Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Ierodiacon IUSTIN T.: „Corpul meu – alegerea mea”. Despre o asfixiere a raţiunii

Ierodiacon IUSTIN T.: „Corpul meu – alegerea mea”. Despre o asfixiere a raţiunii

Să spunem o poveste care începe cu lumea. Şi se termină cu omul. O poveste tragică sau fericită. Ţine de noi de care parte a ei vrem să fim.
            Lumea se compune din lucruri şi raţiunile lucrurilor, sau ideile lor. Iar ideile şi raţiunile vin dintr-o Minte. Astfel că lumea toată, cu minerale, plante, animale şi oameni este un univers de idei întrupate ale acestei Minţi supreme. Ale Minţii lui Dumnezeu.

Omul este o idee dumnezeiască. Viaţa omului şi înrudirea lui, la nivel de ADN, cu toate plantele şi animalele de pe pământ, ca un microcosmos concentrat, este o idee organică şi dumnezeiască. Dualitatea omului în fire, bărbat şi femeie, este, iarăşi, o idee dumnezeiască.
Din ideea omului şi din dualitatea lui, bărbat-femeie, decurge o altă idee dumnezeiască: puterea de a procrea şi a perpetua viaţa. Întâi Dumnezeu a avut ideea: „Să facem om…” (Fac. 1, 26), şi i-a suflat sufletul în el. Apoi i-a dat puterea de a procrea, în unirea bărbatului şi a femeii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi…” (Fac. 1, 28). În acest „creşteţi”, stă energia creatoare de viaţă din sămânţa bărbatului şi a femeii. Cum am zice, Dumnezeu ne-a creat pe noi, un singur trup şi suflet, dar în noi a pus în potenţialuri de trupuri şi suflete încă nezămislite, în preambulul întâlnirii cu cel iubit / cu cea iubită. Asta e poezie. Şi fiindcă poeţii rostesc, uneori, idei dumnezeieşti, poate de-aceea a scos artistul Brian Adams versul care a rămas nemuritor: „Să iubeşti o femeie înseamnă să-ţi vezi copii nenăscuţi în ochii ei”.
Ideile dumnezeieşti sunt vii. Ele respiră. Ele dau oxigen raţiunii şi puls inimii. Când le gândeşte, mintea noastră se simte în largul ei, simte că deţine tot spaţiul de care are nevoie. Că respiră dintr-o rezervă infinită de oxigen.
Dar cum pe lume sunt idei dumnezeieşti, sunt şi idei demonice. Cele care reduc, trunchiază, dezarticulează şi decupează ideile dumnezeieşti în frânturi, în rămăşiţe nefuncţionale ale lor. Fiindcă Dumnezeu a lăsat în lume prilej de manifestare şi diavolului, care, etimologic, s-ar traduce prin „separat” sau „a separa”. Ceva care separă de întreg. Care separă ideile de Întregul şi de Adevărul lor. Care dintr-un scaun cu trei picioare, rupe unul. Şi scaunul rămâne să se ţină numai în două. Ca raţiunea noastră, obligată să se ţină în două picioare oblice… Cu consecinţe teribile pentru ea.
Iată o antiteză între o idee dumnezeiască şi o idee opusă ei, separantă, demonică.
Bărbatul şi femeia se întâlnesc, procrează şi pun în comun sămânţa bărbătească şi femeiască, iar Dumnezeu imprimă sufletul, şi astfel se zămisleşte copilul. Vedem două iniţiative, şi a a treia, de sus, care suflă suflarea de viaţă peste materialul genetic al lor. Bărbatul, femeia şi energia creatoare a lui Dumnezeu. Cum s-ar spune, corpul şi sufletul copilului este lucrarea ei, şi-a lui, şi-a lui Dumnezeu peste ele. Asta e ideea dumnezeiască, complexă, articulată, în conlucrare cu omul. Scaunul are trei picioare. Şi Raţiunea se ţine. Raţiunea poate să respire.
Dar să rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este numai rezultatul întâlnirii bărbatului şi femeii. Scoatem energia şi suflarea de viaţă de la Dumnezeu. Viaţa se perpetuează de la sine, mecanicist, prin autonomia corpului uman. Scaunul stă acum în două picioare. De fapt se clatină în căutarea echilibrului. Iar raţiunea simte că nu mai are aer, că ceva o sugrumă încet. Respiră încă, dar fără un plămân…
Dar să mai rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este rezultatul pur al alegerilor femeii. Al bărbaţilor cu care doreşte să să însoţească, şi cu care, voluntar sau accidental, se întâmplă să procreeze. Dumnezeu nu mai are relevanţă. Bărbatul este un fel de anexă necesară a alegerilor femeii, ceva numit în termenii ideologiei de azi „libertate reproductivă”. De fapt, n-are legătură nici cu libertatea, nici cu reproducerea. Este doar libertinaj. Este libertinaj anti-reproductiv. Este ideea care a fost tradusă perfect în sloganul „corpul meu – alegerea mea”.
De-acum scaunul stă într-un singur picior. Gata de prăbuşire. Iar raţiunea se sufocă, fără plâmâni, trăind din ultimele rezerve de oxigen… Ca scufundătorul care-şi ţine respiraţia, înainte să leşine. Copilul, din rodul a trei iniţative – bărbatul, femeia şi energia lui Dumnezeu – a devenit doar un produs biologic al femeii. Din trei alegeri, a devenit numai alegerea ei. De fapt, alegerea primă a fost însoţirea cu bărbatul, acum doar refuză să accepte rezultatul ei firesc: zămislirea şi naşterea. Din comuniunea cu energiile bărbatului şi a lui Dumnezeu, ea se retrage ulterior, cu drept de veto. Ea decide – în funcţie de preferinţe – dacă-l ridică la rangul de viaţă, sau îl lasă la statutul de ghem de celule. Dacă-l naşte sau dacă-l avortează. Femeia a devenit curtea de apel a vieţii, scoţând copilul din comuniunea cu tatăl, cu omenirea şi cu Dumnezeu. Ce lucru teribil pentru raţiune, ca existenţa copiilor umanităţii să fie decisă în „laborator”, de mamele lor!
Iată gândul demonic. Iată raţiunea care separă lucrurile şi fiinţele de comuniunea lor întru Creaţie, de participarea la existenţă, de legătura cu Creatorul lor. De Iubire. Este un fel de raţiune care se asfixiază în ea însăşi, care-şi închide portiţele şi respiră din aerul care i-a mai rămas… O raţiune, am spune, „de sine-ucigaşă”. Căci nu întâmplător decizia avortului duce spre gânduri de sinucidere. Cu atât mai mult cu cât e voluntară, planificată sau, în ultimă instanţă, ideologizată. Pentru că raţiunea a fost deja sine-ucisă, înainte de ajungerea la doctor sau la pilula contraceptivă. Înainte să moară copilul, a murit în noi raţiunea Vieţii, care e însăşi suflarea lui Dumnezeu.
Să respirăm. Să dăm drumul raţiunii la aer. Căci sunt idei care parcă… iau aerul de pe lume! Şi îl iau pentru noi toţi, indiferent că suntem părinţi sau nu. Dacă ni se pare că distrugerea stratului de ozon sau tăierea pădurilor ne lasă fără aer, încă gândim trupeşte… Oare nu observăm o mult mai teribilă calamitate, a ideilor care scot oxigenul sufletesc din lume!? Astmul ideilor împotriva Vieţii, care e suflare şi respiraţie de la Dumnezeu?
Să luăm un inhalator şi să respirăm. Să tragem în plămâni idei cu ozon. Idei dumnezeieşti. Iată. Corpul bebeluşului, care se vede la ecografie! Corpul lui este luat din corpul nostru în care a încăput suflarea lui Dumnezeu. Aşa cum femeia a fost „luată” din bărbat, şi nu-i mai aparţine bărbatului (decât ca dar)! Căci dacă Adam ar fi zis lui Dumnezeu pentru Eva, luată din coasta lui: „Corpul meu – alegerea mea”, toată umanitatea ar fi intrat în neant! Dacă Adam ar fi înţeles viaţa, şi pe Eva – „mama celor vii” – ca pe o alegere… Dar el nu a zis aşa, ci a exclamat: „Iată os din oasele mele şi carne din carnea mea!…” (Fac. 2, 23). Şi umanitatea nu a murit. Ci a trăit.
Să trăim. Iată corp luat din corpul tău. Iată alegerea ta, şi a lui, şi a lui Dumnezeu! Corpul tău şi alegerea ta, le-ai pus în conlucrare cu bărbatul şi cu Dumnezeu, pentru exact ceea ce ai acum în pântece. Pentru bebeluş. Corpul tău, alegerea ta – chiar există. Este în pântecele tău.

Ierodiacon Iustin T., 20 septembrie 2019


Etichete: