Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » SCRIITORUL MARIN IFRIM ÎN SPAŢIUL CULTURAL BUZOIAN

SCRIITORUL MARIN IFRIM ÎN SPAŢIUL CULTURAL BUZOIAN

SCRIITORUL MARIN IFRIM ÎN SPAŢIUL CULTURAL BUZOIAN

Gheorghe POSTELNICU

             Contrar legendei create în jurul său, ca poet, Marin Ifrim avea o receptare artistică mică, întrucât, zi de zi, îşi sacrifica numele într-o direcţie polemică. Surplusul de vitalitate şi epicureismul au făcut din el un om al spaţiului public, cu un farmec pulverizat în episoade spontane, veritabile exerciţii de stil oratoric. Revistele electronice în care îşi publica pamfletele (în versuri sau în proză) şi-au închis rubricile de dialog şi, cum cei vizaţi de foiletonist nu erau în stare să scrie replici lungi, argumentate, ci 3-4 rânduri de ocări, sub pseudonim, înghiţeau şi tăceau. Pe urmă, de cele mai multe ori, ţintele lui erau generale, aluziile, vagi, cine pricepea, bine, cine nu, ţinea capul la cutie. În fapt, el descoperise, după 2005, un teritoriu al istoriei contemporane în care fiinţa umană se autodistrugea cu precizie şi fără tăgadă, şi acesta era politicul, cu oportunismul şi laşităţile lui. Vreme de 20 de ani a fost instanţa critică a culturii buzoiene, fără mare răsplată, căci onorariul, când îl primea, era microscopic. Când intra în zona politică, făcea vizibil echilibristică, încercând să pară echidistant, dar aici dogoreau pasiunile şi antipatiile care îl trimiteau în dezamăgire. Pentru a fi cunoscute mai bine punctele sale de vedere, textele erau postate în mai multe publicaţii virtuale deodată, din regiuni geografice diferite, unde însă nu găseau ecoul cuvenit, izolaţionismul şi localismul fiind cusurul epocii.

Prototipul ajuns sub pana sa era prezentat printr-un portret moral-psihologic complet, cuprinzând starea socială, condiţia intelectuală, aspectul fizic, cu motivarea că în vremuri indecise apar figuri sinistre, bizare, anihilante, degenerate şi stupide, că marile prefaceri nu se înfăptuiesc cu oameni cuminţi şi sănătoşi la minte, ci cu imbecili. Aceştia se strecoară în balcoane, în pieţe şi pe străzi, în funcţii publice. Cine va analiza felul în care pamfletarul îi vedea pe contemporanii săi va întâlni zeci de portrete vii, realizate cu tuşe tari, din unghiuri diverse, cu un colorit strident. Pe lângă satiră şi ironie, metafora şi plasticitatea lexicului poartă marca sa inconfundabilă. Transformarea lumii în tabletă capătă o structură dramatică, de antiliteratură formată din scene disparate şi din indivizi egocentrici, în care fiinţa suavă trăieşte într-un univers paralel. Tabletele sunt poeme. Poemele sunt pamflete.

Când m-a rugat să mă ocup de opera lui Ion Gheorghe şi mi-a pus în braţe cărţile Marelui Bazileu existente în biblioteca de la Casa Sindicatelor, i-am propus să realizăm un parteneriat, dar mi-a spus că subiectul „nu e de nasul lui”, că nu are timpul, răbdarea şi pregătirea cerute de acest colos bibliografic. Prezent la numeroase lansări de carte, finalizări de concursuri literare tatonate discret, şezători culturale, primea zeci de cărţi abia ieşite de sub tipar, de la autori mai mici sau mai mari. Fiecare spera să-i fie dedicate câteva rânduri, o scurtă referire, ceea ce se şi întâmpla cu unii din ei. Cuvinte amabile sau foarte amabile de încurajare, dar nu mai mult de atât, pentru că Marin Ifrim nu era, cum recunoştea mereu, critic, nici istoric literar, funcţie pentru care îi trebuia un cântar estetic. „Curentul marin”, valid în opera poetică şi-n jurnalism, nu era operabil în analiza literară. El era, în realitate, un cititor foarte selectiv, prima şi ultima pagină a cărţii, cum se spune, având o intuiţie rară. De-a lungul timpului am citit adevărate ode adresate unor cunoscuţi grafomani, scrise din bunătate, sperând că acestea vor vindeca o boală, vor face uitată o dramă. Nu se atingea de cărţile mari. Purta un război ciudat cu nume consacrate, „prinse cu ocaua mică” (Alex Ştefănescu, Mircea Mihăieş, Mircea Cărtărescu). Până la urmă, „Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”, ca şi „Nume şi cărţi” sunt lucrările unui poet care cultivă un spaţiu de rapidă şi succintă reflecţie pe seama creaţiei unor confraţi, spre bucuria şi mândria lor. Nervatura acestor pagini, ca şi a celor de proză scurtă („La spartul târgului”, „Lamentaţii de mucava”, „Portrete în bleu”, „Trilogia efemerităţii”) constă în puterea de a seduce a metaforei care atinge temperatura poeziei înseşi, disputată, în aceeaşi măsură, de clipă şi de eternitate.

În primul rând poet, apoi jurnalist, Marin Ifrim era scăpărător atât în versuri, cât şi în tablete, aflat mereu în strălucirea exprimării paradoxale, magistral pe spaţii mici, delicat şi rafinat în neliniştea sa. Nu numai că iubea teatrul, ci era însuşi un actor al cuvântului scris, talentat, sincer şi dăruit. Autodidact, fermecător ca bărbat, prietenos, simpatizând cu boema buzoiană, însoţit mereu de 2-3 amici, era, în fond, un singuratic, fără nici un punct de sprijin decât copiii săi şi femeile care i-au luminat viaţa. Ca reprezentant al unei generaţii explozive, afirmate fără restricţii după 1990, a transpus în literatură, prin tehnica epicităţii, patosul civic şi neconformismul ideologic, militând pentru o nouă aşezare a valorilor sociale, morale şi estetice. Alături de Gheorghe Ene, Nicolae Gâlmeanu şi Ion Nicolescu, pe care îi diviniza, a îmbrăţişat fronda cu o gestică susţinută de inteligenţă şi sarcasm. Ei au fost poeţi ai prezentului, mai mult decât alţii, animaţi de speranţa ieşirii din istoria impusă, impetuoşi, îndrăzneţi în rostire, dând lecţii societăţii şi confraţilor în cenacluri şi publicaţii („În literatură ori eşti singur, ori în echipă. Singur, îţi scrii cărţile, în echipă realizezi proiecte mai ample.”), încercând să pună bazele unui nou climat cultural. Într-un aşa context, fiecare s-a impus prin ironie şi joc, prin visare şi proiecţii utopice.

Prezent peste tot, veşnic nemulţumit şi polemic, dar cordial şi manierat, Marin Ifrim a marcat, ca lider, cultura buzoiană a ultimelor decenii prin valoare şi originalitate. Opera sa: 8 volume de versuri, 3 de proză, 8 de jurnalism şi 4 antologii este densă, măreaţă, sinteză a postmodernismului românesc, un compendiu de istorie politică şi de istorie literară, cu peisaje umane tulburătoare şi cu portrete nemuritoare. Citiţi o singură carte, „Circum Stanţe”, 2009, şi veţi fi de acord. Originalitatea rostirii şi filozofia de viaţă merită o abordare monografică. Bănuim că munca de înţelegere şi explicare poate parcurge un traseu lung şi anevoios, fără speranţa unei rezolvări imediate. Vor trece mulţi ani până când istoria literaturii îl va asimila corect şi integral pe cel mai valoros produs al culturii buzoiene. Asta, în situaţia în care n-o va face cineva din imediata apropiere familială, cum s-a întâmplat cu Gheorghe Stroe, a cărui soră, profesoara şi prozatoarea Elena Otavă, tocmai a încredinţat tiparului monografia „Gheorghe Stroe, un Sisif pe muntele de cenuşă”. Pentru că „multe ar mai fi de zis”, cum spunea Titu Maiorescu…