Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Constanța Apetroaie : PREFAȚĂ la Furnica din chihlimbar  de FLORICA PĂȚAN

Constanța Apetroaie : PREFAȚĂ la Furnica din chihlimbar  de FLORICA PĂȚAN

Istoria lumii în multimilenara ei curgere ne este cunoscută din cărți, din statui, din columne și monumente, din cetăți și monede, din stampe și peceți, din pânze de maeștri, din mărturii care sintetizează moduri de existență, sensuri și fizionomii de epoci, credințe și idealuri ale umanității. Și, dacă aceasta este prima sursă în enumerarea izvoarelor ei, am numit cartea, se impune să acceptăm că menirea cărților constă în conturarea adevărurilor care compun realitățile. Una dintre marile teme ale omenirii, alături de naștere, nuntă, moarte, iubire, este și tema jertfei. Pe traiectoria evoluției sale, umanitatea a adunat destule legende care au devenit pivotul unor mituri reverberante tocmai prin aportul de înălțare a sufletului unui neam, sau împlinirea unor idealuri, în diversitatea lor. Crucea hristică dincolo de semnificația uzitată de religii, semnifică totalitatea creației, natura și omul însuși. Apoi Legenda Mănăstirii Argeșului o poartă pe Ana în ziduri de i se aude și azi plânsul, iar dacă vrem să scurtăm trecerea în revistă a jertfelor în parcursul umanității, vom spune că Furnica din chihlimbar transfigurează liric jertfa furnicii în lacrima rășinii timpului. Sacrificiu care, pe de o parte aduce materiei, rășinei, expresivitate estetică și, pe de altă parte, valoarea imortalizării timpului, un transfer animat – inanimat, implicând elementul uman, prin conștiința a ceea ce devine în natură sau se transformă permanent în lume, valorizând Întregul, Marele Tot:

Mai caut lumină pe frunză de stea,

prin vii au plesnit ciorchinii de miere,

caisul dinsus se pierde-n perdea,

sub stele, din nor, o lacrimă piere

 

mai pâlpâie stinsă o toamnă-n amurg,

pe scoarța de prun furnica apare

când harnici rășini o cuprind, eu ajung

să fim peste timp chihlimbare

 

în nucul din poartă vin corbii nătângi

împrăștie veșted din frunze covoare

cu reci mâini de toamnă vii să mă strângi

din piatra lucindă în soare. (Mai pâlpâie stinsă)

 

Prin acest volum, Florica Pațan ne confirmă că sensul frumosului, esența lui, trebuie căutate în om, în faptele lui. Trebuie să spunem că poezia sa vine din înălțimi cu prestanțeprofetice. Metafore rare, grele, profunde :

(…)

„Ține-mi, suflete, de poți, strigătul închis în nori

Fă-mă sunet de viori pe arcușul vieții

Și mă poartă în răstimpul verbelor ce nasc în zori

Să sorbim în fuga zilei, colțurile sorții.

Poartă-mi iarăși, ca pe vremuri, pașii printre schele

Chiar de-ar fi duhul să-mi dau printre cărămizi

Casă inimii să-mi fac din luciri de stele

Umbra toamnelor să șteargă drumuri de omizi. (Din luciri de stele)

    Irizări abia perceptibile în unele locuri se transformă în cascade care învolburează imaginile, le metamorfozează până la sfinxenie. Ființarea neamului și nemurirea lui ar rezista și printr-un punct pe hartă: prin ia strămoșească! Astfel eul poetic, în ipostaza de furnică în rășina timpului, lasă, prin similitudinile furnică – eul liric, întru creștere a sufletului, nu doar strămoșeasca ie, cu migală și în simboluri încrustată, ci toată zestrea de românești credințe, dinspre cer înspre catrințe.

 

Scrie-mă în arhetipuri, vechi legende, cronici puse-n

manuscriptum, pe veșminte încrustate neamului statornicii, din

Carpați până-n Danubiu și la Pontul Euxin… să purtăm pe ia

noastră moștenirea strămoșească, noi n-am luat-o cu-

mprumut…(Flori cu fire fin cusute)

 

Apoi Facerea lumii se mută în vii, semn că și acolo alchimia între albină, furnică și mâinile omului, ale luminii raze împletesc și-n miresme autumnale, multiplică zări.

…dinsus pădurea arsă, prin care raze joacă, dinjos de

vie prunii, gutuii și caișii aliniați cu luna și soarele-n amiază –

albinele roiesc harnic,

în lumea lor sunt viespii, furnici prin inel de iarbă trase,

convinse că au dreptul la mustul ca și mierea …

un zumzet e prin vii, coboară ne-ntrerupt din zeci de

generații venite-n toamnă-aici, să umple saci și coșuri cu rodul

parfumat (În vii)

 

Metaforele și solemnitatea temelor dau poeziei Floricăi Pățan o spectralitate specială pentru că, pornind de la scenarii simple, cotidiene, induc sensuri emoționale de la un portativ la altul, spre purificare în locurile înalte, spiritualizante :

…să mai găsim un zâmbet

în florile de colț, aflate pe

o stâncă, la Sfinx

știi tu un loc. (Să fii)

În viziunea autoarei, felinarul de mister este idealul ce se întrevede, iar suișul sugerează efortul creator, peste dorul de cuvinte, trimițându-ne cu gândul la actul creației, rod al trăirilor :

… ai putea oare găsi pentru mine

o frânghie de alun,

poate fi și de salcâm, să mă sui

în carul mare într-un cui

de păpădie să aprind, galben

 

pe cer, felinarul de mister

pus în aur de gutuie

și-ai putea încă pe-un nor, să te faci

din flutur alb în buchetul

de zambile

nopți și zile de suiș peste dorul

de cuvinte ce nu mint, nici nu adorm (Dacă ai putea)

 

Emoția cutremură lăuntrul lectorului, și-l orientează la proprii evaluări, în fața adevărurilor care au plâns scările lumii. Acele adevăruri au ars incandescent, punte de lacrimi în astrul dimineții curcubeice, au traversat jarul durerii și au înghițit, în imagini expresioniste, sabia îndoielilor cu flăcări uriașe, au îndurat embargourile destinului până la fântâna diamantină phoenixiană – Facerea sau Re-Facerea. Ca apoi, în roua purității sufletului și a neamului cu toată durerea asumată, Florica Pățan își găsește identitatea meritorie, Sfinx-ită, christică, mesianică, dorindu-se osmoză Sfintelor Liturghii întru veșnicirea neamului :

Prinde-mă-n desen cu plaiuri, ciripit de păsărele, flori

cu fire fin cusute, uită-mă acolo secoli într-o țară ce-

ndrăgesc și mă lasă în visarea unui gând bineștiut, să te-ntorci

în frumusețe, cu unire și frăție, idealul unui timp pus în Sfinte

Liturghii…


Du-mă în istorii aspre, când cu sângele vărsat am

păstrat un nume drag și ea Patrie ne este, prinde-mi în cercei

de vară flori de măr ori de cais… scurge-mă în ape limpezi ce

destinul meu îl poartă, cântă-mă din frunză verde și mă pune-n

conștiința neamului ivit Lumină, printre stele-ntrevăzut…

 

Ține-mă-n albastru iris și mă poartă printre astre, să-

nțeleg jocul cu moartea, du-mă-n cercul de lumină și-ntr-un

salt ondulatoriu să mă fac un punct pe hartă, în Bucegi, pe

lângă Sfinx… ( Flori cu fire….)

 

Asemenea stări lirice, asemenea înălțimi abrupte și de neimaginat ale lacrimilor sale lirice nu pot izbucni în zboruri de flacără purificatoare decât prin adâncimi de înțelesuri, din smerenii seculare în care ancestralitatea sa metafizică i-a permis să se cufunde:

…în apele cuantice

ale dizarmoniei și oglinzile

iluziilor

am mare nevoie de re-echilibrare

și re-facere a pânzei

cu fluturi și zmei, aceia din padini

de la Vingard. (Când citesc romane)

Salutăm această apariție, ca pe un blazon de noblețe morală pentru a cărui reușită au fost puse chezășie perseverența și ineditul expresiei lirice.


Constanța Apetroaie