Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Ierod. IUSTIN T.: O întâmplare în Grădina Botanică

Ierod. IUSTIN T.: O întâmplare în Grădina Botanică

– Vă rog, doamnă, poftiţi! Grădina noastră botanică e deschisă…

Ea intră uşoară, cu paşii graţioşi. Păru că-l salută pe portar printr-o anume înclinare a corpului, abia sesizabilă. El se fâstâci, încercă să se plece şi el, ca şi cum ceva i-ar fi spus că asta e cel mai firesc. Dar se trezi că-i întinse doamnei biletul de vizitare, fiindcă banii apăruseră deja, cuminţi, pe masa de la intrare.

În loc să-i ureze „vizită frumoasă”, parcă-i venea mai degrabă să-i mulţumească. Nici el nu ştia pentru ce.

Lalelele străluceau, şi părea că are să fie o zi frumoasă. Atâta tot.

Vizitatoarea, ca şi cum ar fi priceput, îi culese ecusonul de pe jos – care-i scăpase mai devreme – şi i-l dădu înapoi cu un aer destins şi nepretenţios.

Vântul adia calm şi amiaza nu părea că se grăbeşte. Un soi de fericire nemaiîntâlnită, surâzând de ea însăşi, se purta uşoară printre straturile de crini, printre magnolii. Îi pieptăna barba lui încărunţită, şi apoi pleca, cu vântul, înspre alte părţi. Pe umăr simţea o dulce apăsare, o greutate parcă inventată, care-l făcea să zâmbească…

Nu era încă ora 12. Atunci avea pauză de masă. Dar nu găsea ceva mai bun de făcut decât să amâne minutele la nesfârşit. Se gândea aproape şcolăreşte: „Uite, pân-atunci mai trebuie să se-ntâmple asta… şi asta. Mai sunt atâtea de făcut. N-am pus apă la straturi. Şi iarba din faţă mai trebuie tunsă. Şi…”

…şi-şi aduse aminte că nu-i spusese vizitatoarei pe unde s-o ia. Doar era tipicul lui de ghid. Trebuia întâi la stânga, că apoi se merge mai mult… După stejarul secular, se ocoleşte, şi apoi pe alee în diagonală, până la rombul de trandafiri. Pe urmă… Dar mai bine i-ar zice! I-era ciudă dar se simţea încântat, cu un soi de părere de rău. Era fericit că trebuia să-i spună, s-o lămurească, dar regreta că trebuie… Ce-o mai fi şi asta? Oricum, ziua într-adevăr, se anunţa frumoasă.

– Petrică, ia vino-ncoa! Hai că eşti mai sprinten ca mine. Du-te după doamna care-a intrat mai devreme, şi zi-i că traseul nu-i pe unde a apucat-o ea. Zi-i de la stânga… ah, ştii tu. Aşa, ca să ne-admire grădina cum trebuie. Hai fugi!
Petrică, ucenicul lui nea Toader, portarul, dispăru după tuile aurii. Vântul şi amintirile păreau c-au luat-o odată cu el, şi că s-or întoarce cu ceva nou. Cu ceva… mult aşteptat. Cu nea Toader, straturile, florile, arborii pitici aşteptau veşti… Ce mai e? Ce se mai aude prin lume? Ceva. Orice.

Şi tot nu se făcea ora 12. Părea că ceasul n-o s-ajungă niciodată acolo. Ce ciudat – zâmbi nea Toader – ce-ar fi să nu mai mănânc niciodată? Şi-apăi, de ce să mănânc? Nu pot s-aştept aici, n-am eu ce face atâta vreme…? Uite, şi elevii-mi dau azi pace, că nu e ziua aia din săptămână cu reduceri…

Şi gândurile se lăsau, fericite, pe umărul stâng al lui nea Toader. Acolo unde simţea acea apăsare, parcă, de fulg. Seninul amiezii părea că-şi lăsase degetele, fără nicio greutate, pe umărul lui. Da. Era într-adevăr o zi frumoasă. Poate cea mai frumoasă. O zi care-l apasă întreagă, de tot, pe umăr. Ceva , simţea el, avea să se-ntâmple. O explicaţie. O-ntrebare pe care n-o pusese niciodată. Ceva pentru care ora 12 întârzia la nesfârşit.

De printre aurul tuilor, silueta lui Petrică se îmbrăcă într-o formă.

– Ei, băiete, ce ţi-a luat atât? S-o fi rătăcit vizitatoarea noastră!… Aşa impresie proastă să facem? Tocmai azi!… Ei zi…
Petrică se uita lung la nea Toader. Şi curios. Parcă nu-i venea să creadă. Şi nici să vorbească. Prefere să aştepte, să-l studieze. Să amâne la nesfârşit răspunsul. Aşa, pur şi simplu. Fiindcă ziua de azi era era ziua de azi. Şi nu era nevoie să mai fie, vreodată… altceva.

– Ei, ce-i cu tine? De ce te uiţi aşa mirat?

Magnoliile se răsuceau în soare.

– Nea Toadere… începu cu greu băiatul. Eu nu-nţeleg ce să spun. Nu-nţeleg deloc. Am zis eu c-o să fie-o zi altfel. N-am mai văzut aşa vreme în grădina noastră… Parcă nu-i nici vară, nici toamnă. Bate vântul, dar zici că nu bate. Şi soarele parcă nu te frige. Matale făceai insolaţie pe-o vreme ca asta…

– Ce zici tu acolo?… Ce vreme? De-asta te-am trimis eu…?

Vântul trecea prin barba lui nea Toader, dar nu-i mişca nici un fir. Într-adevăr. Şi apăsarea umărului o simţea de parcă nu-l avea. Era alt umăr, nu era umărul lui.

– Nea Toadere, îţi repet. Nu ştiu că să pricep şi ce nu. Dar îţi zic exact ce mi-a zis doamna, cuvânt cu cuvânt. Nu ştiu dacă mă crezi. Dar mi-a pus mâna pe braţ, m-a ţinut uşor – uite de-aici! –, ca şi cum mă ştia, şi mi-a zis:

– Petru, eu te cunosc… Şi pe nea Toader îl cunosc! Voi o s-aveţi timp să mă cunoaşteţi. Spune-i lui nea Toader că n-am greşit, am luat-o la stânga, după stejar, până la trandafiri… Îi mulţumesc. Apăsarea pe care-o simte în umărul lui e a mea. De-acum încolo, orice va vedea frumos, orice va auzi, orice va admira în această grădină, va simţi în palma mea care se lasă pe umărul lui. Eu am făcut ca dragostea mea pentru el să fie o o greutate fericită, să-şi aducă aminte de mine, mereu, ca o lină apăsare pe umăr. Până va muri, nu va mai gândi, nu va mai separa nicio frumuseţe de atingerea mea. Acesta e darul meu pentru el.

Iar ţie îţi dau să fii martorul întâlnirii noastre, cât vei trăi, ca oricine te vede să citească-n tine fericirea lui nea Toader, dar şi dragostea mea pentru el. Tu nu m-ai văzut cu el. Iar el nu te-a văzut cu mine. Veţi iubi fără să vedeţi, prin credinţă. Asta e voia mea, ca tu să fii povestea şi înţelesul acestei fericiri, pentru ceilalţi oameni.

Eu sunt mama unui Fiu care este frumuseţea tuturor grădinilor din lume. Şi din ceruri. El Însuşi este Frumuseţea. Şi dacă puteţi să credeţi că Frumuseţea, pe care-o cântaţi în poezii şi-n artă, are-o mamă pe pământ – Eu sunt aceea! Eu sunt mama Frumuseţii, şi-am venit să vă fac să iubiţi Frumosul mai întâi prin mama Lui. Căci dacă eu sunt aşa, cum va fi El? Şi dacă vă place să mă iubiţi, dacă mă vedeţi frumoasă, iubiţi-mă pentru Fiul meu. Şi dacă iubiţi florile, şi grădinile, şi lucrurile frumoase – iubiţi-le pentru Fiul meu!

Credeţi şi iubiţi. Asta va rămâne mereu.

Aşa să-i spui lui nea Toader.

———————————-

  Ierodiacon Iustin. T., 15 septembrie 2019