Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Elisabeta Bogățan : Succint comentariu la un poem de Eugen Dorcescu*

Elisabeta Bogățan : Succint comentariu la un poem de Eugen Dorcescu*

Poemul „Istoria unei nevroze” al Domnului  Eugen Dorcescu, publicat în „Confluenţe literare”, ediția din 14 august 2019, reiterează poetic o problemă filozofică de lungă tradiție: problema libertății pe plan uman și în raport cu divinitatea.

Dacă însă pentru existențialismul ateu al lui Sartre, de exemplu, care considera individul ca fiind prin excelență liber, corelativul acestei libertăți este responsabilitatea, ochiul poetului înregistrează îngrozit un prezent al unei așa-zise libertăți care ne duce mai degrabă cu gândul la cea de-a treia etapă identificată de Nietzsche în tradiția greacă, și anume etapa haosului, a beției, a dezordinii, a băuturilor narcotice, numită de el dionysiacă. Însă un prezent cu accentuări și cu manifestări negative diversificate.

În privința problemei libertății individului, de numele lui Nietzsche este legată mai ales ideea „morții lui Dumnezeu”, expresia „Gott ist tot” fiind asociată în special cu volumul „Așa grăit-a Zarathustra”, deși a fost folosită și mai înainte atât de Nietzsche cât și de Hegel, de exemplu, în „Fenomenologia spiritului”. Și deși la început expresia avea o conotație mai mult figurată, în sensul că rațiunea iluminismului a distrus posibilitatea credinței, în final se ajunge tot la creștinism și la ideea că, dacă nu mai există judecata lui Dumnezeu, este permis orice.

Această atmosferă că este permis orice devine un infern de trăiri și acțiuni debusolate, sub pecetea urâtului, a josnicului, a degradării morale. A lipsei de lumina credinței în Dumnezeu. Această iluzorie libertate este văzută de poet ca o adevărată sclavie de fapt, față de patimi, de instinctele telurice grosiere. „Sclavia cea mai cruntă-ntre sclavii / E-această libertate infernală.”

Radiografia existenței devine un clișeu în alb-negru, cu polarizare maximă a luminii și a culorii. Nu mai există culori intermediare, decăderea este de neînfrânat. Infernul acestor trăiri umane la treapta grosieră a teluricului, total despiritualizată, total amorală, dă negrul clișeului.

Salvarea poate veni doar de la reîntoarcerea la credința în Dumnezeu, care poate da lumina, binele, frumosul. Care ar însemna albul clișeului.

Pe această linie, poemul se încheie cu un adevărat psalm închinat divinității, un psalm al bucuriei că prin credință poetul este salvat de acest infern: „Ce bine că nu sunt de capul meu! / Că rob am fost. Și sunt. Și-o să rămân./ Ce bine că slujesc sub un stăpân. / Și că stăpânu-acela-i Dumnezeu. ” Însă această bucurie a salvării rămâne înconjurată de un halou de tristețe, izvorâtă din conștiința dificultății salvării celor care se complac în infernul existenței.

Astfel demersul poetului devine misionar, el arată calea și cheamă arătând reversul de lumină. Și adânc, în subtext, este speranța că vocea sa nu este un strigăt în pustiu.

 

________________

*Eugen Dorcescu 

Istoria unei nevroze

 

În jur – o lume liberă, ce știe
Să-și ia destinu-n propriile mâini!
Astfél: ucide feți, adoră câini
Și,-n loc de pensii, fabrică sicrie.

Elita-i nulă: vipuri și vedete.
Elevi drogați. Studenți analfabeți.
Fecioare hăcuite de chiurete
Îmbrățișează-n public proxeneți.

Dezmăț. Minciună. Ură. Sărăcie.
Largi spații de manevră pentru hoți.
Soți decuplați. Familii fără soți.
Poligamie. Sex. Poliandrie.

Păgână, primitivă-nvălmășeală,
Cu oameni morți, deși pretind că-s vii.
Sclavia cea mai cruntă-ntre sclavii
E-această libertate infernală.

 

Ce bine că nu sunt de capul meu!
Că rob am fost. Și sunt. Și-o să rămân.
Ce bine că slujesc sub un stăpân.
Și că stăpânu-acela-i Dumnezeu.

ELISABETA BOGĂȚAN