezentată de tânărul – pe atunci – consort al dumeaei.)
Nu cred că ar fi lipsit de interes să amintim un anumit grad de rudenie cu filosoful Constantin Noica, a cărei soție provine tot din familia Capră. Întrucât bunicii posedau 50 ha de teren, în 1952, ei au fost ridicați într-o noapte de pe moșia lor, de la Filipeștii de Pădure, fiind declarați chiaburi, și, primind domiciliu forțat, au fost obligați de comuniști să locuiasca la Măgureni, apoi la Florești. În acea perioadă, copiii de preoți și de așa-ziși chiaburi nu aveau dreptul să urmeze școli mai deosebite și pentru a le face un viitor odraslelor sale, absolventul de teologie Constantin Capră, în loc să devină preot, alege cariera didactică, mai ales că avea și alte motive la fel de serioase pentru schimbarea profesiei. Așa se face ca fostul teolog să ajungă a sluji toată viața ca un strălucit învățător. Cum, pe atunci, învățătorii erau socotiți oameni cu o situație materială modestă, comuniștii nu i-au mai persecutat copiii, mai ales după ce tăticul lor s-a înscris în partidul lui Petru Groza, „Frontul Plugarilor”(care mai târziu se va ralia cu partidul comunist român). A fost o manevră necesară, impusă de împrejurările de restriște și, pentru momentele acelea, unica salvatoare. Ea a permis copiilor domnului învățător să promoveze în școlile dorite. În felul acesta, studiile lor au putu fi continuate la nivel superior.
După ce termină școala primară – patru clase și liceul, început în 1944 – care se compunea atunci din două părți: primele patru clase – cursul inferior – pe care le face la Liceul „Dumitru Barbu Știrbei”, din Câmpina, Justin a promovat examenul de capacitate (1948) și apoi încă patru clase – cursul superior – făcute la Școala Tehnică Petrol, Câmpina, specialitatea Foraj; în urma absolvirii acestor școli, el s-a putut prezenta la bacalaureat, pe care l-a dat în anul 1952. Obținerea bacalaureatului i-a permis să se înscrie la Școala Superioară de Aviație, care, la rândul ei, avea două secții: Școala divizionară – aceasta pregătea subofițeri – și Școala superioară de aviație, cu grad universitar, la Mediaș (1952-1956), care pregătea ofițeri de specialitate, unde cursantul a fost elev de elită. Aceasta va fi absolvită cu brio, ca subinginer de aviație. În 1974, la insistențele ministrului Octavian Groza (fiul lui Petru Groza), se va prezenta la Institutul Politehnic din București pentru echivalarea studiilor, primind, în final, diploma de inginer.
Deși era un elev și student foarte conștiincios, înzestrat cu o înfățișare plăcută, cu o față de artist care totdeauna atrăgea cu mult succes în jurul lui sexul frumos, tânărul J. C. acorda mai puțină atenție fetelor frumoase, pe care totuși nu le ocolea, dar accentul îl punea cu prioritate pe studiul zilnic. Îl interesa orice era util și frumos. De aceea, pe lângă materiile de specialitate, citea o mulțime de cărți beletristice, filosofice, literatură SF și orice tipărituri și reviste tehnice. Ele i-au aprins mintea și dorința de a crea ceva nou, inexistent înainte. Era un adolescent dotat cu o inteligență sclipitoare, ambițios, echilibrat, visător și cu multe înclinații practice, cum, de altfel, fusese și în copilărie.
Contrar optimistelor sale speranțe juvenile, după absolvire, entuziastul inginer începuse o viață lipsită de multe facilități. Regimul comunist încuraja doar pe cei ce se implicau cât mai mult în sprijinirea politică a ideologiei marxist-leniniste, preferând nulitățile lumpenproletariatului, lipsite de coloană vertebrală, din care vor fi promovați mulți securiști ori activiști de partid și rareori acest regim ajuta pe tinerii creatori de mare valoare. Iustin Capră a avut mult de suferit din această cauză. Deseori a fost pus să facă cele mai umilitoare munci, care nu aveau nici o legătură cu pregătirea lui generală. Cu toate acestea, greutățile inerente începutului nu l-au descurajat câtuși de puțin. Dimpotrivă, ele l-au ambiționat și l-au determinat să se gândească și mai serios la numeroase lucruri tehnice și utile care ar fi necesare omului din zilele noastre. Aproape zilnic, continua să elaboreze fel de fel de planuri și de schițe, umplând pagini și planșe întregi cu ele. Proiecta invenții diferite și întru totul inedite, fezabile, maniabile, atrăgătoare, estetice și demara fără prea multe amânări la materializarea lor, transferându-le de pe planșetă în obiecte reale, tridimensionale. Încă din copilărie dovedise că poseda o minte inventivă, plină de o reală spontaneitate și izvorâtă din intuiții practice. În timpul școlii primare își cioplise singur niște drăgălașe păpuși de lemn pe care le-a plasat pe un disc rotitor, punându-le în mișcare cu ajutorul unor roți dințate de la un ceas stricat. Aceasta, dacă vreți, este prima lui „invenție”, căreia i-a dat și un nume: „Hora păpușilor de lemn”. Mai târziu, fiind elev de liceu, în primul ciclu, meșterește un motor care pornea la o simplă comandă verbală. Vocea umană declanșa un circuit electric.
Profesorii și colegii lui, priveau uimiți la acest dispozitiv iar laudele lor l-au încurajat. Această invenție simplă a stat mai târziu la baza unui dispozitiv de telecomandă – primul remot-control din lume – mai precis, telecomanda răspândită astăzi în toată lumea. Printr-un asemenea dispozitiv simplu, Justin a fost primul din lume care a putut să deschidă o ușă de garaj de la distanță.
În anul 1956, în timpul stagiului militar, îi trece prin cap o idee năstrușnică ce va sta la baza primului aparat din lume de zbor individual, pe care îl va boteza „Rucsacul zburător”. Cu un asemenea rucsac ar fi putut evada peste zidurile cazarmei militare fără să mai fie nevoie să iasă pe poartă la ore intezise, putându-se întoarce tot pe furiș, fără să știe nimeni. Așa gândea visătorul militar iubitor de libertate. Era un plan teoretic pe cât de realizabil pe atât de naiv, însă ideea odată declanșată i-a înfierbântat serios mintea și a început să prindă aripi palpabile, încât planurile de pe hârtie puteau, tot teoretic vorbind, să capete posibilitatea a deveni cât se poate de reale, fiind bazate pe un micromotor cu reacție (deja existau asemenea motoare) care ar fi putut propulsa un om în sus, pe verticală. Proiectul era perfect realizabil și nimeni nu se mai gândise înainte la așa ceva. De aceea a contactat pe oamenii de știință de la București cerându-le ajutorul pentru procurarea subansamblurilor necesare, numai că aceștia l-au tratat cu ironie. Dar, trecând peste ignoranța și nepăsarea lor (la mijloc putea fi, desigur, și o repugnabilă invidie), inventatorul voia să meargă înainte… Când s-a interesat însă de costul materialelor necesare, și-a dat seama că are nevoie de o sumă serioasă de bani și că, în plus, mai trebuia și o duză de refulare a gazelor sub presiune, similară motoarelor folosite de avioanele militare cu reacție (era vorba, deci, de o tehnologie interzisă), ceea ce nimeni în România nu i-ar fi pus-o la dispoziție. Exista totuși o soluție care părea o posibilitate fără opreliști: să ceară sprijinul unei țări cu nivel industrial de vârf care nu pune nici o piedică ideilor valoroase ale inventatorilor. Așa a ajuns tânărul de 25 de ani Justin Capră în audiență la ambasada Statelor Unite din București unde, într-adevăr, a fost primit cu multă amabilitate și cu zâmbete încurajatoare. Acolo și-a deschis visătorul nostru sufletul, explicând în amănunțime despre ce este vorba, pentru ce venise în audiență și cât de interesante sunt schițele aduse ce descriau amănunțit invenția lui. Deși i s-a promis că va fi ajutat, nimic concret nu a urmat decât alertarea organelor comuniste de securitate care vor trece imediat la represalii neașteptate. Scăpând cu greu din ghearele lor, tânărul inventator nu s-a lăsat până ce, în final, cu sacrificii materiale greu de imaginat, nu a brevetat mult visatul său aparat de zbor individual. Așadar, pentru această invenție, căpătase, în sfârșit, și un binemeritat brevet românesc despre care presa a scris foarte laudativ. Totul părea OK, până ce o surpriză, cam tardivă, desigur, dar destul de neplăcută, a apărut pe neașteptate ca urmare a faptului că ambasada Statelor Unite la București nu stătuse chiar de geaba după vizita lui Justin acolo. Ea comunicase deja invenția tânărului român în America, unde o echipă de specialiști au studiat-o cu atenție, au realizat marea ei valoare și au pus-o în aplicare. Drept urmare, la 22 februarie 1962, invenția românească a fost din nou… „brevetată”, însă nu de români ci de americanul Wendell Moore, colaboratori fiind Cecil Martin și Robert Cumings. Și ca să astupe gura românilor, specialiștii în aparate de zor americani, receptând protestele neoficiale românești, au trecut, mai recent, această invenție în categoria invențiilor minore, afirmând că ar fi foarte puțin utilă, deși deseori astronauții o folosesc în mod curent, considerând-o de primă importanță! Evident, totul este o necinstită și murdară treabă, numită simplu, cu un termen rușinos: furt! Un furt tehnologic, un gest urât și nerușinat, care nu face deloc cinste acurateții lumii științifice americane. Nici acum autoritățile române nu ar fi târziu să ceară pe un ton categoric a se recunoaște adevăratul inventator, mai ales că inginerul Capră deja obținuse oficial, cu circa trei ani înaintea americanilor, brevetul oficial de inventator (la 27 iunie 1958, ora 9 dimineața), recunoscut de toate forurile științifice ale lumii. (Americanii am văzut că l-au brevetat la 22 februarie 1962 -culmea ironiei: chiar de ziua de naștere a lui Justin!).
Cercetându-se mai îndeaproape cum s-a ajuns la acest furt, s-a vehiculat bănuiala că ideea sugerată de încrezătorul inventator ar fi fost oferită „inventatorilor” americani de către un spion KGB-ist, dublu agent, un translator infiltrat în Ambasada SUA la București, care, ca intermediar la discuții, a pasat-o contracost inginerilor de peste Ocean. În anul 1958, când se întâmpla acest lucru, tânărul nostru prahovean, la vârsta lui de 25 de ani, nici nu putea bănui cum se procedează în spionajul tehnic internațional. Neavertizat de nimeni, Justin avea să plătească pentru încrederea avută în americani, fiindcă imediat ce a ieșit din clădirea ambasadei Statelor Unite, s-a trezit arestat de un grup de securiști. Ei l-au acuzat că ar fi avut intenția să fugă din țară cu ajutorul unui dispozitiv de zbor. Este cercetat, pus să dea o serie de declarații, a fost bătut, amenințat că va avea urmări mai tragice pe viitor. Totuși, în cele din urmă, a fost eliberat, fără să știe cine anume a intervenit pentru el să-l salveze. Din auzite, salvatorul său ar fi fost o personalitate politică, un personaj influent din masonerie. Văzându-se liber și încurajat fiind și de niște prieteni, își asamblează cu succes piesele aparatului său de zbor cu care s-a putut ridica de la sol un prieten de-al său, parașutistul Vasile Sebe, dar care s-a prăbușit de la o înălțime nu prea mare, fără urmări grave, întâmplare care m-a făcut să mă gândesc la adnotarea scriitorului britanic Douglas Adams (1952-2001) care afirma sarcastic: „Să zbori este să încerci să te izbești de pământ și să ratezi.” Numai că Justin n-a ratat, deoarece după ce savantul Henri Coandă l-a sfătuit să schimbe combustibilul, aparatul a funcționat impecabil. Succesul respectiv valora milioane de dolari, a fost unanim recunoscut și răsplătit cu un valoros brevet românesc, dar nicidecum cu vreo sumă de bani, cum s-ar fi cuvenit.
Timpul însă a trecut. În toamna anului 1962, la Expoziția Transporturilor de lângă Herăstrău, sfidând adevărul, în cadrul pavilionului Statelor Unite, americanii prezintă – după opiniile unor specialiști din zilele noastre – cu obrăznicie și cinism, invenția lui Justin ca fiind a lui Wendell Moore. Mai mult decât atât: Moore a venit personal la această expoziție, prezentându-și aparatul de zbor independent, cu care a făcut câteva demonstrații publice de funcționare. Justin era și el prezent la expoziție, adus acolo de un „mare maestru” mason, probabil cu intenția de a-l înjosi, dar nimeni nu a îndrăznit să-i spună în față americanului că apare ca un hoț. Poate că greșeala românului nostru a fost aceea că a tăcut, însă cred că mai de grabă la mijloc era vorba de reținerea înțeleaptă de a nu crea un scandal internațional de proporții. Într-un asemenea scandal tânărul nostru ar fi fost primul implicat, dar un alt motiv justificat de abținere putea fi însăși modestia proverbială a inginerului Capră, care s-a gândit că nu Wendel putuse fura ideea, ci ea îi fusese oferită de-a gata de altcineva fără să o ceară. În acest caz Justin, totdeauna plin de reală decență, de mult bun simț, nu-l putea învinui. Singurul lui comentariu făcut în acele zile suna destul de ironic, spunând că unica diferență dintre aparatul său și al lui Wendell Moore era doar culoarea, unul fiind vopsit în negru, celălalt în gri… Oricum, este astăzi greu să știm exact cât de profundă a fost atunci amărăciunea sufletească a adevăratului părinte al „Rucsacului zburător”, însă după evenimentul acesta, Justin nu s-a lăsat câtuși de puțin doborât. El a continuat să lucreze cu și mai multă îndârjire în magazia lui sărăcăcioasă, lipită de locuința din strada Aurel Vlaicu, fosta Þăranilor, și să născocească alte și alte mașini insolite, scutere electrice, motociclete silențioase, aparate de zbor de forme neobișnuite, un „dispozitiv antigravitațional” (surse din serviciile secrete au lansat ideea că acest dispozitiv ar fi fost folosit la construcția unor „farfurii zburătoare”). În 2000, printr-o activitate de cercetări și experimentări asidue, realizările lui tehnice însumaseră 77 de invenții înregistrate, mașini electrice ori cu consum de combustibil infim, una mai năstrușnică decât alta, designuri îndrăznețe noi, ca să nu mai vorbim de o puzderie de inovații mărunte aduse altor și altor invenții mai vechi, personale sau alogene. Acum, în zilele noastre, numărul lor a depășit suta, care, toate aranjate frumos la un loc, ar putea sta cu cinste la baza unui mare și impresionant „Muzeu Justin Capră” unde, printre altele, am avea fericita ocazie să admirăm pe rând: bobul inventat de viitorul inginer în 1950, pe când avea doar 17 ani, cu noutăți în privința suspensiei și direcției; apoi cele 57 de prototipuri de automobile, dintre care 10 cu propulsie electrică, 13 motorete – opt tot cu propulsie electrică, șapte aparate de zbor, neconvenționale, un elicopter miniatural, „care încape într-un rucsac” (!), un automobil – VIRGILIUS (celălalt nume al lui Justin) – cu două roți, prima invenție omologată ca atare, echipat cu un motor de avion, de 105 CP (vehiculul atingea 300 km/oră și cântărea 250 kg); prima versiune a „Rucsacului zburător”, cea din 1956; cea de a doua variantă a „Rucsacului zburator”, realizată în 1958 și încercată cu succes de către același parașutist, Vasile Sebe. (Menționăm că la noi în țară aparatul – expus o vreme la Muzeul Tehnic din București, nu a intrat niciodată în producția de serie; în SUA, în schimb, după obținerea brevetului de invenție, în 1962, pentru invenția furată după Justin Capra, aparatul a intrat în producția de serie, fiind folosit curent în operațiuni dificile de către astronauți, politiști, militari și pompieri). Muzeul virtual „Justin Capră” ar mai putea expune: o aerodină cu decolare și aterizare verticală, aparat de zbor performant realizat în 1968, care, de asemenea, nu va fi introdus niciodată în fabricație; un alt aparat de zbor individual, acesta cu azot lichid, construit între 1966-1968 și testat cu succes, care pare să treacă și el aproape neobservat, în timp ce un automobil ce avea caroseria fluidă (si invizibilă!) va trezi entuziasmul celor aflați din întâmplare în parcul Libertății (actualmente, parcul Carol). În România nu mai văzuse nimeni așa ceva; mass-media de atunci trece, de asemenea, în mod criminal, sub tăcere evenimentul. Ar mai urma un alt „aparat de zbor individual”, conceput și concretizat în atelierul modest de pe strada Aurel Vlaicu, care era tot un „elicopter” – fără elice, fără aripi si fără jet; ideea revendicată de Justin a fost „obținerea forței portante prin sustentație cu efect pelicular”. Tot în același muzeu ar putea fi expus acel „elicopter portativ pentru juniori” construit în 1964. Despre el, cu umorul lui specific, creatorul va spune că „are doar 35 de kg, cu tot, cu combustibil! greutatea proprie fiind de 30 kg, forța portantă de 125 kg și puterea 15 CP”. Jurnalistul care a făcut fotografii la încercarea aparatului a fost dat afară de la Agerpress, unde lucra, iar filmul i-a fost confiscat de Securitate; la probele de zbor, desfășurate pe aeroportul Băneasa, echipa de supraveghetori a fugit de pe teren, lasându-l pe inventator să-și facă zborul demonstrativ doar în prezența prietenilor; ceilalți nu doreau să fie făcuți răspunzători, în cazul în care s-ar fi întâmplat un accident; patru prieteni ai lui Justin Capră au legat atunci patru funii lungi între elicopterul purtător și trupul lor, în așa fel încât să poată trage înapoi la sol aparatul de zbor în cazul în care acesta nu ar fi ascultat comenzile; când a pornit elicopterul, Justin Capra s-a ridicat în aer și, într-o mișcare pe orizontală, a tras după el pe toți cei patru prieteni de la sol, câteva sute de metri; pe asfalt au rămas urmele pantofilor celor patru, în timp ce salariații aeroportului și cei care ar fi trebuit să fie martori ai probei priveau de la distanță, prin binoclu, „pe nebunul care născocea cele mai bizare aparate de zbor”. Când totul s-a terminat cu bine, s-au întors și ei și au semnat procesul verbal, un fel de echivalent al cutiei negre – experiență despre care ne spune, cu emoție, că a conceput-o în anul în care i s-a născut fata. Totul era, de fapt, un dispozitiv ce poate să reducă parțial gravitația corpurilor. Când a auzit despre asta, Coandă, sosit de la Paris, a ținut neapărat să-l cunoască pe românul ce înfăptuise cea de-a noua minune a lumii; apoi, în jurul acestei invenții s-a așternut o misterioasă și nejustificată tăcere. Nimeni nu va mai aminti despre ea, nici măcar inventatorul nu va vorbi jurnaliștilor despre secretul care i-a permis să învingă gravitația, fără a cunoaște amănunte tehnice. Această descoperire este, în fond, o urmare a unor experimente, în parte secrete, rămânând cea mai spectaculoasă și, în timp, ea va face ca autorul ei să intre în elita marilor inventatori ai lumii. Din același muzeu onorific – între automobilele create de J.C. – în nici un caz nu s-ar putea omite miniautomobilul „Soleta F”, cea mai mică mașină din lume, cu un consum redus de benzină, în care, de altfel, a fost adesea văzut pe drumurile țării. Această mașinuță, ulterior, a făcut „pui”, deoarece din seria „Soleta” au fost create mai multe prototipuri, diferite între ele prin greutate, viteza maximă și consumul de benzină la suta de kilometri. În spațiile muzeului virtual ar mai trebui, cred, expusă și o masină nepoluantă, imaginată prin anii 1970, fără volan și fără pedalier, comenzile făcându-se doar de la un buton așezat pe carcasa fotoliului. Din această faimoasă serie, am admira modelul SARMIS EM 4K, cu o greutate proprie de 140 kg și greutatea acumulatorilor de 180 kg, care atinge pe drum drept o viteza de 60 km/h, deci un automobil electric. În spațiile rămase libere ale muzeului am putea adăuga, ici și colo, mai multe prototipuri de mașini și motorete, alimentate de acumulatori, creatorul lor preocupându-se în special de creșterea randamentului și scăderea greutății. Lângă ele, s-ar distinge, ca locatare cu vechime de expunere, vehiculele deja aflate acum la „Muzeul tehnic din București”. Dintre ele, vizitatorii pasionați de mijloacele de transport moderne, au avut avantajul a admira, până prin anii ’90, un electroscuter – motoreta electrica OROLES ES 5, după numele unui rege dac! Motoreta cântărește doar 65 kg, greutatea sursei 70 kg, viteza medie 27 km/h și o autonomie (pâna la reîncărcarea bateriei) de 90 de kilometri. Acestea, în Bucureșșiul supraaglomerat și poluat de astăzi, ar fi fost o adevărată binefacere, dar… nimeni nu este interesat să o introducă în producția de serie. Desigur, din păcate, la noi în țară era de așteptat așa ceva, căci doar nu stăm în Germania, Elveția sau Anglia, țări care onorează totdeauna pe toți inventatorii. Și este păcat că se întâmplă numai la noi așa ceva, deși fiecare nouă mașină imaginată de J.C. a adus totdeauna elemente surprinzătoare de noutați de ultima oră, pe cât de ingenioase, pe atât de utile și de neobișnuite, cum ar fi, de pildă, invenția că la una din mașini, fumul de eșapament ieșea prin axul roții, în timp ce o altă mașină devenea la un moment dat invizibilă, grație unei pelicule de fluid ce o înconjura și care ferea pe cel de la volan atât de curent ori de vânt, cât și de ploaie. Sau amănuntul că pentru multe dintre mașini sau motoretele clasice, „cadrul” servea în același timp și ca „rezervor de benzină”. Mare minunăție! În plus, trebuie totdeauna să menționăm că majoritatea creațiilor amintite aici, în rândurile precedente, sunt prototipuri tehnice stilate, cu un design aparte, de nivel mondial indiscutabil, priorități absolute, răsplătite cu numeroase diplome românești și străine. Nu de geaba, într-una din emisiunile sale de la TV, actorul Dan Puric îl clasifica pe Justin Capră ca unul din cele opt mari inteligențe ale spațiului românesc.

3

Am trecut în revistă o anumită parte din invențiile inginerului Justin Capră, firește, nicidecum pe toate, deoarece fiecare din cele peste 100 de invenții (incluzându-le în acest număr și pe cele realizate cu colaboratorii lui) are istoria ei tehnică, materializată în timpuri de elaborare diferite, care ar ocupa numeroase pagini să fie descrise. Ceea ce însă puțini știu este faptul că pentru fiecare creație tehnică în parte, marele inventator și-a jertfit nu numai sănătatea, timpul, libertatea, micile plăceri ale vieții, dar, în primul rând, cam toți banii câștigați, nici aceia mulți, fiindcă rareori s-a oferit cineva să-l ajute financiar, iar inventatorul ura cerșetoriile de orice fel. El se supunea unui real sacrificiu ducând o viață extrem de modestă, un trai auster, ca de pustnic, lipsit fiind de bani (căci leii ce-i avea în buzunar îi investea imediat în materialele urgent necesare), dar prin tot ceea ce făcea singur în atelierul lui, marele inventator demonstra cu claritate că el a manifestat dintotdeauna o nețărmurită dragoste pentru țara în care s-a născut, simțind o plăcere deosebită să o slujească prin ceva original, cuprins în totalitate de o sinceră mândrie națională și de o nestăvilită pasiune pentru muncă și creație, pentru a înălța în glorii strălucite faima pâmântului nostru românesc. Acestea au fost de la bun început piedestalurile solide ale geniului său.
Pentru a înțelege mai bine calitățile morale și intelectuale ale acestui om, va trebui să radiografiem în continuare și profilul spiritual al neobositului creator. El a putut fi descifrat destul de bine din unele interviuri ce i-au fost luate în diferite ocazii. Le-am căutat cu răbdare și le-am găsit. Cele mai complete, deocamdată, mi s-au părut a fi convorbirile inventatorului cu publicistul Iftimie Nesfântu din care ne-am inspirat și care, folosind reportofonul, prin prețioasele înregistrări făcute, ne-a ajutat să înțelegem și mai bine personalitatea complexă a lui Justin Capră. Sunt interviuri prețioase, obligatoriu de a fi citate aici, și nicidecum nu puteam trece peste ele. Citindu-le și citându-le, constatăm că inventatorul dispunea totdeauna de o complexă recuzită de soluții ingenioase pentru miniaturizare, pentru stilizare și pentru a reduce greutatea aparatelor și dispozitivelor fabricate, făcându-le perfect maniabile.
Nimic din ceea ce deja realizase nu-l mai mulțmea, conchidea anchetatorul său. De aceea, căuta mereu altceva și altceva. Cu aceeași nedezmințită modestie, inventatorul va măturisi într-un interviu acordat iscoditorului său vizitator: „Domnule Nesfântu, eu n-am făcut lucruri deosebite, eu am făcut doar optimizări… Am fost, de când mă știu, un nemulțumit, am căutat mereu altceva… Merg în atelier și lucrez, îmi pun întrebări, mă culc apoi, iar în dimineața următoare mă trezesc că am soluția în cap. O visez, asta e tot… Pesimiștii ce alcătuiesc corul de bocitoare al eșecurilor românești obișnuiesc să-i descurajeze pe eventualii – tot mai puțini – pasionați de tehnică: de geaba imaginezi mașini și aparate de zbor dacă nu ai mijloacele concrete ca să le poți face! Asta presupune dezvoltare tehnologică serioasă, echipamente și aparate speciale pentru încercări și, mai ales, o întreagă echipă de proiectanți și cercetători, specializați în cele mai diverse domenii ale tehnicii și științei.”
Dată fiind valoarea deosebită a ivestigațiilor și noutăților oferite de domnul Iftimie Nesfântul, voi continua cu citate mai lungi din descrierea dumnealui, rezultată în urma unei vizite la casa și atelierul prolificului inventator: „Acolo, în casa aceea modestă – notează reporterul – s-au născut și rucsacele zburătoare ale lui Justin Capră, și mașinile, cele care izbutesc să bată toate recordurile privind consumul de carburant la suta de kilometri. Nu a avut niciodată la dispozitție suficienți bani și nici infrastructura tehnologică a unei uzine mecanice. A lucrat toată viața într-un atelier de nici cinci metri pătrați, cu uneltele simple ale unui muncitor din secolul al XIX-lea; s-a folosit de materiale aruncate de alții și, din te miri ce, a făcut mașini. Bijuterii, nu mașini! Cântăresc de zece, cincisprezece ori mai puțin decât cele obișnuite și consumă, de la București până la Iași, abia câțiva litri de benzină. Justin Capră le-a făcut, le-a înscris în circulație, a străbătut cu ele drumurile cu gropi ale țării. Nu e județ care să nu-l cunoască; aproape toți polițiștii în vârstă ce poartă de grija conducătorilor auto îl știu. În schimb, mai nici unul dintre liderii politici n-a dorit să audă (și nici să se audă) despre el. De ce?! Pare să fie una dintre enigmele neelucidate ale prezentului. Povestește inventatorul Justin Capră… Îl întrebasem care a fost cea mai importantă laudă primită vreodată. „Treceam prin Brașov – spune el – și am oprit mașina, undeva, într-o parcare, aproape de Piața Sfatului. – No, mere tărăboanța, mere?, mă întreabă un ardelean. – Mere, cum să nu! îi răspund eu. – No, tune dracu-n roțile tale, că faină-i!”
La sfârșit de mileniu, discuțiile avute cu dl. Papuc, un om îndeobște închis, retras în lumea cărților, mi-au reamintit și de interviurile, mai vechi, cu Justin Capră, și de atmosfera reconfortantă din atelierul lui din București, martorul atâtor confesiuni. M-am gândit să-l caut. Ca și alți jurnaliști porniți în căutarea unor teme de senzație, și eu scrisesem despre el, îi prezentasem mașinile năzdrăvane sau încercasem să dezleg ceva din
frământările unui suflet ce nu se lasă prea ușor cercetat. Nu-mi făceam eu iluzii c-aș fi ajuns să-i descopăr secretele, și cu siguranță avea destule.
Îmi plăcea să cred însă că ne asemănăm cumva; eram și unul și celălalt niște taciturni, rătăcitori prin labirintul universului lăuntric. Mă gândeam adesea la el ca la moșul cel veșnic din filmul „Siberiada”. Anii nu-și arătau semnele pe fața lui, nu-mi puteam imagina că ceva ar putea să-l schimbe sau că într-o bună zi nu o să mai fie. Stări lăuntrice, greu de definit, mă opreau însă, de fiecare dată, să pun mâna pe telefon și să-l sun. Învățasem să ascult și să recunosc atari semne. Peste vreo săptămână, parcă împotriva dorințelor proprii, mi-am învins rezervele și am format numărul, știut pe de rost. Mi-a răspuns o voce pierdută, ca și cum ar fi vorbit de la capătul lumii: „Sunt câteva clipe de când mi-a murit soția. S-a stins ca o rază de lumină…”
Peste încă o săptămână, am trecut să-l văd. Poate a fost intuiția, poate Dumnezeu mi-a dat gândul cel bun. Nu bănuiam atunci că avea să fie – pentru mulți ani – ultima întrevedere. Știam însă, din prima clipă, când l-am revăzut, că acela avea să fie adevăratul interviu. Și singurul pe care l-a dat vreodată pe deplin. Când am plecat, spre dimineața zilei următoare, din locuința inventatorului, mă simțeam apăsat de o povară nobilă: dorința de a aduce la lumină meandrele unei vieți trăite sub semnul pasiunii pentru știință și tehnică. Nu a fost ușor dar nici greu ca să pun pe hârtie tot ce mi s-a transmis: multe dintre experiențele inventatorului îmi erau cunoscute din propriile căutări. A fost însă mai greu să găsesc un editor generos, care să publice lucrurile astea. Un mic fragment al textului – cât a încăput într-o pagină de ziar – a apărut în „Cotidianul”, în 2001, alte publicații nici măcar n-au vrut să audă, ori dacă au publicat ceva, au ciuntit textele, sau le-au pus în aceeași pagină cu imagini respingătoare, ce adăugau textului corect o aură negativă, derizorie. La asemenea lucruri jurnaliștii noștri se pricep. Se vor elitiști, scriu – cred ei – pentru cei aleși. Știam, din discuțiile anterioare, că J.C. este un om cu o gândire deschisă, înverșunat împotriva ipocriziei comuniste și a înregimentărilor de orice fel. Aveam să aflu abia atunci, dupa moartea soției sale, că doamna lui a suportat ani de coșmar din partea autorităților staliniste: muncă forțată la Canal, că lucrase la mină, cunoscând mizerii, hărțuire. Și tot atunci descopeream și izvorul lăuntric, care i-a dat putere să reziste: dragostea. O simbioză greu de înțeles între inventivitatea unui român de la poalele Carpaților și rigoarea tehnică, tipic nemțească, pe care a căutat-o toata viața. O asemenea rigoare se întrupase în femeia care îi fusese alături 42 de ani. Cine ar cuteza să dezvăluie alchimia secretă a unei iubiri irepetabile? Poate doar o analiză savantă a celor 77 de mașini inventate de Justin Capră, una mai năstrușnică decât alta. În atelierul de lângă casă, perete în perete cu dormitorul
soților Capră, printre menghine, șuruburi și unelte ce par să țină mai degrabă de arsenalul unui vrăjitor medieval, descopăr câteva caiete cartonate cu însemnările elevului de la Școala de Aviație. Le deschid cu intenția de a căuta imagini care să-mi vorbească despre tânărul de altădată. Literele caligrafiate cu grijă, desenele îngrijite și rigoarea demonstrațiilor vorbesc nu numai de temeinicia școlii de atunci, dar și despre o pasiune pentru tehnica pe care tânărul elev nu și-o ascundea. O fotografie din aceeași perioadă ne vorbește de la sine: severitatea de pe fața elevului îl face să pară frate de cruce cu literele și simbolurile matematice din caiete. Alături de ineditele manuscrise, în același atelier se află și un obiect ce nu atrage atenția prin nimic: este o cutie neagră, cu marginile ușor rotunjite, din care ies câteva fire: un dispozitiv care reduce masa corpurilor, cea mai renumită invenție a lui Justin Capră. Această cutie neagră, care l-a determinat pe Henri Coandă să vină de urgență de la Paris ca să-l caute pe inventator, ascunde în ea unul din secretele antigravitației. Și tot ea marchează momentul în care Justin Capră a intrat în smârcurile anonimatului românesc. De câte ori purtasem discuții cu dânsul, avusesem senzația că în acest punct al destinului său – descoperirea unui principiu antigravitațional, sau ieșirea din tiparele mărginite ale conceptelor tehnice clasice – s-a întâmplat ceva. E greu de spus ce anume. De fiecare dată când ajungeam în acest punct, interlocutorul meu punea, pe un patefon vechi, un disc cu muzică lăutărească, din perioada interbelica, și se strecura apoi într-o cămară întunecoasă și rece, de unde aducea un ulcior de Horezu, plin cu vin roșu, vechi, dumnezeiesc. Și în timp ce căutam analogii între acel moment, încă necunoscut, al vieții lui, și ceea ce se întâmplă cu o rază de lumină care își schimbă direcția la trecerea dintr-un mediu în altul, gazda umplea cu vin pahare de cristal. – Știți ce se întâmplă cu o rază de lumină care trece dintr-un mediu în altul?! zic eu. Își schimbă direcția. Se frânge! „– Ca și viața, domnule”, adaugă inventatorul, stins. – Sau ca acele râuri de munte, ce curg printr-un relief carstic, voi continua eu, cu un aer didactic. Dintr-o dată, își găsesc o albie subterană, care dublează pe un traseu necunoscut albia, secată acum, de la suprafață. „– Ca și viața, domnule Nesfântu”, repetă el, și ridică paharul deasupra mesei, chiar în dreptul becului spânzurat de tavan. Zâmbește, cu subînțeles. Lumina, ce cade din bec pe suprafața ușor vălurită a vinului din pahar, se sparge în mii de raze ce alcătuiesc o roză purpurie pe orizontala mesei dintre noi. Pe moment, nu înțeleg cum a obținut un atare efect. „– Prin roză, spre cruce”, rostește el, cu același zâmbet straniu, nepotrivit în acel moment. – Prin cruce, spre roză, întorc eu replica, adăugând, repede: Îmi pare rău pentru pierderea dvs… „– Nu am pierdut nimic, atâta doar că sufletul meu a plecat, mai repede, cine știe pe unde. Și, cum spuneați mai devreme, am rămas aici, albie seacă, al unui fluviu ce-a fost…” Apoi mi-a vorbit despre prima invenție:
„Aveam vreo cinci ani și eram copil retras, mai degrabă singuratic. Cu un cuțit ciomp, am meșterit un grup de păpuși. Le făcusem din lemn. Tăiasem crengile ceva mai groase dintr-un prun uscat, ce fusese rupt de furtună, apoi cioplisem în ele chipuri de bărbați și femei. Le-am făcut ochi și gură, am lăsat picioarele și mâinile mobile, să le pot mișca. Nu aveam jucării, așa că mi le meșteream eu singur. Și pentru că nu mi-a plăcut să le văd țepene, le-am prins pe un suport, în cerc, și le-am făcut să se învârtă în horă cu ajutorul unei manivele. Tot din lemn. Pe urmă, am meșterit un dispozitiv dintr-un mecanism de ceasornic. Îl întorceam și păpușile mele se învârteau în horă, ore de-a rândul. Era o bucurie să le vezi. Dar, pentru mine, după ce terminam ceva, nu mai mă interesa acea lucrare. Bucuria era să meșteresc altceva, să creez, să fac ceva ce nu se mai făcuse. Am construit un bob, o vioară… Au fost multe, nu le mai știu pe toate. Am avut o copilărie frumoasă”…
În timpul liceului, construiește un motor care pornea la o simplă comandă verbală. „Ajungea să-i spun «Pornește!» și motorul, huruind, se punea în mișcare. Îi spuneam „Oprește!” și motorul se oprea”. Premiul, pentru această năzdrăvanie, a fost pe măsură: toți profesorii din liceu au rămas cu gurile căscate! Și-apoi, ca toți bunii români, au uitat…
Lecția, amplificată în timp, s-a repetat pe tot parcursul vieții inventatorului. Întâi stupoare, apoi laude de circumstanță și, la scurt timp, lovituri pe la spate. Justin Capră nu se plânge; nu s-a plâns niciodată. A lăsat în spatele lui 77 de mașini, cum nimeni înaintea lui nu a mai construit. (…) Marile invenții de început – toate aceste aparate și mașini au fost materializate, nu doar pe hârtie; au fost și încercate. Toate, fără excepție, sunt funcționale. Trăiesc, vibrează! Ele s-au născut în atelierul de pe strada Aurel Vlaicu, nr. 98, un atelier aparent obișnuit, perete în perete cu dormitorul soților Capră. Diploma Statului român, primită mai târziu, nu l-a ajutat niciodată. Cu excepția jurnaliștilor, nici un demnitar din vechiul regim nu și-a arătat interesul pentru invențiile sale. Guvernanții de după ’90 au procedat la fel: l-au ignorat. Președintele Constantinescu, ce e drept, l-a primit frumos la Cotroceni și i-a strâns mâna călduros, oferindu-i o diplomă. Atât. Și prea puțin! Miniștrii care s-au perindat pe la departamentele de cercetare ori ministerele de resort au avut mereu alte priorități. Pe ei nu-i interesa decât avantajele materiale ale funcției lor. Un patron al unei firme din Bacău l-a plătit simbolic ceva timp, în anul 2000, cu două milioane de lei pe lună, ca să introducă în fabricație un prototip de motoretă electrică complet silențioasă… Era, firește, o sumă ridicolă. – Și acceptați situația asta? l-am întrebat. În loc de răspuns – ori poate că era chiar un răspuns la întrebare – îmi povestește o altă întâmplare: „În 1956, autoritățile românești m-au arestat. Am vrut să cer ajutorul Ambasadei Americane din București pentru a pune în practică o idee proprie… Cu doi ani înainte, în 1954, realizasem «rucsacul zburător»; chiar dacă nu era el perfect – îl realizasem cu ce am găsit printre deșeuri, și parașutistul care l-a încercat, Vasile Sebe, s-a prăbușit cu el la prima încercare – aparatul a funcționat, totuși, ambiționându-mă să merg mai departe, să caut rezolvări …”
Deși îmi oferise câteva mici detalii, nu-mi spune alte amănunte decât după multe ocolișuri cum s-a întâmplat asta. Nu era un om naiv. Câtuși de puțin. Și nici nu se dusese la ambasadă așa, hodoronc-tronc, să-și vândă ideile altora. În 1956, era subinginer, avea pe atunci abia 23 de ani, și propusese mai înainte specialiștilor români un proiect de rucsac zburător. Politrucii regimului bolșevic l-au tratat cu sictir și cu totală indiferență. Batjocura poate îmbrăca forme multiple. După mai multe umilințe îndurate, i-a venit însă o idee. „Era, poate, și o formă de protest copilăresc combinat cu naivitate, îmi spune, nu știam cu cine am de-a face. M-am dus, pur și simplu, la Ambasada Americană să le povestesc despre ideile mele. Oamenii au fost amabili, m-au ascultat, a venit un specialist în tehnică și a discutat cu mine, îmi tot amintesc că îmi repeta: «băiatul tatei», și-a notat el toate datele mele, mi-a strâns mâna calduros și la sfârșit mi-a spus: «Băiatul tatei, nu-ți face griji, o să te ajutăm.» Și m-au „ajutat”… Năzdrăvănia zburătoare inventată de mine a fost anunțată și… lansată de americanii Wendell More, Cecil Martin și Robert Cumings (brevet SUA, din 22 februarie ’62). „Prioritate” mondială! Justin Capră concepuse aparatul cu șapte ani înainte și a fost „recompensat” de securitatea comunistă cu… detenția! A fost acuzat nu că ar fi vândut americanilor cine știe ce secrete – discuțiile de la Ambasada SUA au fost confidențiale; s-a spus însa că ar fi vrut să construiască acel aparat de zbor ca să fugă din țară. Eram în 1956, abia la trei ani după moartea lui Stalin. Întâmplarea ar fi putut să-i fie fatală. Mulți români au murit prin închisorile comuniste pentru „păcate” mai mici decât cel comis de inginerul Justin Capră. După câteva săptămâni de anchetă este pus în libertate, interzicându-i-se să mai profeseze. O vreme, ca să poată trăi, va spăla mașini… Renunță însă. Rămas fără un loc de muncă, se retrage în atelierul său și născocește alte și alte mașini. Scriitorul Cristian Petru Bălan, din Chicago, consemna, la 1 mai 1998, în „Meridianul românesc” – săptămânal de limba română ce apare în SUA:
„(…) Iată că vremurile s-au schimbat în țara noastră și noua conducere, în care ne punem cu toții speranțele, are acum posibilitatea să-l ajute serios pe marele inventator român. El a ajuns astăzi la 64 de ani, lucrând neobosit la proiecte din ce în ce mai interesante. Ce-ar fi, de pildă, dacă dl. Președinte al României, Emil Constantinescu, l-ar chema într-o utilă și binevenită audiență, mai ales că Justin este priceput și în probleme de geologie? Sau ce-ar fi dacă noua Academie Română și-ar repara rușinoasa greșeală, recunoscându-i lui Justin Capră marea invenție din 1956 (…)?”
Iata, domnule Cristian Petru Bălan, că în România vremurile nu s-au schimbat. Nici în decembrie 1989, când, într-o euforie aproape generală,
s-au implementat la conducerea țării personaje din eșalonul II al fostei „nomenklaturi”, nici în ’96, când altă euforie, provocată, a adus la cârma țării pe dl. profesor Emil Constantinescu, nici în 2000, când a revenit la putere partidul celor trei roze, nici în 2004, când în aplauzele naivilor ne-am reales liderii. (Am citat după articolul semnat de Cristian Petru Bălan: „Justin Capră, un mare inventator român arestat în trecut de Securitate, își continuă invențiile”, publicat la paginile 14 – 15, în Meridianul românesc, din 1 mai 1998.)
Cu toții ne-am bucurat de urarea prezidențială din acea vreme: „Să trăiți bine!” Poate că unii chiar trăiesc bine… (Aici fac și eu o mică paranteză, mulțumind atât domnului Prof. Dr. Emil Constantinescu, ex-președintele țării, cât și Academiei Române pentru faptul că, deși cam târziu, au ținut totuși cont de sfatul meu venit de aici din America, dar ce să zic? Mai bine mai târziu decât niciodată! – n.n.). Cât despre lozinca de fațadă propagandistică „Să trăiți bine! – jurnalistul Iftimie Nesfântu adaugă: „Nu este cazul inventatorului Justin Capră, nu este nici situația autorului eseului de față, și nici a editorului, care-și sacrifică banii de pensie de multe ori ca să tipărească prezentele volume. Sărăcia, greutăți de fel și chip, ne împing mai departe. De câte ori sunt la Justin Capră mă simt… ca la mine acasă. Alte necazuri, dar aceeași frământare continuă, același neastâmpăr lăuntric ne animă. Justin Capră își „optimizează” mașinile, eu, de câte ori revin în atelier, îmi „optimizez” textele, căutând să trezesc interesul, curiozitatea celor ce mă citesc, să povestesc pe înțelesul oamenilor adevărați despre oameni adevărați.
Privesc în jur: camera micuță în care locuiește inventatorul nu are în ea nimic primitor. Nici o urmă de confort. Atelierul lipit de casă este neîncălzit și vai de capul lui. Soția, singurul suflet care i-a fost aproape, nu mai este. Mă gândesc că, de fapt, Justin Capră a fost încercat toată viața. Probabil, deținuții din închisorile americane beneficiază de un confort incomparabil cu al lui. „Nu mă întreabă nimeni dacă am ce să mănânc!”, scapă el într-un târziu. Aproape nu-l mai aud. Mă gândesc la „Femeia nisipurilor”, romanul scriitorului japonez, și la pasiunea lui Justin Capră pentru aparatele lui de zbor. Personajul din carte se bucura că a descoperit în groapa de nisip în care căzuse posibilitatea de a aduna apă. Avea în „găoacea” lui izvorul, avea alături femeia visurilor lui. Era legat. Chiar dacă ar fi putut să plece, n-ar mai fi făcut-o.
„… M-am născut în apropiere de Florești – continuă o comună aflată pe lângă Câmpina, la câteva sute de metri distanță de locul în care s-a prăbușit, cu avionul, Aurel Vlaicu… Am lucrat în aviație, locuiesc pe strada Aurel Vlaicu..” Tresar. De câte ori mi-a spus asta! De fapt, ce anume vrea să-mi spună? Și eu, ce vreau să aflu?! O discuție ceva mai lungă cu el, dincolo de frământările de moment legate de pierderea soției, developează treptat o filozofie proprie unui luptător oriental, implicat într-un război fără început și fără sfârșit. Deși sunt prins în conversație, ceva din mine rămâne departe de atmosfera aceea specială din preajma maestrului. Din când în când, arunc câte o vorbă, inofensivă, mai mult ca să punctez pe înregistrarea de pe reportofon secvența propriilor gânduri, ce urmărește ca un traseu subteran, albia fostului râu de la suprafață. Mă întreb dacă Justin Capră este credincios. (Ca unul care îl cunosc demult, intervin aici cu precizarea că Justin nu numai că este foarte credincios, dar este pe deplin convins că toată forța de muncă, talentul și inspirația i-au fost date de Providență. De aceea răspunsul dat jurnalistului interlocutor este foarte clar, având și conotații filosofice – n.n.): „Noi suferim de științificoză! Toți avem impresia că știința poate da răspunsuri în toate domeniile. E fundamental greșit…” – Cum treceți așa de ușor de la știință la filosofie, și de la filosofie la religie? „Nu există decât un singur fel de cunoaștere, care este și credință în același timp; noi le-am separat.” – Cum s-ar putea numi această „știință” universală care înglobează și filosofia și religia? „Aș numi-o «esența». Cum spune și Pitagora, nu cantitatea, ci numai calitatea cunoștințelor determină evoluția spirituală. Un exemplu ni l-a dat Cristos. El și-a ales 12 ucenici fără să-i întrebe dacă sunt membri de partid ori dacă au studii universitare ori dacă și-au construit un C.V. El a căutat esența…” Acest adaos esențial „…Școala are și un mare păcat. Noi, oamenii, ne naștem cu niște calitați primare, pe care ni le pierdem odată cu școlarizarea. Copiii, femeile și animalele au un simț special, care nu trece prin rațiune, și pe care psihologii îl numesc intuiție. Asta se pierde în școală. Noi, bărbații, zicem că folosim rațiunea. Numai că rațiunea fără intuiție nu face doi bani. De asta avem prietene, amante, soții… Avem nevoie de acest adaos esențial pe care l-am pierdut: intuiția. Uitați-vă numai la oamenii simpli, de prin sate mai ales. Ați descoperi personaje de film, de poveste. Unii n-au fost lăsați de părinți să meargă la școală, unii au avut norocul să nu-i descopere otrepele comuniste, alții au fost dați afară din școală. Sunt oameni extraordinari, dintre cei care devin prin exercițiu și încercări adevărați creatori. Și ceilalți au realizări, dar astea țin de o cu totul altă zonă. Rațiunea? E o catastrofă! Un copil, de numai câteva luni, zâmbește la apropierea unui om bun și începe să plângă în prezența unui om rău. O plantă poate ajuta la depistarea unui criminal, prin reacții bioelectrice, sau se usucă în prezența unui făcător de rele… Cei mai mulți dintre oameni și-au pierdut atari capacități. Le numim acum, dupa ’90, paranormale. Dacă erai bănuit măcar de asemenea performanțe, prin anii ’50, ’60, înfundai pușcăria. Ori te închideau la balamuc, unde niște incapabili cu școală făceau experimente pe tine… Planeta maimuțelor – din filmul lui Franklin Schaffner – e un vis pe lângă ce-a fost în România…”
Justin Capră deține o mulțime de observații despre fenomene numai în aparență simple. Fie că le-a descoperit în cărți sau în filme, fie că chiar el le-a făcut, le-a stocat în rafurile ordonate ale minții, și face apel la ele ori de câte ori este nevoie. Odată, într-o altă discuție, îmi vorbise despre formele cristalelor de gheață, dependente de locul în care au apărut. Aș vrea să abat discuția către această temă, însă el pare preocupat acum de altceva. Un flux al gândurilor, legate între ele de legi lăuntrice proprii, necunoscute, ori de fapte, cifre, întâmplări sau arhiva de observații stocate în memorie alcătuiesc un spectacol unic. Conversația cu Justin Capră are un efect mai profund decât o piesă de teatru sau un film, te poate răvăși, te schimbă… Un om începe interviul cu el și alt om va fi acela care, în dimineața următoare, părăsește locuința sau atelierul inventatorului. – Nu sunt de acord cu dv, îi spun, încercând să-l readuc înapoi la o temă dragă mie: rolul de îndobitocire al școlii din perioada comunistă. Nicolae Iorga, cu toată infatuarea sa, a spus un lucru important. «Prostul, cu sau fără școală, e tot prost.» Dar afirmațiile astea nu pot fi luate ad literam. Va trebui să le nuanțăm. Albert Einstein a căzut la examenul de matematică, Pietro Mascagni a căzut la examenul de admitere la Conservator, Thomas Alva Edison n-a avut nevoie de școlarizare… și, dacă ar fi urmat o formă instituționalizată de învățământ, n-ar mai fi fost Edison. Vă spun ceva, din observațiile mele: când vedeți că un om vrea neapărat să facă o școală, când ceilalți îi recomandă să nu o facă, stați departe de el. Știți, e o vorbă: «Prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul…» Vedeți dumneavoastră?! Tuțea observa: «Tuturor ne-au căzut mere în cap, dar numai Newton descoperă legea atracției universale.» Și-a fost întrebat: «Cum?!» Și arătând cu degetul spre cer, a zis: «Am fost inspirat!». Inspirația nu vine de la noi. E sau nu e! Demența guvernului comunist a fost aceea că a vrut sa instituționalizeze inspirația: școala de literatură, prin anii ’50, școala de creație, școlile de arte… Ceilalți, înainte de ’44, au făcut «școli de arte și meserii», accentul era pus pe meserie… Un bun meseriaș poate fi și artist, și inventator, un meseriaș prost nu e bun de nimic, nici să repare o cizmă… Face un scaun și-i iese strâmb… Dacă vrea să ajungă departe, se face turnător… Lipsa de coloană vertebrală, dorința de căpătuială, cicăleala nevestei, lașitatea îl transformă încetul cu încetul în gândac. Ori în cine știe ce altă specie…” –„Omul nou”… „Mai rău, el se face inginer, se face medic, se face preot, deși nu crede în nici un fel de Dumnezeu, intră într-o sectă, se face profesor și stâlcește personalitatea unor copii nevinovați… ori ajunge – din convingere – să facă poliție politică. Vine la mine, la dv, trage cu urechea, pune microfoane, ascultă convorbirile, scrie note informative… În România, delațiunea a devenit specific național.” „… Noi am construit automobile, am scurtat distanța. Dar în același timp ne-am deteriorat mediul, am provocat o catastrofă ecologică. Natura nu-ți dă fără să-i dai! Uitați-vă cum se circulă în București. Am vrut să mergem mai repede și am ajuns să stăm pe loc, să nu mai putem circula… Paradoxurile așa-numitei civilizații. Ne-am
împodobit cu celulare, cu Internet, cu CD-uri… Ca să fim mai informați. Și suntem, fizic vorbind, mai informați… Uităm însă ceva important. Mihai Eminescu scria: «ochiul ce se-nchide afară se deschide înăuntru». Dacă obturăm mijloacele de informare, dezvoltăm ochiul inteligenței, pe care l-am neglijat. Dăm curs posibilităților latente din noi… Școala nu permite asta, le otrăvește.” La Brașov, o discuție-interviu cu dr. Daniela Moșoiu, director medical al Fundației „Hospice-Casa Speranței”, alunecase spre întrebări fundamentale: – Puteți ști când se apropie momentul final pentru un asistat? – Da. – După ce? – Când moartea e aproape, bolnavul se întoarce spre el. Nu-l mai interesează exteriorul. „Ochiul ce se-nchide afară se deschide înăuntru”. Pentru inventatorul Justin Capră, moartea soției era poate tocmai „ochiul ce se-nchide afară”. El, pe de o parte, și soția lui – adaos esențial în cupa vieții – alcătuiau un tot inseparabil, a cărui trecere prin lume s-a concretizat în 77 de mașini, una mai interesantă decât alta. Natura a fost generoasă cu Justin Capră, făcându-l rezistent la șocuri de toate felurile. Să vă amintesc aici și un alt caz, mai puțin norocos… Este vorba de un alt inventator de excepție, un oltean multitalentat pe care l-am cunoscut și care a avut însă un mare ghinion.
Acesta, mulțumit de succese și fără să bage de seamă că în jurul lui se înmulțiseră brusc „tovarășii activiști”, de parca i-ar fi parașutat americanii, omul nostru a plecat la Tg. Jiu, cu RATA, ca să cumpere un motor mai puternic pentru viitoarea lui invenție, o posibilă „farfurie zburătoare” la care lucra… Și-acolo, „tovarășii” l-au arestat. Acuzația a fost că „meșterul-artist ar fi vrut chipurile să construiască o farfurie zburătoare ca să fugă din țară”. Din fericire pentru inventivul oltean, la expertiza psihiatrică, un medic din Tg. Jiu a convins pe cei din comisie că e nebun. Și în loc să ajungă la pușcărie a stat o vreme la balamuc. După „eliberare”, s-a întors în sat. Îl aștepta însă altă surpriză. Soția – a doua ori a treia, nu mai știu, îl părăsise, măritându-se cu un ofițer de Securitate. Deși umilit, omul a continuat să picteze biserici, să scrie și să conceapă mașini. Dacă le vezi, fie desenate în caietele lui, ascunse în loc de taină, ori înciocălate din hârburi ruginite, te duc cu gândul la mașinăriile de prin filmele SF, cele mai ciudate. Când însă meșterul pornește motoarele, îți faci cruce: toate acele alcătuiri funcționează! Atunci am văzut o cutiuță ciudată, cubică, aflată pe o măsuță, deasupra căreia era așezată o placă de plumb, de mărimea unei cărți ceva mai mari. Părea să cântarească 10 până la 15 kilograme. Am întins mâna către ea, întrebând pe meșter la ce-i folosește bucata aceea de plumb. – N-o atingeți, am pus-o acolo… Dar o luasem deja în mână înainte ca el să-și termine avertizarea. Deși știam bine cum arată plumbul ca aspect, prima surpriză a fost să constat că e foarte ușoară. Instantaneu, m-am gândit că e un carton presat a cărui suprafață a fost vopsită cu ceva. Dar când am apropiat-o de mine, a devenit dintr-o dată grea, ca de plumb. N-am avut însă răgazul de a face față surprizei. Eliberată de greutatea plăcii de plumb, cutia neagră și-a luat zborul prin cameră, lipindu-se cu un clinchet ciudat de tavan! Pictorul o dădea din colț în colț căutând să-mi explice că salvase acest dispozitiv din vechea farfurie zburătoare și că-l ținuse multă vreme îngropat într-o lădiță de plumb, împreună cu cele câteva zeci de caiete care conțineau scrierile lui… Era un caz deosebit.
Nu puteam să nu mă duc spontan cu gândul la un alt caz, oarecum similar, adică la cutia neagră (tot o „cute neagră”!), de data aceasta văzută în atelierul lui Justin Capră ori, cu aceeași mirare, să mă gândesc la mașinile născocite de el, care te pot transporta de la București la Iași, aproape 600 de km, cu numai câțiva litri de benzină. Încurcate mai sunt și cărările jurnaliștilor, după cum reiese și dintr-o amintire de-a inginerului Capră: „… În 1902, s-a demonstrat matematic, la Oxford, că un aparat de zbor mai greu decât aerul nu poate să existe. În 1903, la Academia din Paris, i s-a spus compatriotului nostru Traian Vuia – el avea atunci 31 de ani: «Numai o minte bolnavă poate concepe un aparat de zbor mai greu decât aerul!” Din comisie făcea parte și marele om de știință și matematician, Poincaré, care i-a demonstrat matematic lui Traian Vuia că nu se poate zbura. Când am aflat asta, mi-a fost rușine că sunt inginer.
– Ce anume este necesar pentru a stimula imaginația tinerilor? Ce credeți că trebuie făcut pentru ca ei să-și urmeze chemarea? „– Nu e nevoie de cine știe ce. Câteodată ajunge să afle că un altul a descoperit ceva intreresant, sau că lucrează pentru a realiza ceea ce pare pentru oamenii obișnuiți imposibil”, a precizat inventatorul. Mi-a zâmbit iarăși, la fel cum făcuse mai înainte, a umplut paharele cu vinul acela roșu, îndemnându-mă, blând. „– Vă rog… Adevărul e în vin; poate fi și în vin… Eu nu sunt Calea, eu nu sunt Adevărul…” Am băut. O caldură ciudată, ca o vrajă părea să cuprindă încăperea micuță, lipsită de eleganță, cu mobilier vechi, desperecheat, redus la strictul necesar… Justin Capră a început o altă poveste care m-a determinat să-l întreb: – De unde vin invențiile dvs.? „- Nu știu… Nu vin de la mine. Ori știu eu?! Am zis că omul nu are voie să trăiască numai făcând umbră, trebuie să și facă ceva concret… Am fost toată viața un complexat. Gândesc că factorii care m-au propulsat au fost angoasa, lipsurile, complexele de inferioritate, lehamitea de cotidian, un cotidian pe care îl văd mereu cenușiu… Nevoia te învață. Vă dau un exemplu din lumea dumneavoastră: cei care au ușurință ca să scrie nu ajung niciodată scriitori. Cei care pictează ori desenează frumos nu ajung pictori. Numai neputința și lipsurile te duc înainte… Japonezii n-au avut bogățiile subsolice pe care le avem noi. Și nici nemții! Și totuși, s-au dezvoltat. De ce? Drumurile pline cu flori nu duc la glorie. Sărăcia este un factor de progres indirect, te obligă la optimizări. Nu suntem oameni răi, suntem altfel. Atipici…” – Și totuși, invențiile dvs. de unde vin? „– Eu sunt un nemulțumit prin excelență, nu-mi place ceea ce văd.” – Cum ați făcut rucsacul zburător? De la ce ați pornit? „- Hm!” Râde; și pentru o clipă tristețea pare să se retragă de pe fața lui. „Mi-a mai zis cineva: «Domnule, ce idee formidabilă…!» «Nu, domnule, nu-i așa! Nu e nici o idee genială aici. Mă gândeam cum să pot fugi din cazarmă fără să mă vadă șeful. Așa am găsit rezolvarea. În ’56, am prezentat un proiect la Academia Republicii Populare Române; ăia – niște tembeli – au zâmbit; au zis că e o prostie. Am documentele de atunci, stați să vi le arat… M-am dus și am depus un brevet la Oficiul de Stat pentru Invenții – mi s-a spus că proiectul «nu este justificat știintific!» Și-atunci, copil fiind – cum poți să consideri un om de 23 de ani? – m-am apucat să învăț matematica și am făcut niște justificări matematice; teoria mea a depășit cererea celor de la OSIM: « Așa, tovarășu’, păi vezi că se poate? dar nu trebuia să fie chiar așa o demonstrație… Că doar nu-ți dai doctoratul cu asta!» N-au înțeles nimic din ele. Și pentru că n-au înțeles… mi-au dat brevetul. Cât despre mine, m-am bucurat că am reușit să le dau peste nas. Și, de-atunci, a început să-mi placă matematica! Nu mai era pentru mine un obiect oarecare… Cred că asta a fost: nevoia de a merge mai repede, nevoia de libertate sau de a zbura. Nu cu avionul – cu avionul zboară toată lumea – eu vreau altceva! Vreau să zbor cu un rucsac…” – Să fie, oare, nevoie de a evada din închisoarea în care ați trăit toată viața? Fața lui Justin parcă se întunecă. Răspunde grăbit, negând aproape instantaneu afirmația făcută cu o clipă înainte: „N-am avut atât plăcerea să zbor, cât mai degrabă plăcerea de a construi. Mi-a plăcut să fac aparate neconvenționale… Unul dintre ele folosea niște… toroidale fluide, niște aripi care nu se văd, rucsacul folosea jeturi reactive, altele, efecte peliculare…”
Îmi aduc aminte de automobilul invizibil, mașina care i-a năucit pe toți. Alături de muzeul tehnic, lumea se bulucea ca la circ. Inginerii – cei făcuți la normă de școlile comuniste și, ca să nu fie dați afară din partid, însurați, pe ascuns, de preoți cu „stele” (nevăzute) pe umăr, mai aveau puțin și își făceau cruce. În spațiul rămas liber se putea vedea doar o platformă metalică din oțel recondiționat și un fotoliu pe care era așezat inventatorul. Spre mașină se îndreptaseră câteva jeturi de apă care se loveau de un perete invizibil fără să-l ude pe cel care conducea drăcovenia măcar cu un strop. Caroseria fluidă – sustentație cu efect pelicular – invenție a inginerului Justin Capră, făcea mai multă senzație decât descoperirea antigravitației. Cutia neagră, în schimb, a atras doar atenția savantului Henri Coandă, care a venit la București pentru o lungă discuție tehnică. „Și el era preocupat de antigravitație!… Eu aveam niște lucrări în acest sens, pornind de la teoria impusului – își amintea J.C. Am și construit un dispozitiv care reduce o bună parte din masa unui obiect. Pentru că cei de la Consiliul Național de Știință și Tehnologie nu au avut cum să-l numească, i-au spus, simplu, «propulsor cu impuls intern»…” „Drăcovenia lui Capră” – cum era numită de „somiățile” CNST-ului – a creat, se zice, ceva insomnii „mult iubitei și stimatei academiciene” Elena Ceaușescu. Ba chiar ar fi comandat, după cum s-a zvonit, câteva cutii negre, pe care le dorea instalate sub patul conjugal… Dar lucrurile astea nu l-au preocupat niciodată pe inventator. Izolat de pseudosavanții și savantele de carton, retras în închisoarea lui cu pereți invizibili, el a continuat să născocească mașini, a redus consumul de benzină, a schimbat forme și mecanisme, a imaginat alte și alte mașinării. Ca sa poată fugi din „celula” fără să-l vadă Șeful! O singură grijă a avut: să care mereu după el, indiferent pe unde a mers, cutia aceea neagră, cu niște fire îmbârligate ce ies din ea, cutie ce poate reduce o parte din masa unui obiect. O privesc îndelung, în atelierul lipit – perete în perete – cu dormitorul soților Capră și mă întreb dacă nu cumva este – el însuși – o cutie neagră, ale cărei secrete nu vor fi descifrate.”
Am încheiat aici citatul din prezentarea jurnalistului Iftimie Nesfântu și, în continuare, selectez din interviul luat inventatorului la finele anului 2008 și publicat la 19 mai 2011 de jurnalista Oana Bălan, pentru ziarul „Adevărul”(v. art. „Automobilul este o crimă!“):
„National Geographic a prezentat acum ceva vreme, o parte din invențiile sale, multe dintre ele nebrevetate (în total, 105 lucrări, dintre care patru aparate de zbor). Întâmplarea, spune inventatorul, a făcut să se nască la doar câțiva kilometri de locul unde s-a prăpădit Aurel Vlaicu, a locuit pe strada Aurel Vlaicu 98, care se intersecta cu strada Justinian, iar marea lui pasiune a fost aviația. Inginer de aviație fiind, de o cultură uluitoare, oricând pândind la colț cu un citat argument din Kant, Platon sau Confucius, Justin Capră spune că „inginerii sunt niște meseriași, niște dobitoci, cultura este cea care îi ajută să interconecteze fenomenele”. (…) El renunță la proprietatea invențiilor considerându-le doar etape ale „jocurilor sale”. „Toată viața m-am jucat. Nu țin la invențiile mele. Drept dovadă, cum termin o invenție, o stric. Fac alta. Eu sunt un prost negustor, iar un prototip nu se vinde”, mărturisea inventatorul. La ora actuală mai sunt în viață, dar nu neapărat funcționale, după socotelile acestuia, vreo patru aparate de zbor, două la Muzeul Aviației și două la Muzeul Tehnic.
REPORTER: Cum v-a venit ideea să inventați rucsacul zburător?
IUSTIN CAPRÃ: Ideea a fost prozaică, mă gândeam cum să pot fugi din cazarmă (eram în armată) fără să mă vadă șeful. Nu e nimic superior în ce am gândit eu. Peștii, ca zodie, au întotdeauna o dualitate psihică și sigur că o veșnică nemulțumire. Eu nu sunt mulțumit de mine, deși ar trebui să fiu pentru că toată viața m-am jucat. Mai am două-trei luni până împlinesc 76 de ani și mulțumesc lui Dumnezeu (n.red. acum inventatorul are 78 de ani), nu mă doare nimic. Teoretic, ar trebui să fiu fericit. Eu aș împărți lumea științifică în două și anume: inventatorul care este un veșnic nemulțumit și care sigur devine oaia neagră a societății pentru că merge pe un alt drum decât cel obișnuit și sigur că va fi penalizat de societate, de familie, bunăoară când eram mic spunea că nu sunt bun decât de păzit porci, n-a fost cazul pentru că nu am avut porci, dar mă rog, ca idee; și opus nemulțumitului este naivul, care este savantul și cercetătorul. Este naiv pentru că el își imaginează că poate ascede la adevărul absolut prin studiu, prin academic, ceea ce e fundamental greșit pentru că nu există adevăr absolut afară de cel divin, restul sunt raportate la el, sunt complementrități. Francezii spun că savanții știu totul, dar din păcate numai atât.
R: Spuneați despre reproșurile familiei dumneavoastră. Ce aveți să vă reproșați?
I.C.: Am fost un tip dificil, am fost când restanțier, când premiant. Niciodată nu eram atent la lecții; eu aveam visurile mele, n-am fost un copil ascultător, ci dificil, eu personal nu am fost mulțumit de mine. Totdeauna am avut senzații de frică, anxietate, de irealizări, nici la ora actuală nu mă simt realizat. Noi, oamenii, ne mișcăm asimptotic spre cunoaștere, pe care nu o să o întâlnim niciodată pentru că e asimptotică și de fapt mărind sfera de cunoaștere, mărim implicit sfera de necunoaștere care e în afara sferei și este infinită. Numai un naiv va crede că învățând va ști, de unde? Pe dracu’, poate să-ți crape capu’! Important e să ai simțul sintezei și nu cantitatea, numai calitatea informațiilor. Eu consider că un cioban este superior mie pentru că el este natural, eu sunt artificial, noi trăncănim silogisme. Or, el este un om simplu, mai aproape de Dumnezeu.
R: Ați colindat lumea cu invențiile dumneavoastră, aveți o groază de medalii și trofee, de ce nu ați rămas în străinătate și v-ați întors tot aici, în România?
I.C.: În anul 1956 am fost arestat de către niște comuniști care își imaginau că vreau să fug din țară, n-am avut ideea asta și n-o am nici acum, deși pot pleca oricând. Eu sunt român, sunt mândru de acest statut, sunt născut la țară și țară însemnează zbor, visare, filozofie, mișcare, poezie. Ce s-a întâmplat cu premiile, sigur nu este meritul meu. Nici nu le-am numărat. Câteva cupe sunt pe masă și niște geamantane pline cu medalii: Bruxelles, Geneva, Budapesta, Chișinău, Iași, Zabreb, nu le țin nici eu minte. Am primit de la președintele României, Traian Băsescu, la începutul acestui an (n.red.: 2008), Ordinul Național, în grad de cavaler.
R.: L-ați cunoscut până și pe Coandă…
I.C.: Am colaborat cu savantul român Henri Coandă, în 1972, într-o problemă de antigravitație, am colaborat cu profesor doctor Ion Purica în problema unei lucrări de fizică fundamentală, cu germanul Karlo Johann Wilde în problema de antigravitație, cu academicianul Eugen Macovschi în problema viului. Am participat la foarte multe ședințe de medicină, eu nu sunt medic, sunt inginer, dar mi-a plăcut.
La un moment dat, eram ofițer la aviație, cu grad de locotenent, și am intrat îmbrăcat civil la Ambasada Americană din București să cer sprijin pentru invențiile mele. Bineînțeles că a doua zi am fost arestat. Voiam să lucrez la un automobil mai special. Unul dintre modelele pe care le propuneam era un automobil cu caroserie fluidă, este o caroserie creată dintr-un strat de aer care păzește pe ocupant de intemperii, poți face aer condiționat, caroseria avea și rol de propulsie. Mașina nu stătea pe roți, stătea pe o interacțiune magnetică, așa încât nu te deranja drumul. N-a rămas decât la nivel de machetă. Imediat ce am ieșit, am fost arestat, m-au ținut două săptămâni. Dădeam declarații, nu știu când era zi, când era noapte. Eram într-un beci, dormeam pe ciment și aveam un sfert de pâine neagră pe zi. După ce am fost eliberat, mi s-a atras atenția că dacă vorbesc, voi dispărea, pentru că se numea trădare de patrie . N-am avut voie să am decât servicii din astea: să spăl mașini, să mătur, servicii minore. Bineînțeles, mi s-au luat gradul și funcția. Lucram la Escadrila 206 Vânătoare la Otopeni, la MIG-uri. După aceea, un secretar de partid, mai cuminte, s-a interesat de mine și mi-a dat un serviciu la Uzina 23 August – pe vremea aceea, la proiectare, unde, după ce am dat examen, fiecare dintre șefii de acolo a dorit să mă folosească și i-am servit lucrând la proiectare locomotivelor Diesel electrice.
R.: De la avioane, ați trecut la trenuri…
I.C.: Da. După aceea, am fost angajat la Institutul de Cercetări Auto, Navale și Aeriene, prin ’61-’62, pentru că aveam niște idei referitoare la oprirea automată a trenurilor în caz de pericol. Am mai lucrat și în aviație, dar detașat, nu oficial. Am realizat o sumă de mici inovații, nu știu dacă depășesc 40-50 la număr pentru că de vreo 40 de ani nu mai am brevete. Neavând simțul proprietății, nu mă interesează dacă cineva îmi ia ideea, foarte frumos din partea lui! Dacă reușește, e cu atât mai bine. Nu sunt atașat de invenția mea, drept dovadă, cum o termin, o stric. Fac alta.
R.: Care sunt ultimele brevete pe care le-ați obținut?
I.C.: Ultimele invenții brevetate: motor rotativ cu jet periferic, efect pelicular, adică obținerea forței portante pe alte căi decât pe cele clasice; fotoliul zburător – e de fapt tot un aparat de zbor pe care nu-l ții în spate, ci stai pe scaun care e și rezervor. Nu e mare brânză de noutate, e o îmbunătățire a ceea ce am făcut inițial. Mai sunt invitat să țin cursuri la diferite instituții de învățământ superior și în general nu discut probleme tehnice, pentru că tehnica se face, nu se vorbește. De obicei țin cursuri legate de filosofie, de religie. Am ținut cursuri la Politehnică, la Electronică, la Mecanică, la Construcții și sunt invitat la Universitatea Agricolă din București.
R.: Se poate trăi din invenții?
I.C.: Nu sunt atașat de invenția mea, drept dovadă, cum o termin, o stric, fac alta. Eu sunt un prost negustor, iar un prototip nu se vinde. La ora actuală mai sunt în viață câteva realizări tehnice de-ale mele, dar nu neapărat funcționale: vreo patru aparate de zbor, două la Muzeul Aviației și două la Muzeul Tehnic. La Târgul de Inventică, din toamna lui 2008, au scos băieții din muzee câteva mașini, câteva aparate de zbor și câteva lucrări la care au mai atașat un cearșaf de 10 metri pe 2 metri cu tot ce am făcut, până și un desen făcut de mine la vârsta de cinci ani, pentru care am luat un premiu și niște bani.
R.: Ce desen?
I.C.: Am făcut un desen pentru care am luat un premiu, în 1938, de o sută de lei care însemnau foarte mult la vremea aceea, mai ales pentru un copil de cinci ani. Nici atunci, nici acum, nu am valoarea banilor, nu știu la ce folosesc banii. O fi cumpărat tata jucării, dulcețuri. Tata a studiat teologia, iar mama a fost la pension. Eu sunt inginer de aviație. Mi s-a propus să merg în Germania, mi s-a dat salariu, atelier. Am refuzat. Am fos invitat la Torino pentru o linie tehnologică, dar nu m-am dus să locuiesc acolo. Am fost în aproape toată Europa, fără intenția de a rămâne. Eu sunt de aici și trebuie să demonstrez ce se poate face într-o țară unde se zice că nu se poate face. Cunosc nemți care au emigrat în America pentru că nu se putea realiza la ei ceva. Chiar și directorul de la Volvo a emigrat în Anglia pentru că impozitul era mai mare decât câștigul.
R.: Marii producători de automobile cum privesc invențiile dumneavoastră revoluționare?
I.C.: Am primit chiar amenințări de la unele fabrici de mașini din România care mi-au spus că e o mafie mare și că e bine să-mi văd de treabă, asta cu câțiva ani în urmă. Mi s-a spus, de la fabricile noastre de automobile, că le-ar trebui doi ani pentru o linie tehnologică. Indiferent ce vom face, dezastrul este clar, nu îl putem evita, în vreo trei ani și jumătate va fi un colaps ecologic: se vor opri mașinile, vapoarele, avioanele, n-o să mai circule nimic. Automobilul este o crimă. Automobilul nu și-a atins scopul. Automobilul are scopul să ne transporte. Dar nu ne transportă pe noi, se transportă pe el. O mie de kile ca să transporte 70-80 de kile, și dacă punem cap la cap toate conversiile, rezultă 2% randament și 98% distrugerea atmosferei. Și avionul la fel. Va trebui să ne apropiem de natură. Dacă nu ne apropiem de natură vom pieri, calendarul maiaș se oprește la 2012.
R.: Cum îmbinați filosofia cu ingineria?
I.C.: Matematica este o sculă și cu matematica s-a demonstrat în 1902 la Oxford că un avion nu poate zbura. Cu un an mai târziu, la Academia de Știință din Paris, i s-a demonstrat compatriotului nostru Traian Vuia că numai o minte bolnavă poate să conceapă un aparat de zbor mai greu decât aerul. De aceea, filosoful Petre Þuțea, care nu se considera filosof, dar eu îl consider un mare filosof, spunea că „Știința are nevoie de Dumnezeu cum am eu nevoie de guturai”; Biserica este cu totul deasupra științei, este în alt plan. Până și Newton spunea că gravitația este Dumnezeu.
R.: Aveți atâta activitate zilnic, când vă mai odihniți?
I.C.: Nu mă simt bine dacă stau, nu știu dacă am luat vreodată concediu, nu prea dorm și niciodată nu obosesc atunci când trebuie să fac ceva sau să ajut pe cineva și viața mi se pare mult prea scurtă ca să pierdem vremea. Mă scol noaptea, dau drumul la polizor și mai fac câte ceva. Singurul colaborator care îmi este apropiat, tot inginer de aviație, mult mai tânăr, este colegul meu, Marian Velcea și împreună cu el am luat multe medalii în câțiva ani. El mă ajută foarte mult, nu se bagă în treburile mele. Îmi dă câte o idee, eu o fac, numai în acest mod pot colabora. Un inginer e un dobitoc, e un meșter. Dacă nu ai o cultură generală cât de cât, nu poți interconecta fenomenele.”
Ceea ce a uitat Justin să-i spună jurnalistei Oana Bălan, în interviul citat mai sus, sunt două alte invenții pe care fizicienii ar trebui să le numească extraordinare. Iată despre ce este vorba: Americanii și mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe tovarăși să-și reconsidere poziția față de Justin Capră. Comuniștii l-au reabilitat oarecum, în sensul că, mai târziu, harnicul inginer inventator și-a putut găsi un loc de muncă mai tehnic decât măturător. Dar și munca de jos a fost o „sursă de inspirație”. Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să transformi zgomotul în curent electric! „Am folosit un telefon Bell, o membrană cu o bobină și un miez de fier, pusă în hala în care se făcea gălăgie și recoltam în altă parte curent. Nu am reușit să produc mult curent, dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai consume din rețea”. Asta este una dintre invențiile pe care le-a considerat jucării și nu s-a obosit să le breveteze.
Există însă o a doua invenție – eu aș numi-o ciudată – pe care Justin ar fi vrut s-o breveteze, dar n-a putut, pentru că nimeni nu i-a găsit explicația fizică. „Am realizat odată un dispozitiv care micșora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului care se certa cu una dintre legile fizicii care spune că fiecărei acțiuni trebuie să-i corespundă o reacțiune egala și de sens contrar. Or, ăsta al meu n-avea jet, n-avea elice, n-avea roți, n-avea interacțiune magnetică și al naibii se mișca. Bineînțeles, consuma, nu era perpetuum mobile. Și atunci m-a luat ministrul Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, și m-a dus la Consiliul National de Știință și Tehnologie. Iar acolo a venit un hectar de mărimi – profesori, academicieni, savanți – și prima expresie rostită a fost «nu se poate». La care Groza zice: «Nu se poate, da’ merge… Cum dracu’ justificăm?» Doctor în fizică, Dan Vămanu, care a fost șef de promoție la Oxford, a studiat dispozitivul și mi-a zis «Justine, să mă ia dracu’ dacă am înțeles. Asta n-ar trebui să meargă. Da’ bine că merge, c-om găsi noi justificare matematică». Nu s-a găsit nici acum”.
Întrebarea frecventă ce i s-a pus inventatorului era: „De ce nu plecați din țară?” De ce n-a plecat să se realizeze în țări mai civilizate? Răspunsul său invariabil era: „M-a întrebat asta un ziarist încă de pe vremea lui Ceaușescu. I-am zis: «Eu să plec? Să plece ei (comuniștii, n.n.). Păi ce, eu am stricat atmosfera în țara asta? Aici este o țară formidabilă – nu se poate da faliment. Ce să mai falimentez? pentru că tot sistemul e falimentar… Și pe urmă, dacă mă duc cu o sticlă de coniac la ITB, iau un tramvai. În Germania nu poți să faci treaba asta, cade guvernul». După revoluție au venit alții să mă întrebe «De ce, totuși, nu plecați?». Păi ce, să mănânc lebede la Viena? Și pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o țară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia, America, Germania, Canada… Credeți că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România…” Răspunsul acesta are și o vizibilă tentă ironică, fiindcă inventatorului îi plac quiproqou-urile…
Acum Justin Capră are aproape 78 de ani, dar nici vorbele lui, nici fizionomia, nici mișcarea nu-i arată vârsta. O explicație ar putea fi și stilul său foarte echilibrat de viață, absolut original, mai ales dacă avem în vedere faptul că mulți ani de-a rândul inginerul a respectat un regim strict vegetarian, după care a revenit la un regim alimentar normal, dar științific echilibrat. El își explică însă „tinerețea” pe factorii genetici, pe seama familiei. „Tata a murit la 90 de ani pentru ca l-a lovit o mașină când era pe bicicletă. Bunicii, mătușile – la 102, 107, 110… Dar și munca pasionată te poate ține zdravăn. Justin lucrează în prezent la cel de al 73-lea prototip de autoturism și și-ar dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze ce a început și lăsat neterminat și să pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit. Nu este însă ușor să ajungi ucenicul lui Capră. „Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega fenomenele. De fapt nu cultura, ci un simț al sintezei. Kant zice «eu sunt propriul meu stăpân». Ei, cum dracu’ poți să fii propriul tău stăpân într-o lume conjuncturală, înlănțuită? Și mai spune că morala poate fi în afara moralei creștine, ceea ce iar este o greșeală. (…) Newton zice «Ce este gravitația? Eu pot să vă spun că este direct proportională cu masa și invers proporțională cu pătratul distanței; e o formulă matematică exactă, dar esența n-o știe nimeni». Pentru că nu există esențe în materie. Noi, oamenii, ne deplasăm asimptotic spre cunoaștere pe care nu o s-o întâlnim deoarece curba asimptotă întâlnește verticala cunoașterii undeva la infinit.”

4

La 13 februarie 2008, jurnalista Ecaterina Nicolae, pentru ziarul „Gândul”, a mai notat din gura inventatorului alte câteva răspunsuri înțelepte, descoperind în ele și pe filosoful Justin Capră (unele afirmații sună ca adevărate maxime) pe care, pentru originalitatea și splendarea lor, merită să le amintim:
„Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învățând voi fi mai liber și mai fericit. Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învățătură ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponențial aria de necunoaștere. Și, în fond, ce să cunoaștem, de vreme ce definițiile nu ne apropie de esențe?
Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferențial, centrifug, nu dă răspunsul la întrebări. Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoașterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul științific oficial. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilități, conjuncturi, relativitate.
Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin. Spiritul, în schimb, nu intră în crize, spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, știința spirituală este de aceea interferențială, centripetă și nu dă reacții secundare.
Există totuși o cale și anume: evoluție în plan spiritual, în plan creștin, pentru că iubirea, stima, toleranța rezolvă toate problemele.
Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimțire, este un alt fel de a vedea lucrurile. Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic și când văd rezultatul muncii mele.
Sunt un hobist, un tip dificil, o dualitate psihică, sunt ăla care vede alfel. Pentru acest motiv am fost persiflat, invectivat și chiar agresat fizic, și de ce? Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obișnuit. Deranjez niște somnolențe, niște tipare. Lumea nu are nevoie de oameni care nu cred în definiții, care nu cred în academii și nici în premianți oficiali.
Spiritul, în schimb, nu intră în crize, spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, știința spirituală este de aceea interferențială, centripetă și nu dă reacții secundare.
Eu nu sunt în măsură să ofer soluții, nu mă pricep, soluții vă poate da natura, în măsura înțelegerii noastre. Eu nu cred în politicieni, vorbăreți, colesterolizați, cu ținută opulentă și ostentativă.
Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în pădure, în apă, în aer, în filosofia țăranului bătrân, pardon, nu în țăranul de lângă metropolă.
Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul prin intermediul monarhului și al sacerdotului. Nici pe filosoful Platon nu-l înțeleg atunci când și-a declarat repubica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a școlit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter.
Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele și nu văd imagini de reclamă și nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei și foșnetul frunzelor.
Când țin o conferință sau un curs văd discipolii mei plecând mai îngândurați. Am acest defect, această particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că nu trebuie să critic, înțeleg faptul că există o programare din afara noastră, în alt raport spațiu – timp. (Care spațiu, care timp? alte relativități?)
Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noțiunea de bine și de rău. Dar nici nu îl înțeleg pe filosoful Kant atunci când afirmă că dânsul își este propriul lui stăpân! Cum poate un om fi stăpân pe el într-o lume înlănțuită?
Prefer înțelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală.
Refuz artificialul, nu mai vreau bețivi și fumători, vreau oameni adevărați sau fără oameni.
Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.”
Ce cuvinte frumoase, pline multă și reală înțelepciune!
5

Dacă în regimul trecut inginerul Justin Capră a fost rareori apreciat, după căderea comunismului valoarea inventatorului a fost, în sfârșit, „redescoperită”, dar nu dintr-o dată, ci treptat, treptat, poate revoltător de târziu. La popularizarea invențiilor sale a contribuit, desigur, o parte din mass-media română și internațională, unii reporteri de televiziune cu cele câteva articole și interviuri luate, unii colegi, prieteni, ziariști. Cea mai mare recompensă a totalității muncii titanice și a eforturilor continui depuse de el de-a lungul vieții a fost ziua de 20 mai 2008. Atunci marele inventator a primit o binemeritată și frumoasă răsplată pecuniară: „Premiul Dan Voiculescu”, în valoare de 300.000 RONI. Atunci, în Capitală a fost organizată o ceremonie specială, organizată de Fundația Dan Voiculescu și de Academia Română, care au distribuit opt premii speciale, dintre care primul a fost acordat lui Justin Capră.
La ceremonie, în afară de Prof. Univ. Dan Voiculescu, un grijuliu și distins Mecena de pe meleagurile noastre, au mai participat, actualul președinte, Traian Băsescu, foștii președinți Ion Iliescu și Emil Constantinescu, M.S. Regele Mihai I, președintele Academiei Române, Academician Prof. Dr. Ionel Haiduc, alături de numeroase alte personalități marcante ale vieții culturale și științifice din țara noastră. Majoritatea au rostit frumoase cuvinte de laudă la adresa celui premiat, la care Justin a mulțumit cu modestie în cuvinte sincere și simple. Desigur, inventatorul român, elogiat înainte de marea revistă americană “National Geographic”, mai primise și alte numeroase premii, distincții și medalii în anii precedenți, dar neînsoțite de necesare recompense bănești. Iată care sunt acestea: Premiul Arca 2007 pentru întreaga activitate; Premiul Ifia Eco (Geneva, 2008) pentru cea mai bună invenție ecologică-Triciclu electric sau hibrid, împreuna cu Marian Velcea; Diploma „Eureca Gold Medal” pentru „Electric of hibrid tricicle”, împreună cu Marian Velcea; Diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva; Ordinul Național Pentru Merit în gradul de Cavaler, 2008-București; Medalia de Aur la Salonul Internațional de Inventică Pro Invent 2009-Cluj-Napoca. Cred că mai sunt și altele. Ele i-au mărit serios popularitatea și prestigiul, alături de interesante apariții la radio, televiziune ori pe internet, cu videoclipuri pe Youtube, Facebook etc. Sunt ecouri venite prea târziu? Poate, dar… mai bine mai târziu decât niciodată – deși, cu siguranță, dacă acești bani i-ar fi avut mai demult, atunci numărul realizărilor tehnice – și așa destul de impresionante – categoric că ar fi fost mai mare.
Personal, am fost totdeauna alături de Iustin și el alături de mine, colaborând cu dânsul încă de pe vremea anilor 1970, când înființasem „Univers Clubul” de pe lângă Casa Sindicatelor din Ploiești, unde m-a ajutat substanțial. Acolo analizam cu toți membrii clubului probleme insolite de ufologie, parapsihologie, metafizică, astronomie, inventică, aviație, cercetări pe teren etc., și unde Iustin venea totdeauna cu noutăți dintre cele mai interesante. În diferitele noastre ședințe săptămânale sau în simpozioane pe care le organizam periodic (cooperând și cu cluburile similare de la București, Cluj-Napoca, Brașov ori Sibiu) se dezbăteau cele mai diverse și mai noi probleme științifice. De fiecare dată aveam colaboratori de seamă: Acad. Prof. Dr. Eugen Macovschi, Prof. Univ. Dr. Ion Mânzatu, savant atomist, Prof. Univ. Dr. Ionel Purica, specialist în fizica nucleară, Prof. Univ. Dr. Florin Zăgănescu, specialist în mecanica aparatelor de zbor, Prof. Univ. Dr. Cantemir Rișcuția, specialist în antropologie, Prof. Dr. ing. Ioan Florin Dumitrescu, inventatorul electronografului, Prof. Dr. Maria Cristescu, astronom, scriitorul de SF Ion Hobana, secretarul Uniunii Scriitorilor, cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu, actualul general de aviație, scriitorul ing. Florin Gheorghiță, ufologul cercetător pe teren Călin Turcu, autor de numeroase cărți de cercetare a fenomenului OZN în România, inginerul german Horst Siell, actorul Silviu Lambrino, scriitorul SF Mihai Ionescu, ing. Petre Panait, ing. Cristian Georgescu, cercetătorul Ion Moflic, profesoara Mioara Tache, studenții Gabriel Enescu și Augustin Moraru și mulți alții care, atunci când ne vedeam, ne simțeam ca într-o familie, unde Iustin era de toți apreciat. Învățaserăm să ne ferim de ochii securității, continuând discuțiile noastre la restaurante ori pe stradă, căci abordam multe subiecte total interzise în acele vremuri de restriște. Nu putem omite ajutorul și facilitățile puse nouă la dispoziție cu multă amabilitate de directorul de atunci și de astăzi al Casei Sindicatelor, dl. Ion Bălcinoiu. Câțiva dintre membrii și colaboratorii noștri au plecat în veșnicie, și îi vom regreta totdeauna, dar avem amintiri comune foarte frumoase despre acele adevărate colocvii de științe ezoterice pe parcursul unor seri tainice care ne fascinau, fiind o inedită școală de inițiați pentru noi toți.
Cunosc unele din bucuriile și necazurile lui Iustin, căci am păstrat legătura cu el și după fuga mea în America, de unde revin anual la casa pe care o dețin în orașul Boldești-Scăieni, jud. Prahova, unde îl am ca oaspete de onoare în fiecare an. Cu câțiva ani în urmă, l-am întâlnit în Piața Presei Libere, fosta Casa Scânteii, din București… Când m-a văzut, a oprit mașinuța minune în care se afla și l-am întrebat de ce este supărat. Era într-adevăr trist și tare supărat, dar mai de grabă indignat, deoarece, cu câteva ore în urmă, trecând printr-un cartier de țigani, aceștia au tăbărât pe el, l-au agresat fizic și i-au smuls o gentuță unde se aflau toți banii, voind să-i distrugă și mașina. De abia a putut scăpa nevătămat și mergea la o editură de unde voia să-și ridice o sumă modestă de bani care i se cuvenea, întrucât nu mai avea nici un leu la dânsul. Spre a se liniști, asculta în mașină o casetă pe care avea înregistrate niște frumoase marșuri militare cântate de un cor german, căci Iustin a fost dintodeauna un mare meloman.
De oamenii răi, de invidioși, de bârfitori și chiar de dușmani declarați fățiș nu a scăpat el nici în zilele noastre. Urmăream, bunăoară, nu de mult, scrise pe internet sub anonimat, unele reacții stupide și diabolice (din fericire doar câteva) ale unor – pur și simplu – ticăloși ordinari care, în contrast cu miile de laude primite, aceștia nu-i recunoșteau inventatorului nici un merit, scriind agramat, printre înjurături diabolice, că J.C. nu ar avea, vezi Doamne, nici o invenție… Ce să mai zici? Păcat că există în țara noastră asemenea specimene cu valoare de viermi forfotind în latrine și în hoituri! De numele lor nu va ști nimeni niciodată nimic, pe când numele glorios al inventatorului Virgilius Justin Capră va rămâne înscris pentru totdeauna cu litere de aur în istoria științei românești. Dar nu numai niște ticăloși de anonimi s-au legat de el, ci și altfel de ipochimeni de aceeași speță l-au atacat. Surprinzător este faptul că acești contemporani veninoși și-au semnat atacurile, având și niște trecătoare responsabilități publice de vârf. Este drept că revista „Certitudinea” din 1 noiembrie 2009 a intervenit cu promptitudine și i-a pus bine la punct pe acești indivizi lipsiți de scrupule. Pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba, voi reproduce în continuare articolul „Justin Capră și paradigma boilor”, semnat de Miron Manega, care nu numai că i-a luat cu putere apărarea inginerului punându-i cu severitate cu botul la pământ pe ignobilii făptași, dar, cu o ironie caustică, i-a și aruncat în iadul oprobriului public al poporului care bineînțeles că i-a zdrobit definitiv cu un splendid tăvălug verbal de oțel dur pe acești „neica-nimeni”. Iată articolul în cauză:
„G.B. Shaw făcea o observație genială: “Lângă fiecare iesle în care se naște un Mântuitor, există și un bou care rumegă”. Este o imagine – bucolică și parțială totuși – a nesimțirii universale. Zic parțială, pentru că boul nu doar rumegă, ci se și balegă. Victima unei asemenea nesimțiri cu conotații scatologice este marele inventator român Justin Capră, care a ajuns să fie batjocorit, în propria casă și în propria curte, de autoritățile unei comune din România. Numele făptașilor direcți: Costel Morărescu – primar în Filipeștii de Pădure și, mai ales, Constantin Rotărescu – arhitect (șeful urbanismului din aceeași localitate).
Pe Justin Capră îl cunoaște toată țara. Și, la o adică, tot mapamondul. Invențiile lui fabuloase au ajuns la această notorietate prin semnalarea făcută de cei de la “National Geographic”. Vestitul său rucsac zburător, furat și… realizat de americani, nu a avut în România stalinistă alt efect decât arestarea inventatorului sub acuzația – puerilă – că vrea să zboare din țară cu el. Americanii i-au trimis, după 2000, înștiințarea oficială a recunoașterii priorității mondiale asupra invenției. Acum rucsacul zburător e folosit în străinătate de salvamontiști și pompieri, pentru intervențiile de urgență. Justin Capră a fost invitat de nenumărate ori să se mute în altă țară, unde i s-a pus la dispoziție tot ce avea nevoie pentru a crea și a construi. A refuzat cu mândrie, zicând că meritoriu e să faci ceva într-o țară în care toată lumea zice că nu se poate face nimic, nu acolo unde ești plătit să faci. În 2008, după 45 de ani de stat în București, s-a mutat la Filipeștii de Pădure, unde părinții lui avuseseră pământ. Din cele 18 hectare, i s-au retrocedat șapte, restul urmând să fie obținut “ad Kalendas Grecas”. N-a fost de ajuns această tergiversare. După ce a “îndrăznit” să-și ridice o locuință de lemn pe locul fostei case părintești, a primit somație s-o dea jos și să plătească o amendă de 400 de milioane. N-a plătit-o, pentru că a dovedit cum stăteau lucrurile. Numai că, peste drum, pe pământul care este tot al lui, conform actelor de proprietate, după 1990 și-au construit case (pe teren extravilan) alți trei “proprietari”: frații Rică și Ștefan Bârlădeanu și Gheorghe Cărăbănescu. Primii doi n-au primit somație să se “cărăbănească”, deși nu aveau nici acte de proprietate pe pământ, nici autorizație de construcție. Contextul care a determinat acest conflict aberant a fost demersul a doi prieteni ai inventatorului, unul din România și unul din Canada, de a construi pe acel teren un muzeu al invențiilor care să poarte numele Justin Capră. Evident, actualii “proprietari” și autoritățile cu care făcuseră înțelegerea au intrat în panică. Și, pentru că nu mai puteau reveni asupra oneroaselor înțelegeri, au trecut la intimidarea adevăratului proprietar. S-au bazat pe faptul că Justin Capră e mult prea “aerian” ca să reacționeze în plan cocret, cu atât mai mult într-unul strict cadastral. Ceea ce n-au prevăzut este faptul că marele inventator are și prieteni. Aceștia au reacționat prompt și ne-au adus la cunoștință toate cele de mai sus, punându-ne la dispoziție actele doveditoare.
Justin Capră este ceea ce am putea numi un român de patrimoniu, așa cum au fost Vlaicu, Coandă, Paulescu, Odobleja, Brâncuși, Eminescu. Asemenea români ar trebui feriți de boii care se balegă pe ideile lor, pe sufletele lor, pe viața lor. Din păcate, nu e posibil. România este, încă, o rezervație a asasinilor de valori, care n-au nici mamă, nici tată, nici Dumnezeu. Sunt mulți, vizibili, puternici și ne conduc destinele. Sunt nesimțiiți de partid și de stat, care se erijează în apostoli ai bunului simț. Iar “românii de patrimoniu”, care sunt și posesorii soluțiilor de salvare a României, sunt lăsați la cheremul boilor care se balegă.”
Pentru această ticăloasă tentativă, ințiatorii actului de intruziune ar trebui deferiți justiției și trimiși între patru pereți unde să studieze cu atenție
fiecare din cele peste o sută de invenții ale Maestrului Justin Capră, pentru a se convinge că nici unul din ei nu-i poate ajunge nici măcar până la degetul mic al piciorului marelui inventator, căci un creator de calibrul său care face cinste întregii noastre națiuni se naște foarte rar pe pământul românesc și chiar pe planeta aceasta.