Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Costinel LUNGU: MELODII DIN LUMINĂ (POEME)

Costinel LUNGU: MELODII DIN LUMINĂ (POEME)

ACORDURI DE CHITARĂ

 

Plouă…

Fiecare picătură care-atinge fereastra

este o lacrimă din gândul tău,

un șirag lunecos ce se oprește

pe umerii tăi despovărati…

Lumina îți coregrafiază momentul,

un evantai de culori umede, răsfirate.

Adoarme sufletul in mine

pe acorduri sublime,

de chitară, la umbra lunii,

lângă tine.

Sol-sol, mi-mi, fa, sol,

iubirea se cântă la unison…

Mi-mi, sol-sol, mi, fa,

momentul meu, melodia ta…

Plouă!

Fiecare picătură care sarută pleoapa

trezește zâmbetul absent cândva.

Nu-i petală care să nu se deschidă

în diminețile de catifea, aromate,

dimineți de cafea în care

îți lași pașii să te îndrume

pe cărarea cu flori,

ca să te confunzi cu ele.

 

 

DOR DE TINE

 

Și ieri mi te-am chemat, din vis,

Trăgând oblonul străveziu,

Un pâlc de razele mi-a promis,

Să-mi dea al tău surâs rozíu.

 

De-ai ști ce dor nu imi dă pace

Când ziua scursă pare mit,

Ai alerga prin ploi, noroace,

Să fii aici, gând iscusit.

 

Am rugat cerul dimineții…

Până în ceasul ce te-aduce,

Să scoată luna-n scena vieții,

Bujorul alb să te sărute.

 

Tu vin’ de grabă pe-nserat’

Când stele reapar in joc,

Conturu-ți blând, aici bisat,

Decor ce-mi poartă mult noroc.

 

Mi-e dor de tine, mă topesc,

Ocenul gândului îngheață,

Cu al tău zâmbet mă-ncălzesc,

Viața nu-i capăt de ață.

 

De ai să vii, un semn să-mi dai,

Te-aștept la podul dinspre vale,

Mână de mână, zbor spre rai,

Petale-așterni în a ta cale.

 

Ești dulce vis, mănunchi de-arome,

Iar nopții dai magie-albastră,

Mi te-am chemat în mii de forme,

Tu – dorul meu, iubirea noastră.

 

Când ceasul urlă-a deșteptare,

Ai pictat urme pe covor,

Te voi chema, din depărtare,

Poate-ntr-o zi nu vei fi dor.

 

 

MĂ PRIVEȘTI

 

Te-ai mai întâlnit vreodată cu mine?

Sunt eu în viziunea ta

prezența care îți curmă liberul arbitru…

Sunt aici și plâng icoana

care ne-a dat înțelepciune cât să

cuprindem în  mâini

întreaga câmpie cu suflete cu tot,

e hora mea și a ta, de aceea

respect berea care zace tristă și caldă

pe trotuarul zilelor murdare,

de aceea îți cer, dacă te-ai mai întâlnit

vreodată cu mine, respectă-mi poezia.

 

 

MELODIA DIN LUMINĂ  

 

În freamătul sublim al nopții

cerșeam luminii un fascicul să-mi dea

pentru a-mi întrezării cărările trăirilor mele

și mi-a trimis frânturi de raze vii,

atât de aprinse și efervescente încât

aleea de odinioară nu mai erau

simple poteci șerpuite, pietruite și

uitate în bezna infinitului abis;

tălpile-mi se mulau pe neteda iarbă,

mângâiau simțurile până la sinapse,

febra tâmplelor pierise o dată cu ancorarea

în iris a petalelor iubirii șterse din

filele unui roman monden;

muzica, ea, mi-a adus buchetul de raze

și a rămas cu mine; încă mă place,

încă nu vrea să plece…

Lumina iubește muzica aceasta

care a stăruit la mine,

muzica iubește lumina ce a vrut

să-mi deștepte cărările trăirilor mele;

gravitația originii amorțise; îmi lasă

ființa să planeze în liniște, să mă bucur

până la extaz de ceea ce sunt – un ceasornic

fără timp, cu secunde inerte și înghețate,

cu mecanismul ruginit, absent,

îmbrățișat de carența substituirii;

noaptea – sfetnic bun al ușilor închise –

ștergea amalgamul de imagini

care știrbiseră și pătaseră dorința de a fi;

înțelesesem apoi că Luna

strânsese într-un paner frânturile de raze

și le orna meticulos cu sunete armonioase;

era cadoul  verosimil pentru cel ce

alerga în căutarea de raze pentru

a-și lumina cărările trăirilor cotidiene,

era cadoul pentru mine.

Orice melodie iubește lumina

care vibrează în ton melodic.

 

 

MIREASMA DIN PĂRUL TĂU

 

O petală a primăverii ești tu,

nemărginită iubire în opera sfântă

a Dumnezeului nostru,

ești cântul ce-alină suflete pierdute

și le atingi cu inima ta blândă,

caldă, încăpătoare, îmbietoare,

fără zâmbetul tău, poezia devine

o inefabilă poveste tristă, rece, amară,

dar spre bucuria mea, tu ești…

Tu nu urăști… tu chiar zâmbești,

mireasma din părul tău

sădește buchete de primăveri

în ograda verde a sufletului meu.

Cu tine, primăvara proiectează

imagini inedite, fructuoase, pastelate,

norii adunați mângâie pâlpâitul de aripi

ca apoi să cedeze locul blândului

și neînvinsului soare.

Tu ești petala ce trezeste primăvara

din visul tomnatic rătăcit în iarnă.

Astăzi vreau să-ți mulțumesc

pentru că ai reușit să ștergi

urmele înghețului din zâmbetul meu

neconturat, absent si dureros de trist.

 

 

PAȘII GOI

 

Sunt urmă de pași goi

înmuiați în nisipul fin,

scăldați în umbre epice,

mă avânt în cântul

alb al pescărușilor,

ca un tomnatic nor,

primăvăratecă ploaie

al gândului meu desuet;

strop ce plonjează sunt

și umezesc potecile anotimpului

din vremi străbune.

Val după val,

marea mușcă din țărm,

umple urmele mele

cu alte fire de nisip jilav, amorf.

Raze după raze,

se topesc în cristalinul acvatic

și luminează briza eternă

ce leagă tălpile mele

de pașii mărunți,

brațele mele de catarg,

ochii mei de zenitul divinității…

Sunt doar un pumn de lumină

în sfântul ocean.

Nu alerg,

doar mă rătăcesc puțin

în marea sufletului meu

care mă așteaptă

la fel de albastră,

sihastră și melancolică,

mai înnoptată…

Val după val se aciuează

sub tălpile reci,

Cerul mă roagă

să-i descânt câteva raze

cu poemul meu,

al pumnului de lumină

care veghează pașii

adânciți în argila vieții,

marea simțurilor tainice,

 

 

SIMFONIA SUFLETULUI TĂU

 

Te căutam,

simțeam nevoia terifiantă

de a te întâlni pentru

a mă lecui de singurătate.

Am cutreierat zorii zilei,

am adulmecat mireasma

euforică a pașilor tăi;

nu-ți găseam zămbetul deși

știam că adesea il împarți păsărilor,

ramurilor de mesteceni și

râurilor ce-și ondulează menirea.

Știam că lași o parte din el

în tot ceea ce atingi…

Apoi mergând spre amurgul primăverii,

mi s-a luminat calea de o caldă melodie

ce-mi alina sufletul rătăcit în dor;

nu m-am oprit din căutare

și am tot mers până ce te-am aflat,

într-o gură din stânci, în inima pământului,

o cosmogonică fereastră

către albastrul nemărginit.

De ce cânți naturii?

Este plăcut să văd cât ești de admirată,

să-ți ascult notele moderate de șuiet,

de concertul păsărilor sosite doar pentru tine.

Câtă eleganță porți în gesturi!

Până și cea mai stoică ființă

ar deveni sentimentalistă.

M-aș agăța de arcușul viorii

și aș rămâne acolo,

în simfonia sufletului tău.

Să nu mai pleci, rămăi cu mine!

Dacă iubești natura, vei vedea

că ea va veni la tine.

Lasă-mi zâmbetul tău în dar

să-i cânt a mea duioasă melodie,

că trebuie să înțeleagă versul

ce leagă simfonia ta de sufletul meu,

melodia mea de vioara ce-ți e soră.

Tu, cântă naturii! Eu îți voi cânta ție!

Nu mai pleca, rămâi și

lasă-ți arcușul să umple lacune,

până-n zorii zilei, spre amurgul primăverii,

unde natura se așază la poalele rochiei tale.

 

 

TIMPUL DIN NOI

 

Cum să îi dăm timpului

minutul din noi,

să zburăm aievea

departe, spre cer?

De ce să îi dăm timpului timp

când secunda din noi moare,

când este lovită de umbră

ori topită sub soare…

Cum să îi dăm timpului

șiragul de stele sidefate

când Luna s-ar stinge

în gânduri deșarte…

De ce să dăm timpului

pacea din noi

Când însusi el ne

apasă pe tâmple,

ne răpește frumusețea,

ne lasă sluți dar drepți,

curați și înțelepți…

Cum să ii dau timpului

momentul meu de rugăciune

când am nevoie să mulțumesc,

nu doar să cerșesc fericire?

Cum să ii dau timpului

zâmbetul ochilor mei

când tristețea dizolvă

bucurii în nevoi…

Cum să ii dăm timpului

amintirea din noi,

să rămân sleit, cu sufletul pustiu,

ancorat pe-o barcă de nori

sau poate risipit într-un hău…

Cum să nu îi dau timpului

iubirea din noi

când magia devine simplu truc

și nu se mai divide la doi…

 

 

TRISTEȚEA DIN FERICIRE

 

Se nasc amintiri blajine din sclipirea unei stele,

Păstrând  calmul reveriei zilelor prea efemere.

Pentru-o clipă de-aș râmâne la anii copilăriei

Aș pune printre bagaje lacrimile iasomiei.

De la nuc aș lua frunza legănată în descânt,

Aș zburda pe plaiul vieții sădind râsete și cânt,

Mierea stupilor din dealuri aș pune-o pe un verset,

Aș sorbi mustul din zaibăr valsând simplu, desuet;

Flori de tei mi-aș prinde-n pleata unei veri de licurici,

Presărând miezul din pâine minunatelor furnici.

Leagănul copilăriei de sub nucul cel bătrân

M-ar duce printre povești hoinărind pe vreun tărâm,

Barcă-n pânze-aș meșteri din Corabia albastră

Să-mi adun copilăria pe Dunărea cea sihastră.

Vântul de-ar sufla in tihnă m-ar aduce-acum in fire

Lăsând la fereastra vieții tristețea din fericire.

 

Satul meu pictat pe hartă e un punct ce nu apare,

Ploaia mi-l aduce-n palme chiar aici in depărtare,

Ochii mamei sunt acolo și așteaptă revederea,

Singură, îngândurată, mă caută cu privirea.

„Ce-o mai face a mea fată?”- se-ntreabă in ziua mare –

Nepoțeii imi sunt mari, fac școala peste hotare;”

Ce-ar mai vrea sa-i dojenească, așa, ca-n anii trecuți,

Când se așezau la masă apoi alergau desculți.

De aici, din colț de lume o aud la telefon,

Este tristă, dar zâmbește; Doamne, ni se face dor!

Am cerut divinității luna s-o vegheze iar,

Să nu simtă amorțeala nopților in felinar.

 

 

UNDE EȘTI

 

Când prezentul te înhață, deschizi ușa în trecut,

Gesturi mute – nvolburate se înșiră ca un scut,

Parcă-ai vrea să fii micuțul oacheș, cârn precum Gavroche,

Fluturând steagul dreptății de ștrengar voios, neaoș.

 

Pe măsuța nemișcată un portret zâmberște surd,

De la răsărit de zi, se topește, în amurg.

Doar vârtejul se scoboară petrecând teamă si ploi,

Peste lumi cerul aruncă nouri cenușii, greoi.

 

Noaptea cheamă luna blândă pe la geam cu iz mistic,

Verde crud răsfață gura cu arome de fistic,

Un pian soarbe în valsuri note șchioape, învechite,

Candela joacă în umbre, slovele mototolite.

 

Serenade începute stau închise-n portativ,

Rugăciunea din tămâie răsună pe un stativ,

Susură lacrima clipei din icoana cea sfințită,

Vrând  să spele, să-ntărească inima neprihănită.

 

Unde ești când ochiul tău zace după umbra mea?

Unde ești când noaptea fuge si vrea sa te ia cu ea?

Fluturi din petale roze vin să ceară  îndurare,

Cireșul cu greu suspină, nu vrea să se pună-n floare.

 

Mugurii promit s-așeze  frunzele pe părul tău,

Iasomia să vibreze aerul molcom de-antreu,

Rămân prins cu intrebări și răspunsuri în rezervă,

Poza ta de pe măsuță încă zămbește în vervă.

——————————————

LUNGU Costinel, poet român, născut la data de 17 ianuarie 1977, în localitatea Corabia, județul Olt. Din 2016 este stabilit în Spania în localitatea. Herencia, provincia Ciudad Real,  unde duce în continuare o activitate literară intensă. A debutat cu volumul de poezii „Buchete de vise” apărut în februarie 2019 la editura „Vital Prevent Edit” din Dragoești, Dolj (editor: Daniela Tiger). A publicat un set de poezii în antologia „Desprimăvărarea cuvântului” la editura „eCreator” din Baia Mare (editor Ioan Romeo Roșiianu). Publică versuri la  diverse cenacluri online. Membru ASARS (Asociația Scriitorilor șI Artiștilor Români din Spania) din aprilie 2019. În curs de publicare volumul „Dalia” (poezie contemporană) care probabil va apărea în aceasta toamnă. (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia, 14 august 2019)