Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Victor RAVINI: Până la noi ordine de la Kremlin (schiță)

Victor RAVINI: Până la noi ordine de la Kremlin (schiță)

Cum de s-a împrietenit Dumitru cu Nicușor prințișorul? Nu Dumitru l-a căutat pe prințișor, ci prințișorul a trimis pe cineva să i-l aducă la palat imediat. Un așa artist cum era Dumitru, membru de onoare al Academiei de Artă din Geneva, era o valoare internațională și trebuia să fie dat pe brazdă, pus la treabă, să devină și o valoare națională, spre gloria partidului comunist și a prințișorului. Chemat să se înfățișeze la palatul CC al UTC, și-a pus repede costumația de rigoare pentru ocazii speciale. Niște haine aiurea, pe care i le făcuse pe comandă croitorul de la operă, după propriile desene făcute de Dumitru. Ceva între uniformele gărzii elvețiene la Vatican, clovnii noștri de la circ și coșarii de altă dată, cât a putut bietul croitor să încropească din ce cârpe mai avea pe acolo. Cu niște pantofi făcuți tot pe comandă, ca niște gondole, dar galbeni ca gălbenușul de ou. Cu o șapcă neagră, la fel cu a lui Lenin, probabil dată de careva de la studioul de filme de la Buftea și, în loc de cravată la gât, cu o eșarfă roșie, ruptă dintr-un steag al partidului. Și cu un buchet de flori în mână, cumpărat la repezeală de la florăria din colț.

Soldați bine înarmați blocau intrarea la CC, dar însoțitorul lui Dumitru a făcut un semn și s-au dat la o parte. Pentru ca să fie sigur de imunitate, înainte de a ieși din atelier, Dumitru s-a vaccinat bine dintr-o sticlă de țuică de prună, de la cineva din Șiștrovăț, cea mai frumos mirositoare din colecția lui de țuici și ce mai avea pe la atelier.

Când a intrat la Nicușor prințișorul, Dumitru a salutat întinzând mâna ca pe vremea lui Hitler și a strigat:

— Ave Cezar! Murăturile te salută!

Prințișorului i-au ieșit ochii din cap de indignare și a urlat:

— Puți a țuică! Afară!

— Păi ce-ai vrea? Să put a gaz? E de Șiștarovăț.

Prințișorul a izbucnit în râs. Dumitru i-a întins buchetul de flori. Prințișorul i-a făcut semn să-l dea celor ce făceau de gardă în biroul său. În loc să li-l dea, Dumitru a înaintat spre el și a încercat să-l sorcovească. Prințul a făcut un pas înapoi, iar Dumitru a întins mâna, spunându-i că nu scapă de sorcovă, dacă nu-i dă bani. Prințul a râs. I-ar fi dat bani, însă nu avea. El nu avea niciun salariu. El muncea benevol, pentru binele poporului. Însă i-a dat altceva. În clipa aceea, Dumitru a devenit cel mai fericit artist din lume. El deja era și pictor și sculptor. La fel ca Michelangelo. Michelangelo a avut prilejul să arate omenirii ce putea el, mulțumită unui papă nebun. Un papă nebun sau un prinț comunist zăpăcit, ce importanță avea? Arta este artă, indiferent de ideologia sistemului politic, catolic sau comunist, după cum mi-a spus Dumitru. Prințul i-a trasat sarcina să facă cea mai mare statuie a comunismului. Monumentul să fie amplasat lângă farul de la Constanța. Să fie mai mare decât orice statuie sovietică. Mai mare chiar și decât zeița libertății din New York. Să reprezinte victoria socialismului și să fie luminată noaptea de farul din port. Să strălucească magnific, iar vapoarele să vadă mai degrabă statuia decât farul. Farul să fie o anexă pe lângă statuie.

Prințul i-a spus să facă monumentul din oțel inoxidabil, ca să strălucească bine, ziua de la soare, iar noaptea de la far, de la lună și de la stele. Mă întreba Dumitru dacă îmi dădeam eu seama că sculptura lui va fi conectată la soare, la lună, la stele și la cosmosul infinit. M-a asigurat că el devenea astfel mai mare și mai celebru chiar și decât Brâncuși. Pe vremea lui Brâncuși nu era oțel inoxidabil, iar acum, sculptura sa în oțel inoxidabil va străluci în veșnicie. El va deveni mai nemuritor decât Brâncuși.

I-am răspuns că nu mă îndoiam de asta, însă oțelul inoxidabil ruginește.

— Cum să ruginească, când e inoxidabil?

— Ba da, ruginește. Ruginește mai încet decât fierul, dar tot ruginește.

— Cum să ruginească, mă, oțelul, dacă e inoxidabil? Ce, ești tâmpit?

— Ruginește. Eu am lucrat pe șantiere și în țară și prin Germania. Am tradus la discuțiile dintre ai noștri și nemți. Am urmat și un curs de controlul structurii cristaline a metalelor, la Măgurele. Oțelul inoxidabil ruginește. Și al nostru și toate oțelurile inoxidabile din lume ruginesc. Ale altora mai încet, ale noastre mai repede. Aliajul cel mai pur nu poate elimina fierul din structura moleculară și cristalină a oțelului. Un anumit procent de fier trebuie să rămână în aliaj cu nichelul sau cromul, că altfel, din nichel sau crom pur, nu poți să faci oțel, nu permite structura cristalină. Din nichel pur nu poți să faci nici măcar potcoave de cal, că se tocesc prea repede. În aerul ăla sărat de la mare, unde toate mașinile ruginesc mai repede decât oriunde… Ce știi tu? Monumentul tău la Constanța va rugini mai repede decât în alt oraș. Și va începe să ruginească pe lângă suduri. Nu-l poți turna dintr-o bucată, îl faci din bucăți sudate. O să te ia pe tine la întrebări că le-ai făcut victoria socialismului să strălucească ca un… nu știu ce, în ploaie.

Vai de capul lui, s-a văietat Dumitru. Cum o să-i spună el asta bunului său prieten Nicușor? Nu s-ar putea să o facă din aluminiu, la Slatina?

— Ba da, însă aluminiul nu se poate suda.

Deci trebuia să toarne întreg monumentul dintr-o bucată, ceea ce era problematic. Tonajul monumentului depindea de capacitatea celui mai mare furnal. Iar aluminiul cam oxida, își pierdea strălucirea și, cu timpul, devenea pătat, țepos și se cojea. Ajungea să arate ca o scoarță de copac. N-o să mai strălucească la soare sau la lună și în niciun caz la lumina farului. Mai ales că și la far se făcea economie de electricitate, iar farul trebuia, ca toate instituțiile, toate orașele și întreaga economie națională să reducă consumul de electricitate cu 50% în fiecare an, față de anul precedent. Dumitru rămase de parcă l-ar fi lovit cineva cu parul în cap. Nu-i rămânea decât să vorbească el cu Nicușor, să-l întrebe ce era de făcut. Nicușor va întreba consilierii săi tehnici.

Am trecut pe la Sala Palatului și am văzut o expoziție cu machete pentru monumentul Victoria Socialismului lângă farul de la Constanța, propuse de sumedenie de artiști plastici. Publicul să completeze niște formulare în care să-și noteze preferințele, ca să decidă poporul ce monument vrea să fie ridicat la Constanța. Vreo machetă cu numele lui Dumitru Răcoveanu nu figura acolo. Am alergat îngrijorat la atelierul lui Dumitru și i-am spus. El m-a liniștit. Primise deja contractul pentru monument. Va fi turnat în aluminiu la combinatul de la Slatina. Aluminiul topit va curge în matriță, simultan din toate furnalele, o premieră mondială, deoarece nimeni în lume nu mai toarnă într-o singură formă din mai multe furnale simultan. Expoziția cu propunerile de machete și formulare ca să aleagă publicul, era doar așa…

— Doar așa, de dragul democrației.

Prințul l-a luat pe Dumitru la o petrecere într-o pădure, cu multe gărzi în civil, unde tot gărzile prăjeau niște miei, umpluți cu legume și ce mai trebuie. Au cusut blana mieilor, i-au tăvălit cu blana prin noroi, i-au pus pe jăratec în gropi și le-au acoperit cu pământ. Când au bufnit gropile, au dezgropat mieii, au jupuit blănurile, au stropit carnea cu vin că era prea fierbinte și au mâncat așa, eventual au gustat și din legume. Într-un moment de inexplicabilă sinceritate, Dumitru, cu sticla în mână, că el nu folosea la pădure pahar, i s-a lăudat prințului că va proiecta monumentul să fie atât de uriaș încât să nu poată fi transportat. Și râdea ca un prost. Primise de la mine normele de transport pentru agregatele supradimensionate, pe care le producea întreprinderea Vulcan, unde lucram eu. O să aibă grijă să depășească normele la dimensiuni și la tonaj. Prințul a făcut un gest cu mâna, că va da el derogare de la normele de transport. Dumitru a râs, că nu o să poată da derogare și de la capacitatea podurilor. Prințul va construi un nou pod peste Dunăre. Putuse împăratul Traian, putuse inginerul Saligny, putea și prințul de asemenea.

Furnalele combinatului de aluminiu s-au deschis toate simultan și au turnat într-o singură bucată cel mai mare obiect de aluminiu din lume. Și cel mai inutil. A intrat și în cartea recordurilor mondiale. Podul prințului peste Dunăre era și el gata. Mai rămâneau două probleme tehnice, două bagatele. Nu exista nicăieri în lume vreo macara așa mare ca să poată ridica un colos de aluminiu atât de greu. Problema se putea rezolva foarte ușor, cu mai multe macarale simultan. Aveau loc să le pună una lângă alta, pentru că obiectul era din cale afară de lung. A doua bagatelă era că nu se gândise nimeni să creeze și o platformă mobilă pentru o așa lungime și un asemenea tonaj. Astfel că victoria socialismului a rămas acolo în curtea combinatului de la Slatina, să zacă la pământ, pe trunchiuri de lemn. Au adus alături și cele două sfere imense, tot din aluminiu, deja turnate din vreme, concepute tot pentru la Constanța, ca să aibă monumentul și un mesaj subliminal, falic, de sfidare a cerului. Asta cu toate că cenzura comunistă nu permitea niciun material pornografic. Penisul acela era prea mare ca să poată sări în ochii cenzuriștilor. Sau cenzuranților, cum o fi corect. Cele trei componente ale monumentului Victoria Socialismului nu au putut fi transportate și au rămas acolo, ca cel mai mare penis din lume, culcat la pământ.

Cineva veni la atelier și îi spuse lui Dumitru că prințul era în drum spre olimpiada de la Moscova. Pornise mai devreme decât îi spuseseră lui. Dumitru lăsă pensula, borcanele cu vopsele deschise și alergă așa cum era, în chiloți și desculț, pe mijlocul bulevardului în întâmpinarea mașinilor cu prințul și cu echipajul acestuia. L-au pescuit din viteză și s-au dus la aeroport. Nu s-a mai gândit cum lăsase atelierul. Știa el că o să închidă ușa careva din prietenii și artiștii care îl ajutau pe el să își facă lucrările. Nu apucase să-și ia la el nimic, nici bani și nici măcar buletinul de identitate. Nu era necesar. Mașinile i-au dus la Otopeni, direct la un avion militar, care îi aștepta cu motoarele încălzite. Au decolat și au ajuns cu bine la Moscova, unde de asemenea erau așteptați, ca oaspeți de onoare. Nimeni nu a fost așa de inteligent, ca să îi numere câți au urcat în avion, la decolare. Rușii au fost mai inteligenți și i-au numărat bine când au coborât. I-au numărat pe rusește, desigur. Oaspeții de onoare se vitaminizaseră în avion, încât niciunul nu mai știa să numere pe românește câte picioare avea. Poate doar pilotul, care fusese mai cumpătat. Rușii le-au dat la fiecare câte un pachet de cartonașe. Dumitru i-a pupat pe ruși și a vrut să joace șeptic cu ei sau măcar popa-prostu. Însă nu erau cărți de joc, ci cartoteci, cu care să poată avea acces peste tot. O cartotecă pentru a putea intra în hotel, altă cartotecă pentru ca să poată ieși din hotel, alte două pentru intrarea și ieșirea din lift, două pentru sala de mese, una la intrarea în metrou, alta la ieșirea din metrou, alta ca să îi permită intrarea la veceu, alta ca să îi permită ieșirea de la veceu. Și tot așa cartoteci pentru peste tot, chiar și la toate stadioanele olimpiadei. Nici nu mai aveau nevoie de bani. Oricum nu aveau niciun ban. Cum să țină ei minte toate aceste cartoteci pe care scria rusește, fiecare din ele pentru ce era? Era suficient să arate întreg pachetul de cartoteci și li se deschideau ușile peste tot. Niciun paznic nu se uita să analizeze mai îndeaproape vreo cartotecă.

Dumitru a primit un trening și o pereche de teniși de la sportivii noștri. S-a dus la stadion cu o lămâie la el, a tăiat-o în două și o lingea dinaintea sportivilor ruși, care se uscau de sete, pentru că antrenorul lor nu le dădea voie să bea apă. A observat că mereu se ținea după el un individ. Pe căldura de foc, individul era ambalat într-un fel de pelerină de ploaie dintr-o foaie de plastic și cu cizme în picioare, cu blacheuri de fier. Ca să troncăne bine. Dacă e pe așa, Moscova e plină de locuri frumoase de văzut. Dumitru s-a apucat să se plimbe prin Moscova, când pe jos, când cu metroul. Individul mereu după el, scai. Peste câteva zile, scaiul făcuse bătături la picioare și mergea ca pe jăratec. Se urca Dumitru în metrou, urca și scaiul. Cobora el din metrou, cobora și scaiul. Într-o stație, i-a făcut așa de mai multe ori, fițe una după alta, până când scaiul a rămas cu capul prins între uși, iar metroul a pornit în viteză. Rămas pe peron, Dumitru i-a făcut semn cu mâna: caramba, ștoiu!

De acolo a plecat în afara Moscovei, la o mânăstire, să vadă picturile lui Rubliov. Controlorul de bilete de pe tren nu făcea parte din categoria curioșilor, ca să studieze toate acele cartoteci și să vadă care din ele era pentru acel tren. Ajunse la mânăstire. Dumitru, nu controlorul de bilete. Cu totul altă atmosferă, printre oameni de la țară, departe de bârlogul lupilor ideologici de la Kremlin. Era liniște la mânăstire. Ca la mânăstirile noastre. Bătea toaca. Ca la noi, ce mai încoa și încolo. Se auziră clopote ce chemau la liturghie. Ca la noi. Chemau la liturghie cam cu aceeași bătaie de clopote, cum știa el de la bisericile noastre, dar cu clopote mai așa, mai rusești. Cum liturghie în mijlocul săptămânii? N-are a face, așa o fi la ruși. Nu, nu se putea să fie la ruși altfel decât la noi. Înseamnă că i s-o fi stricat ceasul și nu mai arăta bine nici măcar zilele din săptămână. L-a potrivit să arate duminică și ora unsprezece. La intrarea în biserică ședeau pe jos doi cerșetori schilozi, cu cârjele lângă ei, jerpeliți, cu părul și cu bărbile vâlvoi, jegoși. Nu i-a venit să creadă ochilor. Chiar mai exista așa mizerie în Uniunea Sovietică? Cum de nu i-a trimis comunismul pe toți schilozii în Siberia? Uite că nu putuse comunismul să desființeze nici mizeria și nici religia pravoslavnică a rușilor. Stalin transformase bisericile în depozite și în grajduri, însă aici în afara Moscovei viața rămăsese în urmă, cum fusese întotdeauna. Ce să le dea el cerșetorilor de pomană? N-avea niciun ban, de niciun fel, nici măcar lei de ai noștri. Le-a arătat pachetul de cartoteci, ca să îl înțeleagă că nu avea bani. Le-a oferit să își ia fiecare ceva cartoteci, dar ei au dat din cap că nu le trebuia. Ce să fi făcut ei cu cartotecile alea acolo la țară?

A intrat în biserică. Ce măreție, ce fresce, ce cupolă, ce slavă, ce iconostas, ce icoane acoperite cu aur și argint, mari de tot, mai ceva decât văzuse el la noi sau prin Italia. Preoți în odăjdii de aur și cu pietre prețioase. Mulți preoți, cum nu mai văzuse el așa slujbă măreață. Ce mitre aveau pe cap, mai ceva decât papa de la Roma. Și ce odoare sfinte strălucitoare aveau în mâini. Iar mai ales, când au început popii să cânte, popi ruși, ce voci. Să tai stejarii cu vocea lor. Nu popi castrați, onaniști sau pedofili, ca la catolici, cum văzuse el în Italia, cu corurile alea ale lor pițigăiate, gregoriene. Corul rusesc răsuna în toată biserica, de se clătinau sfinții din fresce. Biserica mirosea a tămâie de cea mai bună calitate, adusă de la Ierusalim, nu ca la noi, culeasă din orice fel de brazi, că merge și așa. Iar în biserică sumedenie de mujici, babe bătrâne cocârjate, babe mai tinere și moșnegi betegi, zdrobiți de munca la câmp, desigur la colhozuri. Toți cu lumânări aprinse în mâini, evlavioși, își făceau cruci până în pământ.

— Să le ajute Dumnezeu! s-a rugat Dumitru pentru ei, cu ochii înălțați în cupola bisericii.

Îngenuncheau toți odată și se dădeau cu fruntea de podea, se ridicau, se închinau. Corul de călugări cuvioși și călugărițe smerite cântau pe mai multe voci, de răsuna până în măduva oaselor, oricât ai fi fost de păcătos. Era ceva înălțător. Până și turiștii străini, cu aparatele lor de fotografiat, nici nu mai îndrăzneau să umble de colo-colo ca proștii, și nicidecum nu mai dădeau cu blițurile, ca să nu deranjeze atmosfera aceea sfântă. Popa, cu așa voce, ca din străfundurile pământului sau ale cerului, trebuie să fi fost chiar patriarhul, că glasul lui prea era cum era. Nici măcar la Scala din Milano nu auzise Dumitru așa voci. Nu mai văzuse niciodată, nici la noi la Patriarhie, nici măcar în copilărie, nici la Castranova și nici la Castraveția așa liturghie sfântă. Ce voci dumnezeiești. Îngeri pluteau sub tavan, printre candelabre de aur. Dumitru a simțit în inima lui de creștin pravoslavnic prezența lui Dumnezeu. Acesta era raiul coborât din cer pe pământ. I-au dat lacrimile, s-a întors la credința pe care o pierduse, și-a făcut cruci mari și i s-a făcut frică pentru toate păcatele sale nemărturisite. Patriarhul a împărtășit toată lumea din biserică cu anafură și le-a dat cu lingurița vin, zicându-le pe rusește ce le-o fi zis la fiecare, cu vocea lui pătrunzătoare. I-a împărtășit chiar și pe turiștii străini, oricât de catolici și de păgâni erau ei, sau ce religii or fi avut. Ortodoxia e tolerantă, nu ca catolicismul. Slujba sfântă a continuat cu citiri din Biblie. Mai mulți preoți citeau și se îngânau polifonic cu corurile. Ce fericire pe Dumitru să apuce să trăiască așa minune de liturghie sfântă. Dar după vreo oră și ceva, a început să-l doară ceafa, cu ochii tot pe sus la cupole și în tavan. Îl dureau șalele și picioarele, respira greu, de atâta fum de lumânări și de tămâie. Așa că a ieșit afară, la aer curat, să fumeze o țigară.

S-a oprit în ușa bisericii, și-a ridicat ochii la soare, a plâns și i-a mulțumit lui Dumnezeu că și-a recăpătat credința pierdută. Atunci și-a dat seama că raiul este prezența lui Dumnezeu, iar iadul este absența lui Dumnezeu. Și-a șters lacrimile cu mâneca treningului și a aprins a doua țigară. Cerșetorii întinseră mâinile și îi dădură niște hârtii. Dumitru reveni din cer pe pământ, la realitatea înconjurătoare și se uită la acele foi tipărite în mai multe limbi. În rolurile preoților: cântăreții de operă cutare, cutăriță, cutarov, cutarovski și etceterov de la Băloși Teatăr, laureați ai premiului Lenin și ai altor premii, cu sumedenie de alte decorații comuniste. Corul de călugări și călugărițe era corul Armatei Roșii. În rolul de mujici bătrâni și babe cocârjate, figuranți cu costumație de la operă. Sau poate cu propriile lor haine jerpelite, de zi cu zi. Cerșetorii de la intrare, tot figuranți. Mai scria acolo că aceeași liturghie se ținea în fiecare zi, în matineu și seara, pe toată durata olimpiadei, chiar și duminica. Laureatul premiului Lenin împărtășea publicul cu anafură și le dădea vin sfințit, cu lingurița sfântă. O liturghie și o împărtășanie de operetă. După olimpiadă, popimea de operetă, corul Armatei Roșii, politrucii și ofițerii kagebiști, travestiți în figuranți, își continuau turneul pe alte continente, cu opera Boris Godunov de Musorgski și alte opere rusești. Iar biserica se închidea, până la noi ordine de la Kremlin.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

Septembrie 2019


Etichete: