Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ISTORIE » Profesor dr. ing. TERZI PETRE: DEZRĂDĂCINAREA ŞI URMĂRILE EI – un capitolul al romanului autobiografic “Petrușka nu poate să uite“ – PARTEA I

Profesor dr. ing. TERZI PETRE: DEZRĂDĂCINAREA ŞI URMĂRILE EI – un capitolul al romanului autobiografic “Petrușka nu poate să uite“ – PARTEA I

Desemnat „Man of Year 2009 -for Romania”  de către American Biographical Institute Inc.-Host of World Forum, University of   CAM BRIDGE, England.

A ierta este creștinește, versetul 15 din Evanghelia după  Matei 7 amintește: “Dacă nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă”.  Așa cerem şi cei ce rostim „Tată nostru” ! A ierta este şi cea mai bună cale spre sănătatea noastră mintală. De ce să cari necontenit o povară care nu-ți poate aduce niciun folos ?. Dar UITAREA ?   Dragostea  face parte din viața noastră. E acea dragoste despre care, într-un moment atipic de exaltare, Apostolul Pavel zicea că ea „crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul”.  Iubirea bate într-adevăr totul, inclusiv deznădejdea, războiul și moartea.

 

Cuvânt înainte

Să nu uităm cuvintele lui PETRE ȚUȚEA: „Bolșevismul este un cancer social. Unde se instalează, rămâne pustiu.”  !  Sau „ Numai cu dreapta la guvernare, se poate creia dezvoltare și progres, cu stânga nici măcar să te închini nu poți” !

Nu trebuie să uităm că, un „sofism” te conduce la altul ! Așa a scris Marx „Capitalul” plecând de la sofismul de bază: „de la fiecare după posibilități.. .fiecăruia după necesități” – ceea ce anula competiția, dezvoltarea şi progresul !.

Lenin a contribuit cu un alt sofism:   „proletariatul nu are de pierdut decât lanțurile” și a ajuns la „noua  politică economică” în care nimic nu se putea obține decât „stând la coadă” !

Stalin a mai adăugat o noutate, a „arestat coada” când devenea jenantă politic, iar cine  încerca să fugă era executat pe loc sau în Gulag.

Ceaușescu ne-a eliberat: lăsându-ne să „pornim spre comunism în zbor” numai că, lipseau căldura din casele „primite gratis” și mâncam  gheare de pui și copite de porc, dar ne eliberase, ca să putem sta iar la coadă:  la  pâine, la aprozar, alimentara, la butelii, la benzină, la ……etc.

Iliescu a desființat cozile inventând „capitalismul de cumetrie” și vai de cei ce nu au fost sau nu sunt azi  „cumetri ” !

Dragnea și Tăriceanu cu acoliții lor, ne-au urcat in ”sania promisiunilor mincinoase” , la care au înhămat ”stupid people”, căruia îi arată, agățat de o nuia întinsă in față de care au agățat o mare promisiune ”bine friptă” -prosperitate ca in țările dezvoltate a UE,  luând drept haidamaci presa și mass media ticăloșită la prețuri,   exorbitante,  și ne-a prezentat  diaspora românească ca fiind agresivă, ” gata să dărâme Guvernul  instalat după ultimele alegeri in care amăgirea românilor cinstiți, harnici și cu frică de încălcarea legilor moralei creștine  și a legilor țării a fost scopul principal,  , așa cum s-a încercat și  la 10 august, 2019, pentru a se justifica gazarea și maltratarea unor manifestanți pașnici.

După condamnarea lui Dragnea la trei ani și jumătate, pentru abuz in serviciu și instigare la abuz, românii bâjbâie încă  in drumul către democrația vest europeană.

 

Introducere.

Din nefericire tăvălugul istoriei calcă  fără să aleagă. Românii ar trebui să știe că un fel de holocaust a trăit și  Petrușka, pornit in miez de noapte,  spre Regatul României,   la 7 ani,   neîmpliniți,  într-o căruță cu coviltir, cu părinții și cu două surori,  una  de 5 și alta de 2 ani, ca refugiați  din  Basarabia, din Comuna CURCI, din  jud. Ismail.   Porniți în noaptea de 23 aug.1944, si ajunși de trupele sovietice, la coada Lacului Amara, din Regatul Românie  au sălășluit aici  cu familia, într-o plantație de salcâmi, de la coada lacului, alături de  Plaja lui Mircescu, până la mijlocul lunii septembrie,  beneficiind de o toamnă blândă.

Sătenii, din satul Amara,  când vedeau, căruța cu coviltir și din ea coborând un om nebărbierit de multă vreme,  își spuneau: Au venit niște zlătari, din luna august, şi au stat în plantația lui Mircescu şi acum  umblă prin sat și nu mai pleacă odată. Credeau că dacă  umblă prin sat o să fie primiți într-o curte, dar nimeni nu ia  primit.  Așa că încercările de a se cuibări la un sătean, au fost refuzate de fiecare dată. Ce era de făcut ? Au acceptat situația greu de explicat, de a petrece iarna in grajdul lui Mircescu.   Această situație a fost greu acceptată,  având în vedere  faptul că  lăsaseră în satul Curci de pe malul Lacului Ialpug, vizavi de orașul Bolgrad, o gospodărie de invidiat, iar peste drum o moară nouă complet echipată,unde , spunea bunica Cristina, că Petruska o să fie morarul șef,  la care se adăuga o prăvălie și cârciumă precum si 24 Ha de vie pe rod, cu viță nobilă şi autohtonă precum  si peste 50 de Ha de pământ arabil.

Numai hambarul de vinuri, arăta ca un hangar de avioane unde erau depozitate butoaie enorme, la vrana cărora se urca cu scara. Numai vinurile de înaltă calitate, de obicei pentru consumul propriu, erau băgate în beciul casei de piatră, ridicată în jurul anilor 1930, și care după 23 august 1944, după sosirea ocupației Sovietice, fusese transformată într-o școală profesională  cu profil agro-viticol.

Astăzi este demolată, iar pe aceeași fundație s-a ridicat un bloc de 3 etaje, cu destinația de locuințe ale  cadrelor didactice ale Compleului Școlar Agro-viticol, iar comuna și-a schibat numele în VINOGRADOVCA.

Așa că în final, s-a adoptat varianta de  a se   petrece prima  iarnă într-un grajd, care era folosit numai din primăvară până în toamnă de proprietarul amenajării cu plaje  de băi reci, al unuia  Mircescu,  greu de găsit de altfel, întrucât locuia la Ploiești, și apărea de obicei rar. Sosea definitiv, la începutul lunii mai, când  se deschidea sezonul.  El de regulă tocmea un paznic din sat care la câteva zile, să  inspecteze,  niște barăci din paiantă cu prispe lungi, care legau câte zece camere neîncălzite,  dotate cu câte două paturi . El ca patron avea  o locuință cu parter și etaj, care era reședința de vară a lui Mircescu, alături de care era o cârciumioară a unui proprietar din sat, care toamna după luna octombrie se închidea până în primăvara următoare  când reîncepea sezonul.

Părinții lui Petrușka au primit contra unei chirii și obligația de  pază pe timpul iernii, aprobarea să  compartimenteze grajdul de cai,  cu un perete din bețe de floarea soarelui acoperiți cu pământ galben amestecat cu balegă, si să  amenajeze o sobă de pământ galben amestecat cu nisip și  cu pleavă, pentru a fi folosită la gătit şi încălzit.

La asta au adăugat  un șanț interior, săpat lângă peretele din fata unei ferestre cu zabrele, în care s-a îngropat,  praz verde și în continuare morcovi, cartofi și ridichi negre.

Toată iarna s-au  încălzit cu crăci uscate căzute pe jos adunate  din plantație sau cu coceni de porumb, rămase ne adunate, sau lăsați pe câmp să fie adunate eventual,  în primăvară,  precum şi cioturi , rămase după tăierea  bețelor de floarea soarelui.   Acestea erau adunați de Petrușka  şi sora cea mare mai mare,  cu doi ani mai mică,  până când vremea s-a stricat  în așa hal încât se împotmoleau în noroiul deosebit de lipicios, încât nu se  mai putea păși.

Despre  basarabenii refugiați  după al II-lea război mondial, nu se prea vorbește, așa cum se face despre deportații bănățeni în Bărăgan sau țiganii deportați în regiunea Bug, dincolo de Nistru .  Numai că toți aceștia  s-au întors până la urmă  la casele lor, după câțiva ani, pe când basarabenii  nu.  Asta pentru că  întoarcerea lor în locurile de baștină ar fi  însemnat, expedierea imediată  de către poliția politică a lui  Stalin şi apoi a urmașilor  lui, în Siberia, unde au ajuns de altfel şi  familiile verilor săi,  care nu au vrut să plece cu noaptea în cap, ci au ales  să plece a doua zi de dimineață, având în vedere că în comunicatul citit de Rege în seara de 23 august,  se menționa,  că termenul de retragere a trupelor române şi germane,  era de 72 de ore.

Cu toate acestea cei care au ajuns la podul peste Prut de la Reni, în după amiaza zilei următoare a comunicatului , nu au mai putut trece întrucât un desant aerian sovietic reușise să ocupe capul de pod blocând trecerea.  Așa că restul rudelor  au fost întoarse înapoi. Dacă bărbații de regulă capi de familii. Sau fost ostași ai armatei regale, reformați in urma rănirii lor, şi lăsați la vatră in timpul războiului prezenți pe listele cozilor de topor. Membrii familiilor au fost amânate până  în primăvara  următoare întrucât urmau să fie expediate către regiunea carboniferă Vorcuta, după trecerea iernii care era excesiv de geroasă, neputăndu-se rezista decât in locuințe solid construite şi  bine încălzite. De aceea  au fost expediate către Siberia, de obicei în primele loturi numai bărbaţii, iar mai târziu  după trecerea iernii  şi familiile lor, dar duse în destinații diferite aflate in aceeași regiune minieră Vorcuta.  Din familiile rudelor,   numai unul din verii lui Petruşka  s-a mai întors, după anul 1958 şi cu care Petruşka s-a putut întâlni, în vizita din anul 1993, facută, însoţit fiind de  de mama sa si una din surori.  Se vede că istoria are multe capricii cu destinele oamenilor.

Atunci a aflat de la vărul său cele indurate. La câteva zile după ocuparea Basarabiei de trupele sovietice, a început arestarea bărbaților care aparțineau familiilor cu gospodării înfloritoare, sau care au îndeplinit funcții de primari, consilieri la primărie sau au fost mobilizați in armata regală,  etc.  pe baza unor liste întocmire de trupele de ocupație  cu ajutorul  cozilor  de topor, de regulă neisprăviții satului, puturoșii bețivi, tâlharii de cai, şi hoții la drumul mare,  eliberați din pușcării, numiți de localnici cu apelativul de  „boseaci .

A ierta este creștinește, versetul 15 din Evanghelia după  Matei 7 amintește: “Dacă nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă”.  Așa cerem şi cei ce rostim „Tată nostru” ! A ierta este şi cea mai bună cale spre sănătatea noastră mintală. De ce să cari necontenit o povară care nu-ți poate aduce niciun folos ?. Dar UITAREA ?   Dragostea  face parte din viața noastră. E acea dragoste despre care, într-un moment atipic de exaltare, Apostolul Pavel zicea că ea „crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul”.  Iubirea bate într-adevăr totul, inclusiv deznădejdea, războiul și moartea.

După 70 de ani de la îngrozitoarele evenimente de la începutul lunii iulie 1949, când zeci de mii de români din Basarabia au fost deportați în Siberia, să punem mărturiile lor scut, pentru ca astfel de crime să nu se mai întâmple niciodată.

 

„Deportarea a fost în ziua de 6 iulie. Era pe la amiază și noi lucram cu toții afară. Eu măturam prin ogradă, iar tata clădea niște fân cu Emil. Deodată am auzit un huruit și am văzut venind spre noi o mașină mare. S-a oprit la poartă și dintr-însa au coborât vreo patru soldați și președintele Sovietului sătesc. I-au poruncit tatei ca să ia câte ceva și să suie cu noi în mașină.

Tata a înlemnit, că nu se aștepta la așa ceva. Pe urmă a început ca să se contreze cu dânșii.

-Da’ pentru ce mă luați? Da’ unde mă duceți? Ce v-am făcut eu vouă?!…

Și activistul acela i-a zis:

-Așa-ți trebuie! Te-am rugat să fii învățător la școală, de ce n-ai vrut? Iaca, amu’ ai să înveți lupii din pădure!

 

Într-adevăr, bolșevicii îi propuseseră tatei să fie învățător în sat. Dar cum să predai copiilor pe antihrist? Se împotrivise și bunica: „Ce poți să-i înveți pe copii, dacă ăștia ard icoane și spun că Dumnezeu nu există?”

Între timp, s-au adunat mulți vecini la gard și se uitau, dar nu ziceau nimica, fiindcă se temeau. Că dacă bolșevicii erau cu arma la șold, mai puteai să spui ceva?! Băgaseră frica în oameni, încât se temeau și de umbra lor. Cum ziceau activiștii, așa făceau toți și trăia biata lume ca pe ace!

 

Totuși, o femeie s-a apropiat de mine și mi-a spus:

 

-Fugi! Du-te la mine în ogradă, că nu o să te mai caute! Du-te în beci, ascunde-te!

Eu aveam pe atunci șase ani și jumătate. M-am uitat la ea și nu înțelegeam nimica: de ce să fug, de ce să fiu eu fără tată, fără frate, cu o femeie străină? Și bine am făcut că nu am fugit. Dacă fugeam, ce? Nu tot străină rămâneam? Și cui îi trebuiește copilul străin? Așa, ce am tras, am tras cu toții și gata!

 

Deci soldații aceia răcneau la noi:

 

-Hai mai repede, hai mai repede, hai, suiți, suiți!

Oamenii de pe gard au început să-i strige tatei:

-Neculai, nu ședea, ia haine! Vă duce la ghețărie, ia ceva haine mai calde pentru copii!

 

Că de acum lumea auzise, știa ce înseamnă Siberia. Tata s-a dus în casă, a luat o valiză cu costumul lui de mire, cămașa, niște haine pentru noi, a zvârlit valiza aceea în mașină și s-a întors iar. Noi ne țineam de pantalonii lui și umblam după dânsul plângând. A mai luat două plapume, una veche și una nouă și a ieșit cu ele la subsoară. Atunci Grișa Țiganul, care venise cu soldații, i-a smuls plapuma aceea noua, care strălucea frumos și i-a zis:

-Nu-ți trebuie, că te ducem hrană lupilor și nu-i nevoie să te încălzeșți acolo!

După ce au încărcat și alți oameni din sat, mașina a ieșit la șosea. Acolo mai erau vreo paisprezece- cinsprezece mașini ca a noastră și tot convoiul a pornit spre Bălți.

 

Of, Doamne, ce a mai fost pe drum! Lumea plângea, femeile-mai ales care treceau pe lângă cota lor de pământ- își smulgeau părul din cap. Sărmanii oameni! Își lăsau casele, grădinile, belșugul  muncit de ei și se duceau nu știau încotro, „hrană lupilor”, cum spuneau activiștii. Altă explicație nu dădeau, să spună că iaca, vă ducem acolo să lucrați sau ceva. Nu! „Hrană lupilor! O să înghețați acolo, o să vă mănânce lupii!”. Atâta!

 

La Bălți ne-au descărcat la gară și mașinile s-au dus. În gară, cât vedeai cu ochii erau numai deportați. Veneau căruțe și îi descărcau și iar se duceau după alții și n-aveau unde să-i puie. (…)

 

Seara ne-au adunat pe toți și ne-au încărcat în niște vagoane pentru vite: peste tot locul balegă, paie și murdărie! De o parte și de alta erau câte un rând de polițe și două ferestruici cu gratii. Nu încăpea om printr-însele, dar totuși erau și acelea cu gratii!

 

Oamenii au intrat cum au putut, și-au așternut bagajul jos și s-au culcat pe bagaje. Aer nu era, că ușile le-au închis imediat. Când nădușeai de tot sau nu mai puteai de atâta duhoare, te duceai să sufli oleacă la fereastră.

Așa am mers spre Siberia. Tot la trei zile o dată opreau trenul în vreo gară și îl alimentau cu apă. Pe urmă, dădeau voie să iasă câte unul din fiecare vagon cu căldarea, să o umple. Dar cât era o căldare cu apă la treizeci și cinci de oameni?! Ne ajungea pe o zi, cu țâra, pe urmă iarăși sete și sete, mai ales că primeam de mâncare, tot la trei zile, niște pește sărat. (…)

 

Asta a fost cu mine, cu copilăria mea…Și ca mine  au fost mii, chinuiți și loviți, căci un copil orfan nu e decât o lacrimă amară, un dor neîmplinit, o pasăre fără aripi…”

Oamenii au intrat cum au putut, și-au așternut bagajul jos și s-au culcat pe bagaje. Aer nu era, că ușile le-au închis imediat. Când nădușeai de tot sau nu mai puteai de atâta duhoare, te duceai să sufli oleacă la fereastră.

Așa am mers spre Siberia. Tot la trei zile o dată opreau trenul în vreo gară și îl alimentau cu apă. Pe urmă, dădeau voie să iasă câte unul din fiecare vagon cu căldarea, să o umple. Dar cât era o căldare cu apă la treizeci și cinci de oameni?! Ne ajungea pe o zi, cu țâra, pe urmă iarăși sete și sete, mai ales că primeam de mâncare, t Oamenii au intrat cum au putut, și-au așternut bagajul jos și s-au culcat pe bagaje. Aer nu era, că ușile le-au închis imediat. Când nădușeai de tot sau nu mai puteai de atâta duhoare, te duceai să sufli oleacă la fereastră.

Așa am mers spre Siberia.

 

Margareta Cemârtan-Spânu, „Pasărea fără aripi”, din volumul „Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise”,  editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012, pag.25-27, 29-30

ot la trei zile, niște pește sărat. (…)

 

Tatăl vărului său a fost ridicat în primele loturi, împreună cu cei mai gospodari săteni, sau care făcuseră stagiul in armata regală română.   Familie lor care au urmat în primăvara următoare, arestările făcându-se  de regulă după miezul nopții. Erau încărcați in camioane militare,  iar  mai târziu a aflat că erau de origine calmucă, un popor nomad, de o ferocitate şi brutalitate greu de descris. După ce au stat într-o unitate militară din Bolgrad, , până numărul celor arestați a crescut foarte mult, au fost  înghesuiți în vagoane de marfă care aveau amenajat în unul din colțuri o gaură în podea care era folosită drept toaletă.  Podeaua era acoperită de un strat gros de paie, pe care se dormea, fiecare persoană fiind dotată cu o pătură uzată. Vărul lui Petrușka, până la majorat a stat împreună cu  femeile  şi cu ceilalți frați. După majorat,  a fost transferat la un alt gulag, tot din zona carboniferă pentru a munci în subteran. Aici s-a întâlnit cu tatăl său şi au lucrat împreună până la eliberare. La întoarcere a primit interdicția de a veni în satul  natal și obligat să lucreze la un sovhoz, unde a învățat meseria de tractorist, şi  acolo era şi in 1993.