Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » STELIAN GOMBOȘ: Încercările vieţii…

STELIAN GOMBOȘ: Încercările vieţii…

Încercările vieţii…

În multe locuri, condiţii şi împrejurări îl putem întâlni, vedea, percepe şi simţi pe Dumnezeu, mai corect spus, oriunde şi oricând dar, cel mai bine, îl putem descoperi şi (re)cunoaşte în situaţiile noastre limită, în clipele noastre de (grea)cumpănă şi (în) momentele noastre de (dificilă) încercare!…

Pe Dumnezeu, cred eu, cel mai bine îl putem „atinge” în Sfânta Liturghie (bineînţeles, şi în celelalte slujbe bisericeşti), în rugăciunea noastră particulară sau personală, în toată fapta cea bună pe care o săvârşim dar şi, ascultând, cu luare aminte, adică cu multă atenţie, reflecţie şi concentrare, Sfânta Slujbă a Prohodirii, a Înmormântării – căci, aici înţelegem, cel mai bine, fragilitatea, perisabilitatea şi vulnerabilitatea umană precum şi locul, rostul şi folosul nostru pe acest pământ, în această viaţă!…

Revenind, la încercările vieţii, toţi Marii Sfinţi Părinţi, Teologi, Părinţi Duhovnici şi Scriitori Bisericeşti au afirmat/susţinut, la unison, că, pe Dumnezeu, îl putem întâlni, descoperi şi cunoaşte, îndeosebi, în împrejurările şi încercările concrete ale vieţii noastre, în momentele limită şi situaţiile cheie din viaţa, petrecerea, nevoinţa ori vieţuirea noastră!…

Da, încercările vieţii, constituie şirul ori suita de examene la care noi, fiecare în parte, suntem supuşi, prin dragostea proniatoare şi (prin) purtarea de grijă providenţială a lui Dumnezeu, cu timp şi fără timp, cu scopul, fortificării noastre spirituale, vindecării noastre morale, tămăduirii noastre duhovniceşti şi consolidării noastre sufleteşti!…

În şi din încercările vieţii învăţăm, remarcăm şi reţinem că, până la urmă, Dumnezeu este totul în toate, în tot locul şi în tot ceasul, că fără El nu avem şi nu suntem nimic, că, dacă îl avem pe El, de fapt, am câştigat şi, deci, avem totul iar dacă nu-l avem pe El, practic, am pierdut absolut totul!…

Drept aceea, în timpul încercărilor vieţii îl descoperim pe El în toată măreţia Sa dar şi în toată gingăşia, delicateţea ori sensibilitatea Lui, constatăm, cu adâncă umilinţă, cât de mult ne iubeşte, cât (ne) este de părintesc şi de iubitor cu noi, realizăm, cu profundă smerenie, cât este de iertător, îndelung milostiv şi mult răbdător; altfel spus, aici şi acum, ni se revelează Părintele nostru, în toată căldura, pedagogia, dreptatea, blândeţea şi bunătatea Sa!…

Aşadar, în asemenea clipe, momente, ipostaze sau condiţii, ne dăm, în sfârşit, sema, conştientizând, până la străpungerea inimii, că, numai El ne-a ajutat/ne ajută şi numai El ne mai poate salva, scoate ori apăra în şi din orice situaţie, că, de fapt, (numai) la El ne (mai) este salvarea, pavăza, scutul, traversarea, depăşirea ori gestionarea în şi din orice boală, povară, necaz, eşec, insucces, rateu, dilemă, neputinţă, slăbiciune sau strâmtorare!…

De aceea, vorba lui Blaise Pascal „chiar merită să-l cunoşti pe Dumnezeu, măcar să încerci: dacă El nu există, încercând, nu ai pierdut nimic dar, dacă El există iar tu te-ai încăpăţânat să negi acest fapt, ai pierdut totul!”…

Altminteri, fără a vrea sau urmări să fiu patetic, vă pot recunoaşte şi mărturisi că, potrivit propriei mele credinţe, convingeri sau, mai bine spus, încredinţări, Dumnezeu se află în spatele (sau în faţa) oricărei încercări, că orice situaţie de acest fel îl (poate) conţine pe Dumnezeu şi, mai mult decât atât, este un mesaj destinat, anume, special, fiecăruia dintre noi – protagonistul ori protagoniştii încercării respective; important este să încercăm şi, să şi reuşim, să recunoaştem acest lucru şi să ne străduim să înţelegem, să descifrăm taina acelui mesaj, noima acelei încercări, pedagogia acelui prag, folosul acelui obstacol, fie că vorbim de o boală (poate chiar incurabilă), avarie, incident, incendiu sau accident fie că vorbim de un sfârşit subit ori năpraznic, de pierderea cuiva drag, de pierderea casei, familiei, soţului/soţiei, serviciului şi multe, multe altele!…

Prin urmare, vedeţi, fiindcă viaţa omului are suişuri şi coborâşuri, este bine ca, „atunci când eşti prea sus să nu ameţeşti iar când eşti foarte jos să nu desnădăjduieşti!” (Mitropolit Bartolomeu Anania).

Iar „când îl vezi pe un om foarte sus, lăudat şi aplaudat de toţi, să nu uiţi că este numai un om iar când îl vei vedea sau întâlni pe (un) altul (de)căzut, foarte jos, uitat, ignorat şi izolat de toţi să-ţi aduci aminte că şi acela este un om!” (Episcop Ioan Mihălţan).

În altă ordine de idei, dincolo de faptul că, (toate) încercările vieţii au un motiv pedagogic şi un scop moral, izbăvitor, sfinţitor, soteriologic (mântuitor), curăţitor şi purificator, eu cred că, Dumnezeu (ne) mai trimite sau (mai) îngăduie lucrarea diferitelor încercări, în viaţa noastră, în forme şi moduri variate, odată: pentru a înţelege că „toată darea cea de folos şi tot darul (cel) desăvârşit de sus este, de sus vine, de la Tine – Părintele luminilor” iar, altădată: pentru a (re)activa umanitatea, originalitatea, unicitatea, inspiraţia şi creativitatea din noi!…

Cu alte cuvinte, atunci, acolo, jos, Dumnezeu ne pune la treabă, căci, când am (de)căzut am fost fără El dar când ne ridicăm o facem cu El de faţă, fiind nu doar El cu noi dar, mai cu seamă, noi cu El, iar, Lui îi place să vadă că ştim, că putem, că reuşim să ne (re)venim, să ne (re)dresăm, să ne (re)calibrăm, practic, să ne (re)inventăm, să (re)devenim cei dintâi, să „fim, iarăşi, ce am fost şi, mai mult decât atât!” (Petru Rareş).

În concluzie, încercările vieţii noastre, formează/alcătuiesc crucea vieţii noastre, pe care, dacă o vom purta cu demnitate, onestitate, fără şovăială, comentarii sau cârtire, adică, fără a fi nişte resemnaţi, rataţi, fatalişti ori defetişti, vom (re)deveni oameni zdraveni, vindecaţi, tămăduiţi, sănătoşi, nealteraţi, neafectaţi, nedeterioraţi şi, nedegradaţi, fiindcă, până, la urmă, „ce nu te doboară te face mai puternic, te întăreşte!”

Altfel spus, fără a (ne) plânge, văicări sau a ne lamenta, avem posibilitatea, capacitatea, calitatea ori şansa de a pricepe şi înţelege că, „momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere!” (Părintele Efrem Filotheitul).

În încheiere, voi afirma, susţine şi sublinia faptul că, noi suntem chemaţi şi îndemnaţi ca într-o atare ipostază ori situaţie, să-i cerem, în rugăciune, veritabilă şi autentică, sinceră şi neîncetată, serioasă, asumată şi responsabilă, ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu precum şi luminarea minţii, cugetului şi raţiunii noastre, spre a înţelege, exact şi precis, cum anume trebuie să depăşim, să gestionăm, să traversăm: pragul îndoielii, capcana deznădejdii, cursa îmbolnăvirii, momentul însingurării, clipa izolării, abisul disperării, hotarul necredinţei şi, deci, obstacolul încercării!…

Dumnezeule, milostiveşte-te spre mine, păcătosul, necuratul şi, (mult) încercatul! Amin!…

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/