Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Prof. TOMESCU GABRIELA: MIRCEA ELIADE ŞI FOLCLORUL ROMÂNESC

Prof. TOMESCU GABRIELA: MIRCEA ELIADE ŞI FOLCLORUL ROMÂNESC

Interpretarea şi valorificarea faptelor de cultură populară au fost determinate de interesul unor cărturari pentru popor, conjugat cu descoperirea culturilor primitive atât de diferite de cele europene.

În revista Atheneum din 22 august 1846, arheologul englez William J. Thomas propunea folosirea termenului folclor (din engl. Folk = popor; lore = înţelepciune) pentru a denumi cultura populară.

În spaţiul românesc, interesul pentru faptele de cultură populară, de literatură, se manifestă „de timpuriu”, încă din perioada cronicarilor, care le acordă un interes deosebit. Dacă lui Alecsandri îi datorăm cea dintâi culegere de poezie populară („Poezii populare. Balade (cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate”, 1852), lui Heliade Rădulescu, prelucrarea unui mit (Zburătorul), lui Alecu Russo îi datorăm sistematizarea, într-o viziune teoretică mai profundă, a ideilor privitoare la creaţia literară populară ca document istoric şi spiritual cu valoare artistică de excepţie.

În istoria spiritualităţii un rol deosebit îl joacă mitul – sursă a tuturor faptelor ce ţin de gândirea populară, filosofie, literatură.

Încercând să definească mitul, Eliade arată că acesta „povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, «timpul fabulos al începuturilor»”. Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie.

E, aşadar, întotdeauna povestea unei „faceri”: ni se povesteşte cum a fost produs ceva, cum a început „să fie”.

Aşa cum arată astăzi, omul este constituit de evenimente mitice, petrecute în illo tempore. De aici rezultă că ceea ce s-a petrecut ab origine se poate repeta prin forţa riturilor, iar cunoaşterea a ceea ce s-a petrecut odinioară înseamnă a afla originea lucrurilor.

S-ar putea spune că „trăind” miturile ieşim din timpul profan cronologic, şi pătrundem într-un timp calitativ diferit un timp sacru, deopotrivă primordial şi recuperabil la infinit.

Mircea Eliade descoperă „comportări mitice” în chiar obsesia „succesului” caracteristică societăţii moderne, care traduce dorinţa obscură de a transcede limitele condiţiei omeneşti. Şi tot aici se înscrie fascinaţia lecturii – căci în literatură descoperim acea revoltă împotriva timpului istoric în care trăim şi muncim, împotriva timpului „mort”, care striveşte şi ucide, prin recuperarea unui timp străin, extatic.

Comparând miturile arhaice româneşti cu cele din literatura universală, Eliade demonstrează unicitatea geniului nostru popular.

Spre deosebire de alţi cercetători ai paleospiritualităţii noastre – Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Vasile Pârvan – Eliade nu manifestă teamă că examenul comparativ le-ar putea diminua valoarea, deoarece e convins, aşa cum spunea în prefaţa textului „Cosmologie şi alchimie babiloniană”, că „Poporul român, care nu a avut un Ev Mediu glorios (în sens occidental), şi nici Renaştere, şi deci n-a participat la istoria şi la crearea culturii europene – are o preistorie şi o protoistorie de egală valoare cu a oricărei naţii europene importante, şi are un folclor incontestabil superior tuturora. Astăzi ştiinţa românească întâlneşte prilejul unic de a valorifica spiritualitatea şi istoria secretă a neamului nostru[1].

Mircea Eliade a fost un cunoscător al folclorului european, asiatic, american şi african. Scrie strălucite monografii, dintre care cea despre samanism, „Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase” (Paris, Payot, 1974), are o deosebită notorietate.

Eliade nu este folclorist în înţelesul comun al cuvântului, dar studiile sale despre istoria şi preistoria religiilor, incluzând şi miturile fundamentale ale culturii spirituale româneşti, au deschis perspective deosebit de fructuoase interpretării semnificaţiilor subtile ale folclorului.

În 1937 publică în Revista Fundaţiilor Regale articolul „Folclorul ca instrument de cunoaştere” inclus, în 1943, în volumul „Insula lui Euthanasius”[2].

Despre importanţa majoră a acestui studiu, scrie Ioan Petru Culianu în importanta monografie „Mircea Eliade”: „Profesiunea-i de credinţă nu este în fond exprimată în volumele importante pe care le-a scris despre yoga sau istoria religiilor, ci într-un articol rămas aproape necunoscut până când Alain Paruit l-a tradus în L’Herne (33, 1978): „Folclorul ca instrument de cunoaştere”. Acesta reprezintă, după câte ştiu, singura scriere ştiinţifică unde Eliade ia o poziţie mai mult decât explicită în privinţa faptelor supranaturale, a căror posibilitate o admite pe deplin”.

Înscriindu-le în experienţa umană în general, Eliade vede în creaţiile folclorice documente ce ne pot ajuta să cunoaştem mai mult, să ridicăm multe din vălurile ce ne înconjoară: „Credem însă că materialele folclorice pot sluji şi la o altfel de cunoaştere decât cea pe care ne-o oferă filosofia culturii. Şi anume credem că problemele în directă legătură cu omul, cu structura şi limitele cunoaşterii sale, pot fi lucrate până aproape de dezlegarea lor finală, pornind de la datele folclorice şi etnografice”.

Lucrările de referinţă ale folcloristicii apărute în ţara noastră în ultimii ani, sintetizează contribuţia celebrului savant în acest domeniu, oprindu-se mai ales asupra articolului anterior citat şi asupra celor două cărţi fundamentale: „Comentarii la legenda Meşterului Manole” (1943) şi „de la Zalmoxis la Gengis – Han” (1970).

În „Comentarii la legenda Meşterului Manole”, autorul demonstrează că partea mitică a baladei e la aceeaşi înălţime cu realizarea literară în varianta românească: „Balada românească nu e numai superioară din punct de vedere al echilibrului şi expresiei artistice, ci şi datorită conţinutului său mitic şi metafizic”. Autorul găseşte rădăcinile baladei în preistoria spiritului uman. Sacrificiul uman  prin moartea violentă (zidirea soţiei meşterului) este sacrificiul primordial din illo tempore, prin care a luat naştere cosmosul, aceasta oferind trăinicia necesară unei construcţii.

Şi tot moartea violentă (transformarea meşterului în fântână) era singura posibilitate de recuperare a soţiei sale, intrată prin jertfire în durata mitică.

„De Zalmoxis à Genhis – Khan: études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe orientale”, carte apărută în franceză în 1970 şi în traducere românească în 1980, prezintă „esenţialul religiei geto – dacilor şi cele mai importante tradiţii mitologice şi creaţii folclorice ale românilor”[3].

Această carte, „cea mai importantă pentru folcloristica românească din bibliografia eliadescă”[4] este o magistrală sinteză asupra veniturilor geto – dace şi a capodoperelor folclorului românesc în care acestea s-au întruchipat.

Cuprinde capitole despre numele dacilor, despre cel mai important zeu al lor, despre mitul descălecatului, despre Meşterul Manole, despre Mioriţa, despre mitul naşterii Universului şi despre faptul că la români nu au existat şamani. Eliade subliniază vechimea culturii noastre populare, comparabilă din acest punct de vedere cu cea a Chinei şi a Indiei. Această vechime, romanitatea şi legăturile ei cu Occidentul, îi conferă reale posibilităţi de devenire şi afirmare. Materialul folcloric românesc nu numai că îi uşurează analiza tradiţiilor religioase populare din India, Asia Centrală, Extremul Orient şi Mesopotamia, dar, în acelaşi timp, scoate la lumină modele unice de maxim interes ştiinţific privind cosmogoniile populare fără de care nu poate fi concepută o istorie generală a credinţelor mitologice.

Savantul era un mare admirator al baladelor Mioriţa şi Meşterul Manole, pe care nu ezită să le aşeze alături de cele mai reprezentative capodopere ale omenirii.

Consideră că acestea sunt purtătoare ale aceleiaşi concepţii arhaice asupra morţii ritualice, ambele texte exprimând şi explicând, în parte prin tragismul lor, grelele încercări din destinul istoric al poporului nostru. Partenera de dialog a ciobanului, oaia năzdrăvană, este un oracol, o voce a destinului, căreia ciobanul se supune, fără a vedea în gestul său resemnare, fatalism, pasivitate.

Moartea în cele două realizări magistrale ale folclorului românesc – Mioriţa şi Meşterul Manole, nu reprezintă, atrage atenţia scriitorului român, „un stigmat suspect, pentru sănătatea sufletească a poporului român”. Nu presupune devitalizare şi frică.

 

 

Sub titlul „Cultul mătrăgunei în România”, Eliade prezintă în capitolul şapte din lucrarea „De la Zalmoxis la Genghis – Han” multe din observaţiile sale  asupra mătrăgunei, plantă ce l-a preocupat timp de aproape patru decenii.

La studiile sale legate de folclorul mătrăgunei în China, Persia şi ţările orientale din jurul Mediteranei, Eliade adaugă aici numeroase referinţe despre superstiţiile româneşti legate de mătrăgună: „Dintre toate plantele pe care vrăjitoarele din România, le caută pentru virtuţile lor magice sau medicinale, nu există niciuna al cărei ritual al culesului să comporte atâtea elemente «dramatice» ca mătrăguna”[5].

În 1976, la Universitatea din Chicago, şi în 1978, la Paris, îi apare cartea „Occultisme, sorcellerie et modes culturelles”[6], în care specialistul regreta că cercetătorilor occidentali nu le sunt cunoscute tradiţiile folclorice româneşti în privinţa vrăjitoriei. El se opreşte asupra strigoilor, căluşarilor şi zânelor, derivând cuvântul „strigoi” de la latinescul „striga” – vrăjitor; pe „zână” de la „Diana”.

Lucrările ştiinţifice ale lui Eliade, consacrate mitului, simbolului şi istoriei religiilor, traduse în numeroase limbi, citează, valorifică şi elogiază studiile folcloriştilor români, prezentând sau rezumând, în acelaşi timp, variate opere şi contribuţii importante aparţinând lui: Petru Carancan, Constantin Brăiloiu, Nicolae Cartojan, Lazăr Şăineanu, Dimitrie Gusti, Sextil Puşcariu.

Studiile menţionate anterior nu reprezintă decât o parte din legăturile savantului român cu folclorul.

Scopul lui Eliade, în multe din lucrările sale, a fost să evidenţieze şi să demonstreze profunzimea folclorului românesc, în comparaţie cu manifestările similare ale altor popoare.

„Temeinica documentare, precizia, rigoarea şi originalitatea caracterizează creaţiile lui Mircea Eliade, prin care folclorul românesc se integrează în mod firesc în universalitate”[7].

Prin opera cercetătorului român, conştiinţa culturală a lumii a luat act de fenomenul spiritual românesc:

„Spaţiul mioritic, universul nostru de reprezentări ale absolutului, aşa cum gândirea magică şi religioasă şi le-a închipuit în durata sa anistorică, va deveni în opera lui Mircea Eliade o integrală a spaţiului universal”[8].

Veşnic căutător de esenţe, el şi-a dat seama că prin cercetarea creaţiilor folclorice, documente profunde şi originale ale evoluţiei spiritului uman, omul va face un pas înainte în chiar cunoaşterea de sine: „De câte ori voi vorbi despre literaturile orale, va trebui să încep prin a reaminti că aceste creaţii nu reflectă nici realitatea exterioară (geografie, datini, instituţii), nici evenimentele istorice, ci dramele, tensiunile şi speranţele omului, valorile şi semnificaţiile sale, într-un cuvânt, viaţa spirituală concretă, aşa cum se înfăptuieşte ea în cultură”[9].

 

Profesor Tomescu Gabriela

Liceul Tehnologic Baia de Fier,Gorj

[1] Mircea Eliade, Prefaţă „Cosmogonie şi alchimie babiloniană”, Ed. Moldova, iaşi, 1991, p. 7

[2] Ioan Petru Culiani, op.cit., p. 220

[3] Mircea Eliade, „De la Zamolxis la Gennghis – Han”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 185

[4] Iordan Datcu, S.C. Stroescu, „Dicţionarul folcloriştilor”, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 185

[5] [5] Mircea Eliade, „De la Zamolxis la Gennghis – Han”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975

[6] Mircea Handoca, „Mircea Eliade şi folclorul”, Limbă şi literatură, Bucureşti, 1981, nr. 4

[7] Idem

[8] M. Anghelescu, M. Bucur, Paul Cornea ş.a., „Istoria literaturii române. Studii”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979, p. 27

[9] M. Eliade, „Fragments d’un journal”, Gallimard, paris, 1973, p. 464, citat în „Încercarea labirintului”, Ed. dacia, Cluj-Napoca, 1990


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.