Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): A priori

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): A priori

Marin BEȘCUCĂ

,,Monstrul de pe DILIMANDJARO”,

carte recomandată de Societatea Culturală „Clepsidra”,

Anul Cărții-Poesis, Editura PAPIRU’S MEDIA, 2019

 

Astăzi, dragii mei, am deschis sipetul celei de-a 23-a carte adusă spre publicare a jurnalistului, publicistului, romancierului și poetului Marin Beșcucă. Ochii mi s-au plimbat în mângâi peste manuscrisele în care metafora se scălda-n albul colii aidoma unei nimfe și, involuntar, mi-am înfipt privirile pe sub vălurile-i de cerneală ca și cum mi-aș fi vrut să o despoi de veșminte și să i mă insinuez în fiecare por, sorbindu-i umorile.

Pe Marin mi l-am găsit într-un aprilie a lui 2015, într-un trecut de miez de noapte a unui 30 plin de zvârcol, legat în perfuzii pe un pat de spital, însă… scriind!

Pe atunci, întreg universul lui spiritual era încrustat în Săldăbagiu de Munte al Bihorului pe care el l-a transformat prin poem în Săldăbagiu de Munte al Iubirii, așezământ în care poetul a sălășluit bună parte a vieții, locul acela cufundat în sălbăticie din a cărei forță-și trăgea cu nesaț seva poemelor. Însă acolo lipsea ceva, acel ceva care să-i umple ființa încât să dea pe dinafară, să-l facă să se iasă din sine cu totul și să se poată reîntrupa în vers în toată splendoarea lui… acel „ceva” era iubirea, dar nu orice fel de iubire, ci IUBIREA-IUBIRE. Iar IUBIREA-IUBIRE îi purtă pașii până-n dincolo de munți, strecurându-se prin Tihuța, tocmai până la numărul 188 din Dumbrava Roșie a Dorohoilor, leagăn al nașterii Rapsodiei Române, colț la doar câțiva zeci de kilometri de Ipotești și cam tot atâția până la Cetatea de Scaun a Sucevei.

În acest modest colțișor de Moldovă, dincolo de ochiul de fereastră în pleoapa căreia poetul și-a așezat noua măsuță de lucru,  se subîntinde privirii o mică obcină pe care, imediat, Marin și-a însușit-o cumva ca aparținând lui, metaforic vorbind și pe care a numit-o… DILIMANDJARO!

Nici nu are importanță ce denumire reală are acest cotlon de natură care aduce căldură sufletului poetului și acel reazem spiritual pe care-l pierduse, odată părăsit Săldăbagiu…

Aici, de sub talpă de timp – mărturisește poetul – mi-am adunat din mine cioburi de tu! Însă vitraliile iubirii erau de mult la vedere atunci când poetul își începuse „balada monstrului”, tânjitul făcea parte din peisaj, așteptul colora depărtările cu propriu-i curcubeu de neliniști, poemele musteau deja de parfumurile acestor locuri și numai din închipuit și doar mai apoi din material.

Mi-ascuțeam simțurile pășind pe vârfurile picioarelor printre versuri și chiar putem auzi felul în care vântul își sufleca mânecile și își pleznea biciul, stârnind furia genelor,/ împătimite de țurțurii lacrimei… și puteam întrezări cum clinchetul din buza călimării scoate-n năduf/ lacrimi indigo și parcă mi-l auzeam șoptind pe poet, dintre închipuiri: știu să nu mă las înțepat de timp. Dar azi mi-am aninat inima în cuiul dimineții,/ …/ să-mi vezi plumbul însidefat pe miocard,/ inima-n sine o scoică…/ dar te vină tu, grăunte de nisip, te vină,/ restul se va curge de la sine… și vedeam totul aievea, exact așa cum se materializa din cuvânt, puterea metaforei depășea orice barieră de spațiu sau timp.

Apoi îmi puteam închipui cum s-ar fi fost în ipostaza în care poetul îngână: m-am gândit să ți mă vin de bonsai…/ …/ musai să-mi dai o formă de Sărut,/ …/ pune-ți după ureche o rămurea,/ bonsaiul din mine te-a fremăta… și chiar „îndrăzneam” să aud cu urechile minții cum lacul întoarce pe dos tăcerea în pește, dar… un diftong, în scânteie,/ va trece Poemul peste găteje/ și se va ridica un fum,/ de cramă!și cum să nu te gâdile în nări mirosul acela, și cum să nu percepi atâtea culori când… este așa un pastel în decoct…/ sorb sufletul pământului… și/ …mi te simt…?

Și când stai să te gândești cât de puțin îți trebuie să poți simți că exiști, drept dovadă, sarea unei lacrimi te poate face să conștientizezi asta și să o simți… ia: plâng!/ deci sunt viu, și-n aștepturi/ frământ bruma ce-mi cade argintul în tâmple, simțămintele dau năvală și constați că ești palpabil și doar și prin asta, am fost, sunt și voi fi,/ iată mirabila urcare în treaptă și te vrei continua în basmul ce se țese din viul vieții: te vină poveste, și calcă… cu toate că laptele cetății mi-e închegat pe suflet,/ …/ te vreau de primăvară peste toamna firii mele, iar voi, cei care citiți, veți întreba: dar cum, când totul pare că amiroase profund a toamnă?

Ehee, sufletul încheagă puteri nebănuite din orișice anotimp, uite cum, deși mă sfredel, prin frunze ruginite,/ vânturi aducând a doru-mi de tu…  eu pot să te simt de primăvară pe ramuri desfrunzite. Sufletul are o filozofie a parte, toată a lui, iar dacă mai e și înclinat către poezie, toamna poate fi cât își vrea de adâncă…/ doru-mi de tu mă inundă!… doru-mi de tu… și-acum îmi îngân acest „barbarism” gramatical (sic!) – prietenii știu de ce! – atât de duios și de profund… dar cineva țipa din amvon: „corect ar fi dorul de tine, nu doru-mi de tu!”, dar cât de încântătoare metafora!! Și iarăși, uite cât de adâncă o filozofie de viață în care iubirea răstoarnă totul… până și regulile gramaticale se frâng voit, de dragul metaforei, uite o chintesență a stării de fapt: toamna,/ viața,/ sufletul…/ iată 3D-ul în care mi-am înfipt iubirea-mi de tu

Metafora – statutul de drept al poetului în creație – cine se cred aceia care au cutezanța de a mutila o metaforă?!

Și iarăși, tu, stăruința mea în 3D-ul iubirii: nemărginire./ nemăsură./ nelumesc… vă puteți închipui acest clișeu, citind doar: am semănat vânturi în frunze să-mi împrăștie culorile,/ peste tine…? Sau: mi te vreau acuarelă de zâmbet,/ descântând șevaletul de gri… reușiți desluși cum metafora revarsă culoare peste amorful strecurat prin sita acelui franj de zi?

Ștefan de Aureo, instinctiv, la văzându-l cum se izvoară vers pe coală, a exclamat: ”Domnule, dar tu ești un monstru!”… și de aici plecă acest șirag de poeme „monstruos” de frumoase… dar și de la una din zicerile mele, pe care poetul a prins-o în plasă de peniță din zbor, aidoma unui fluture rar: eu… cel născut Poem,/ cel cu ne’nchipuit de ne’nchipuita mea iubire… dar cât de plin pocalul iubirii în poezia lui Marin Beșcucă și cât buchet în licorile lui, aromele iubirii ne dau seva în ploi/ și mergem cu fiecare petec de prezent…!

Imaginarul intră în acțiune și prin intermediului oniricului, însă atât de viu, încât pe undeva te pierzi, nu mai reușești să percepi când e real și când nu, la fel ca și aici unde cercei de vise toamnei împodobesc,/ mirosul strigă nărilor să fie mai ponderate, iar poetul declamă: aromele m-au învins!/ și-atâția nuri se lasă-ndespuiați în adieri,/ …/ și cuget Sărutul să ți-l frământ,/ printre cercei de vise,/ în toamnă aninând… orizonturilor li se simte gustul nemărginirii când penița-și așterne cernelurile: …de-aici, din petecul ăsta de eu,/ mă uit în dincoloul de necuprins și totuși, poetul își știe aduce aproape fiecare element din necuprinsul departelui și uite cum ochii…/ mi-au scoborât, în pleoapă, un soare timid/ ce mușca dintr-un colț de cer, apoi poți întrezări închipuirile slobozite peste o geană de amurg care aduce umbre de sâni, agonizând, peste un suflet îmbrăcat în pârgul toamnei care cere bruma la altar…

Am adus, în pledoaria mea închinată acestui volum de versuri, frânturi din ploaia de metafore cu care Marin ne-a obișnuit nici nu mai știu calcula de când anume, cu o mică diferență față de celelalte apariții pe care le-am prefațat: poemul se dăzlănțuie aici în fermentul exclusiv al iubirii, simți drojdiile ei în plămada întregului ciclu, e foarte puțin loc adăstat altor filozofii lumești, existențialul se pierde-n aura trăirii și uite cum ne găsim în postura de a citi printre filele de suflet ale poetului, doar că… te trezești când, deși desfaci petală cu petală, oricât te-ai strădui să dai de pețiol, te regăsești în boboc nou de fiecare dată! Modalitățile sale de a răsuci cuvântul sunt unice, nu am mai întâlnit pe nimeni care să scrie în așa fel, culmea e că, deși mai toate breslele literaților îl ocolesc, din când în când întrezăresc „mici împrumuturi”, ca să nu spun nerușinate, din partea unora sau a altora, dar care, deși „se văd” nu stârnesc nici un fel de rumori.

Dar să reiau firul metaforelor din care eu, personal, încă nu m-am putut descâlci, însă am început să mi le adun ghem de depănat sufletului, poate într-o zi o să trec la război… să-mi țes veșmânt clipelor de singurătate. Poftiți: am accentuat euforia,/ punându-te-n culoarea frunzei/ ce se castra de verde… vă puteți închipui ce zvârcol poate fi într-o frunză, cât sufăr, încât până și privirile se lăsau dezosate de lacrimi, deși, mmm-m… cât moi în buză! (câtă inovație aici) și câtă trăire în actul creativ, deslușesc chiar izvoarele de albastru care știu limba călimării,/ și-n țipăt de peniță,/ de sub mister, se ies fiorii, mă intru mută în atmosfera unei zile îmbibate cu ploi, sorbind din versul care mă picură în retină cu niciun soare pe cerul înghițit de nor/ și norul își lăsa cetățile pe pământ și aproape că doar și de aici aș putea să vă copleșesc cu o descriptio din descriptio, dar purced prin șuvoiul de trăiri ale poetului, imixtionându-mă-n toată filozofia teiubescului…/ ce lungime de undă a dorului,/ ce masa gravitațională a lacrimei,/ ce densitatea sângelui… să-i simt metafora mustind a verde, îmi ridic mai apoi privirile către stihii și văd cum bolta sfântului cer s-a spart,/ e puzderie de cioburi de stele-n asfalt, nori cu ugerele pline de alb,/ presară peste noi nevoile-nghesuite-n argint,/ țurțurii-și prind perciunii în zid… masacru de vers sub platoșă de metaforă, dar nimeni pare să nu vadă, sau, mai nimeni… însă eu nu am temeri, am pășit desculță, fără de teamă, am dat frâu liber gândurilor și le-am lăsat în galop pe urma pașilor poetului care confesează, cumva, ca între sine și sine, monologând: și pulberea aceea de toamnă,/ pe care o simți cum te gâdilă intrându-te-n nări,/ e sufletul meu… și chiar l-am simțit, iar „pulbere aceea de toamnă”  s-a așternut peste mine devenindu-mi respir.

Uneori, poetul își permite o acuarelă de autoironie în vers, pe seama discromatopsiei de care suferă: iar irișilor mei le lipsește un simț al culorii,/ nu pot distinge verdele de maron!/ deci…/ un urs    m-ar putea mușca/ și aș crede că s-a schimbat rânduiala lumii,/ eu văzând că mă mănâncă o frunză… ha-ha! Îl puteți simți vibrând în comuniune cu natura, deseori, tuturor ni se întâmplă să fim meteopatici din când în când: simt cernitul ploii ca și cum mi-aș fi ucis/ un curcubeu în suflet…  însă, dacă citești cu atenție, reușești să percepi, cititorule, o profundă cunoștință a universului uman, care a fost sădit pe pământ cu și pentru un scop anume, poetul îndeamnă deci, la a răspunde cu binecuvântare, după modelul Creatorului: și-n suflete stâlcite de năpăstuire,/ storcându-ți inima, ai picura IUBIRE…

Și dacă nu din iubire, atunci, de unde umbra dorului peste tot?

…și bulgări de dor ropotesc,/ printre falii de ger,/ …/ viscol insinuat prin creneluri de cer,/ aruncă-nspre mine cu tălpi de stingher…

Și ce picturală dorul, mai apoi, înrămat în peisajul unei ierni care pare că-și cere dreptul așternerii până și peste suflet, te trec fiorii ei de ger, oceanul cerului împrăștie valuri de gheață, însă poetul culege doar ninsori de Sărut ce se topesc pe răspântia gurii, implorând stihiile: coboară-te cer în cioburi de fulgi,/ Sărutul cu doruri din ea să-mi atingi… dar cerul pare surd și parcă o liniște de plumb îndeamnă din așteptând/ în undițe peștii să-și deschidă tăcerile…

Însă nimic pare să-i oprească nevoia de primăvară a sufletului, el nu cunoaște timp, sufletul nu îmbătrânește (doar inima, care e carne) și poți simți chiar seva dorului desfrunzit cum s-a pogorât în rădăcini,/ să-mi crească mugurii în sub-pământ, iar aici mai e loc și de o altă răstălmăcire, aceea a îngropării poetului sub obscurul celor ce nu și-l vor da luminii, din diferite motive… se știu ei aceia!… dar este aici o finețe genială și nu m-am putut abține să nu o dezgrop… or, despicăm în patru firul unui suflet de poet care-și știe măiestria condeiului și cunoaște imensitatea puterii cuvântului, dar și cuvântul îl știe de poet, cum el însuși o spune: versul mi-a învățat meteahna/ și mă primește să-i umblu lanțul trofic,/ să-i spintec apeductele clorofilei.

Încropiți-vă în minte doar această imagine, și veți înțelege că nu am niciun motiv de laudă fără temei: zorii mă amenință că roua,/ îmi va spăla creierii versului,/ …/ vapoare cu rouă deversând în mătănii/ de verde bruscat de rugini,/ și plouă cu doruri! Și dacă în asfințit poți vedea cum frânturi de neguri cern alveole de amurg, tot așa îți poți închipui cu stupoare că ochii se apucă de geamandurile cerului,/ iar nopțile ies la atac,/ jupuind toate visele celor încrezători… iar visele ce se-ndespică-n flămând de amintire,/ îmi cheamă privirile să mi se adape/ în afundul ochilor tăi,/ Sărutul trece prin ploi sub pleoape de iubire…

Rămase mute în uimire buzele nu mai îndrăznesc a cuvânta, dar mi-aud un gând de-acolo, din inima poemului, o întrebare pe care de-atâtea ori mi-am pus-o și eu: oare ce culoare să aibe sângele de verb?… ei, bine-bine, aproape aceeași întrebare… câteodată îmi imaginez că ar putea fi curcubeu, dar vine poetul și îmi dărâmă zidul gândului, pentru el, departe, sub orizont,/ curcubeul are trup de Sărut!/ ah-da, clipa te-a ajuns…/ vezi de e pătată cu sânge de vânt!… dar verbul?mă continuu eu – însă nu am mai așteptat răspuns, am rămas să privesc cum lacrimi din rouă defilau în rochii de brumă   și-așa mi-a venit o sete încât m-am decis și în cană de-argint am muls lapte de seară… și nici nu mai știu când visul mă descălecase pe buză de zori,/ imensitatea de albastru spăla de zor urmele negurilor, știam deja, simțeam că suntem un pumn într-o singură rădăcină,/ …/ ne tragem seva împărțit de doi, de-acum o știți și voi! Iar de la o vreme, alături de noi aburi de ninsori sorbeau cleștar din neguri/ și negurile, cu toatele trăgeau Lunei scânteie,/ și bolta mai să ia foc de torțe,/ făclii cu sprâncenele netrecute prin rimel,/ suflau înspre Orologiu, praf selenar!… iar noaptea făcea baie zorilor în smoală.

Monstrul de pe DILIMANDJARO sădea pe atunci iubirea în Săldăbagiu, să i se rămână de urmă trecerii, era pe când calote de aștept se-mpotmoleau,/ printre cutele frunții, se-nghesuiau tăcerile în răspântii, și, spune poetul, deși-n umăr îmi pusese genunchii cerul,/ …hârciogul din peniță nu-mi dă liniștire, și tot el recunoaște, cu un iz de pelin pe buza sufletului: și dacă din mine stihiile scrisului au lăsat destule-n cicatrice,/ pașii pe covorul roș nu mi-au fost marcați.

Și recunoaște amprenta timpului care se scurge nemilos clipă de clipă prin întruchiparea orologiului: trist și introvertit, cum și eu!… ceasul/ morocănea frânturi de tic-tac,/ împrăștiindu-și aerul sedentar înspre mine…/ …/ dar accelerația gravitațională îi măsura/ pasul secundei, fără de milă.

Volumul acesta de versuri chiar vă dezgolește un suflet izvorâtor de frumos, plin de iubire și freamăt, cu toate apăsările lui, cu speranțe și vise, cu doruri și frământări ce rod ca viermii de mătase din frunza de dud, dar ce brocarturi pe pânza acestui suflet și ce broderii din spumă de cuvânt, odată coconul dat în fiert… și chiar v-ați adăpostit sub crinolina acestui suflet care vă mărturisește, obosit de amorful ce-l înconjoară: mi se face așa un dor să zbor acoperindu-mă/ de ochii lumii în subțioara unui flutur… dar parcă o talpă de-a mea se pusese întru neuitare/ în cimentul trotuarului dintre răscrucile din nicăieri… până și zăpada s-a speriat și mi-a lăsat scris,/ în perdea!/ că s-a retras în nări de munte…

Și uite cum se tânguia sufletul acesta, mistuit de dor și de o iubire pe care doar Anna, cea din Scrisoare către Dumnezeu, reușise să o contemple și căreia a știut să-i susțină aripile fără a le presăra cenușă: îmi înfig mâinile până la glezna cotului/ în ligheane burdușite cu jar de așteptări…/ de-ai ști ce-mi ești gândindu-mi-te/ în gândul încocoșat sub dor de tu,/ mugurul ce se visează verde în somnu-i înfășat/ sub maldărul de frunze căzute din fiecare toamnă,/ devenindu-mă anotimp…/ …/ sunt ramul tău,/ crescut direct din rădăcină,/ …/ în creuzetul inimii îmi fierbi rugina/ sângelui maculată de fiori,/ …/ mi-ești răsuflarea caldă sub crustele de brumă, conștient fiind, încă de pe atunci că se va rămâne IUBIREA-maree/ ce vine și spulberă urme smulse/ de sub clipele nerotunde… iar IUBIREA l-a adus lângă obcina (de botez poetic) DILIMANDJARO, în strada Dumbrava Roșie, în pragul lui 188, să i se fie ei MONSTRU, întru poem… și era atâta zbucium, însă sufletul și-a găsit aici izvoru-i de liniști, doar metafora nu s-a cumințit – aș! – mai abitir a dat năvală în simțiri!!

Într-un demult de-acum, prin 2017, îi auzeam tânguiul versului reverberând peste zidul departelui, aducându-mi aminte cum ne-am apropiat întâia oară: în șoapta troienită de plânsul lacrimei/ mi-te-am descoperit! când tăcerile transcend în vorbire/ și-atâtea-și șușotesc, de iei câmpii…/ …/ aud ecoul cuvintelor/ ce se izvoară gând și am văzut cu ochii mei când/ ai tamponat cerul cu inima ta,/ …/ amestec lichid de sulițe solare/ se-nrisipea prin zăluzii bobi de ploaie,/ …/ te vedeam plutind sub atingeri de trup de buze,/ lăsai să se-n stridente vuiet de stele-n dansând și uite-așa, clăbuci de creieri arată că inima dă-n spume/ și se curgeau maree de rime.

Rumeg, cititorule, și-acum, acele metafore care mă lăsau pradă nesomnului lui și mă consumau în candela nopții, sufletu-mi răvășind… și cum să nu te îndemn să sorbi din miresma poemului? Uite, ca și lui, și mie, … pe hârtie!/ mi se băltea un petec de plâns… și nu pentru că erau mie… erau și ei, și lor, și vouă… care din voi nu s-a simțit la fel de-ndrăgostit încât să nu fi așteptat vreodată stelele care sunt încă la coafor?… și pastelul ăsta mă frământă… mor/ o beatitudine cioplită-n oglinda de argint,/ și mă plouă cu sufletul tău în ninsori, însă el privea mereu secanta de cer căutând pata aceea, și oare cum te-ai fi simțit dacă ți s-ar fi spus ție?… cum mie, pe atunci: parcursul meu prin aura ta/ mi-a adus în lumină nevoia de poem,/ dar Poemul ACELA, scris cu puterea monstrului…/ …/ numai că eu sunt eu, monstrul…!

Ei da, iar monstrul acesta poetic e al meu, doar al meu… mereu am intuit, chiar și fără să-mi fi spus asta, că ochiul… mai că are suflet,/ mai inimă… ochiul! Și cum mă mai îmbia la visare!…     ia: degetele harpizează-n oda bucuriei,/ din mine mugurii iubirii         dau pinteni/ să se iasă florile magiei…/ și magia se năpustește       asupră-mi!/ când fluturi de gheață-ți vor plânge în geam,/ pune-ți în pervaz/ un deget, lase acolo o amprentă,/ fluturii te vor recunoaște și din fâlfâiul lor,/ se va coborî zâmbetul meu.

Iar eu am pus degetul, acum mă vedeți de amprentă, eu, dacă veți răsfoi în trecut veți ști cine sunt, eu, RANA CARE NU SE VINDECĂ NICIODATĂ, eu, O PATĂ DE PE CER, eu TRUP DIN NETRUP, MPM – cele trei litere, PRIETENUL MATEI, eu, MĂRȚIȘOR!

În ploaia ta de vise/ primește-mă să-ți fiu norul cel roz, îmi striga, dar mai apoi, vedeam vectorii gândurilor cum își depun icrele direct în gene, iar lacrima venea la o cafea cu punga de sare după ea și, mai apoi, ca o încurajare, din nou glasul lui, din cuvânt: adună-ți în ghem durerile,/ strânge-n pumni grijile/ și ascunde-le după o coapsă de cer… nu-ți fie teamă, în curând o să dau într-o parte perdeaua destinului,/ să se vadă cu ochii liberi că sunt îndrăgostit…

Mai târziu, în ceas de aștept, ora de întâlnire/ și-a schilodit singură sfertul academic, i-am simțit tremurul în gara înghețată, dar când ne-am găsit, ce frumoasă zi!/ chiar dacă plumbul servea cenușiul la desert… dar parcă și acum îmi pare că mi-l aud văicărindu-se: și câte neguri făceau metastaze în eu… uuu!/ …/ trei ani nu de tot plini…/ ne-au cotonogit sufletele, ne-au ruginit frunzele iubirii… ei, nu chiar de tot, UNUL-ne stă mărturie, aici sunt mugurii încă atât de verzi!

Iartă-mă dacă am alunecat în noi, tu cel care vei fi citind, forța MONSTRULUI e chiar în pasul de doi!… însă vei vedea că el este ceva aparte, NĂSCUTUL MEU POEM este cel care stă de vorbă cu Luceafărul, într-un tete-a-tete spiritual: dar încă mi te aduc sub salcie,/ de amurg!/ să ne presărăm pete de întuneric,/ tu să-mi arăți cum să mă vărs Lumină…/ Emine-Emine,/ …/ sfârâie dimineața asta-n prima rază,/ venită cu misie dinspre Soare:/ să ni te întindă scânteie!/ tragem petale din suflete să-ți dăm corola de sânge,/ orice rostire din numele tău ne simtă dinlăuntrul cum frige,/ Emine,/ e cinsprezece de EMINESCU!…

Lui – ODA, iar mie – văpaia poemelor cărora m-am fost de Scânteie vie…

Dar găsiți aici și unele schițe de autoportret pe care le-am cules din mers, veninde direct de sub alchimia cuvântului și prin care „monstrul” nu se dezminte și nu se leapădă de eul său poetic: este un făcut să-mi exersez sinele prin sinele din înconjurător,/ iar bucățile de facere se intră în creuzetul versului/ mușcând metafora care mușcă din mine…/ …/ dar… FLĂMÂNDUL DIN MINE ARE MÂINI!/ și nu mă voi lăsa decupat din timpuri după desenele timpului,/  eu chiar am atâta reprezentare încât se vor trebui musai/ programe nerambursabile din care să se scoată documentațiile și,  judecați dar, și voi: CANDELA SLOIULUI ERA APRINSĂ,/ din lumina ei, penița turna supliciul cernelii,/ …/ iar din meșteșugul cernelii am trecut la lutul olarului… și cât de multă libertate și-a însușit Creația căreia i s-a dat de plămadă Cuvântul!

Vă las dar la scăldat, într-un ocean de metafore în compania „monstrului Marin”, DILIMANDJARO vă poftește și el în poveste, iar eu, Mărțișor, am încălecat pe-o șea să-mi anin firul alb-roș în perdeaua căreia i s-a făcut subit… un dor de primăvară!

———————————–

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ)


Etichete:

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.