Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » EMILIA STROE : CONDIŢIA POETULUI ÎN RONDELURILE CLAUDIEI VOICULESCU

EMILIA STROE : CONDIŢIA POETULUI ÎN RONDELURILE CLAUDIEI VOICULESCU

Poeta Claudia Ilie Voiculescu este autoarea mai multor volume de poezie şi proză, printre care: ,,Rondelul orei fermecate” 1995; ,,Nimic pentru vamă “1997; ,,Arzând anotimpuri” 1998; ,,Dintr-o iubire” 2001; ,,Şansa suferinţei” 2006; ,,Sudul târziu” 2008; ,,Poezii” 2011; ,,Spre ciuturi” 2012; ,,Trepte-n adânc.Poezii”2014. Volumele de proză publicate sunt: ,,Mozaic. Opera Omnia’’ 2012; ,,Vedere prin hublou.Opera Omnia’’. O serie de poezii se regăsesc in volume antologice: ,,Poeţi români slăvind dumnezeirea’’ 2014, coordonator ediţie Elena Armenescu; ,,Balcanica. Poeţi români si croaţi” 2015; ,,Carmen. Antologie lirică, volumul I, editura Anamarol; ,, Hipocrate si arta scrisului. Antologie de autori si texte” 2017.

Claudia Voiculescu, membră a Uniunii Scriitorilor Români şi a fostului cenaclu literar ,,George Bacovia” preferă poezia clasică, poezie cu versificaţie riguroasă, mlădiindu-şi imaginaţia şi expresia după canoane severe, impuse artei cuvântului timp de secole, făcând-o astfel să atingă nebanuite praguri de virtuozitate, rafinament şi muzicalitate. Claudia Voiculescu şi-a ales spre exemplificare rondelul. Poeta doreşte să realizeze o antologie a tuturor rondelurilor scrise până în prezent, peste 300, spre a arăta cititorilor vibraţia sa lirică incontestabilă, emoţia sa, particularităţile de expresie specifice, în versuri de o incantaţie aproape magică. Versul clasic a fost adeseori respins cel mai adesea de incapacitatea celor ce scriau si nu-l inţelegeau. Claudia Voiculescu îi redă măreţia şi spendoarea originare, ea devenind regina rondelului, a acestei poezii transfigurate de fulgerul gândului său, nu de puţine ori de esenţă gravă sau tragică, dar si de lumina diamantină a simţirilor sale. Condiţia poetului este însaşi condiţia poeziei: suavă, plutind între cer si pămant, ca un abur, ca un duh; atemporală şi meditativă, vizuală, volatilă, imponderabilă. O poezie adevarată, în care gândul şi simţirea, imaginaţia si claritatea expresiei fac casă bună, invitându-l pe cititor să iasă din starea de pasivitate şi s-o urmeze in spaţii intergalactice. Rondelurile ei sunt poezie autentică, născută din lacrimă de înger şi vis ceresc. Puritatea imaginilor, muzicalitatea versurilor, in ciuda structurii lor repetitive sunt trăsăturile esenţiale care persistă în mintea cititorului mult timp după lectura lor. Destinul poetei se confundă cu arta, cu poezia sa. Viaţa cuvintelor o face pe poetă extem de responsabilă. Gândul său este vers; lumina îi pare înşelătoare, ca o ,,umbră picurand invers’’ şi moare odată cu fiinţa sa ,,obosită de atâta mers” pe calea vieţii ,,în jocul tragic, dar sublim.” Este momentul când ,,tainic gandul se preface-n vers, precum la Eminescu-,,Singurătate”:

,,Dar atuncea greieri, şoareci,

Cu uşor măruntul mers,

Readuc melancolia-mi,

Iară ea se face vers”

Cartea se naşte dint-o totalitate de sentimente, uneori confuze, dar ea este menită să ofere un catharsis, o alinare, o plecăciune, o închinare:

,,Terminai cartea cu-nchinare

Am râs, am plâns, am suspinat;

Îmi fuse ca o alinare

Primită în al său regat…

 

Un înger dintr-o-nseninare,

De fiecare vers legat,

În suflet picura candoare

Şi-mi trimitea un gând curat

 

Să termin cartea cu-nchinare…”

Viaţa ca risipă de ,,dor şi lacrimi şi vorbiri” (De când ne naştem risipim) în încercarea de a găsi mântuiri într-o anonimă pierdere, contopire a tragicului si sublimului, o conduce pe poetă la o concluzie sapienţială, desprinsă parcă din Ecleziast:

,,Târziu de tot nici nu mai ştim

De-am fost ai vieţii musafiri;

Când căutând doar mântuiri,

Ne-apropiem de ţintirim…”

Crucea de cuvinte, crucea poetei îi apare acesteia ca o Golgota pe care o suie vrând să vadă ce este dincolo de ea, de acest zid, de aceasta poartă, la picioarele căreia ,,în vechi caţui ard mărăcini’’, iar cuiele de pe adevărata cruce a Mântuitorului devin propriile sale cuie, rănile Lui – rănile ei(Un deal ca pe-o Golgotă-l sui). De fapt, cuvântul ,, poartă’’ este frecvent în mai multe rondeluri, cu sensul direct de poartă a unei grădini cu narcişi si tei, dar şi acela de loc de trecere într-un spaţiu iniţiatic, sacru, poate gradina Raiului(,,Ca şi atunci”; ,,Cu miresme-ameţitoare”).

Încă un element de statornicie in faţa lucrurilor trecătoare este podul. Motivul poetic ,,fortuna labilis” , sugerat prin imaginea izvoarelor care au pierit, din rondelul

,, Ca firul ierbii sub zapadă…” se asociază cu motivul unui ,,cântec in baladâ”, sau cu un ritual stravechi; totul este trecător, doar podul face trecerea de pe un tărâm pe celălalt, ca în basme, rămânând dovada vie a permanenţei, a stabilităţii, a eternităţii:

,, Parcă  s-au dus, parc-au pierit

Izvoarele, să nu se vadă,

Doar podul stă tot neclintit,

In faţa vremii, ca dovadă…”

Condiţia telurică, a vieţii de zi cu zi a poetei este prefigurată în rondelurile: ,,În spate nişte bolovani” şi ,,Parc-am trecut printr-un tunel”. Materia, partea corporală a fiinţei umane, supusă greşelilor sau unei munci de Sisif intră adesea în contradicţie cu ceea ce este angelic în om. Sufletul, partea de candoare a poetei respiră iubire, frenezie, gingăşie; este ,, sufletul poet”, sufletul visător, înaripat din ,,Iubirea iar”:

,,Iubirea iar ne fură-ncet

Cu ale ei năvoade multe

Şi-n mreje calde si oculte

Ne poartă sufletul poet…”

Momentul fericirii supreme, acela al nunţii, îmbracă în poezia Claudiei Voiculescu haina mitului, cu elemente contrare unite, ca în balada Mioriţa, în care moartea este o nuntă cosmică, iar tragicul regăseşte sublimul, un inexplicabil sublim, întors cu susu-n jos:

,,Gândeam că vălul de mireasă

O să mi-l pui încet pe ochi

Să nu văd rănile la masă

Şi să nu ştiu că mă îngropi…”

Poeta consideră că poezia este ,,un zar aruncat la masa Absolutului”. Astfel ea îi răspunde poetului francez Mallarme, care spunea că ,,un coup de des jamais n’abolira le hazard” (o aruncatură de zaruri niciodata nu va desfiinţa hazardul). Şi nu este numai atât.

Peste multe secole de literatură, Claudia Voiculescu îi răspunde nu mai puţin celebrului poet francez din secolul al XVI-lea, Pierre de Ronsard, respectiv sonetului acestuia, ,,Pour Helene” , cu rondelul ,, Sunt lan de grâu…”

Două culturi si civilizaţii se întâlnesc pe trepte diferite. Motivului poetic ,,carpe rosam”, ,,carpe diem” , de sorginte latină, laică, motiv ce presupune trăirea plenară a clipei, căci trecerea vremii doare crunt, tinereţea se transformă în bătraneţe iremediabil, cum ne arată Ronsard, îi răspunde poeta Claudia Voiculescu printr-un rondel blând, de invitaţie la culegerea bobului de grâu copt, din care se face pâinea, hrana vieţii. Dar bobul de grâu are şi o altă conotaţie în teologia ortodoxă, aceea a ofrandei pentru sufletele celor decedaţi. Creştinismul răspunde păgânismului şi laicităţii într-o manieră calmă, însorită, atemporală. Cele două poeme sunt asemenea unor mâini unite pentru rugăciune şi iertare, cultura franceză şi cultura română regăsindu-se peste veacuri înt-o surprinzătoare comuniune artistică. Cu toate acestea, poeta nu se simte stăpână pe timp, ci dimpotrivă, îl percepe ca pe un neprieten, ca pe un rival, care o ,,vinde mereu”:

,, Şi clipa mă vinde mereu

Mereu adulat şi proscris

Şi-mi pune pe fruntea de zeu

Acelaşi însemn indecis.

 

Prin vămile toate doar eu

Mai trec fără voie un vis

-Neînţeles, nebun, plebeu

-Când cerul în spate s-a-nchis

 

Şi clipa mă vinde mereu…”

Dincolo de mersul firesc al omenirii, de stereotipiile sale, poeta, dedicată artei transfigurării lumii prin cuvânt, îşi face autoportretul, raportându-se in mod negativ la zbuciumul vieţii şi la nonsensul acestuia, devenit ax, paradigmă sau sens. Poeta scrie un sublim rondel intitulat ,,Eu tot dincolo de sens” :

,,Eu tot dincolo de sens,

Ca un timp mocnind în ceaţă;

Dinspre firav către dens

Vin schimbările la faţă…

 

Înrobită mai intens

Unui spaţiu ce mă-ngheaţă

Curg spre mine tot invers

În capcana de paiaţă

 

Şi tot dincolo de sens…”

 

Poezia Claudiei Voiculescu a fost apreciată de nume celebre precum : Cezar Baltag, C.D. Zeletin, George Chirila, Ana Blandiana, Dumitru Radu Popa.

Numită ,,preoteasa întru poezie”(Tudor George), ,,virtuoz al versului”(George Chirila), ,,o profesionistă care-şi trăieşte versul cu discreţie şi demnitate” (Radu Cange), poeta Claudia Voiculescu scrie o ,,poezie nouă, neincadrabilă” (prof. univ. dr. Manole Cojocaru), în care ne regăsim , fie că vrem sau nu, în calitate de coparticipanţi la actul liric, o poezie pe cât de suavă şi de liniştitoare, pe atât de melancolică si gravă.

Trăirile sale personale îmbracă forma rondelului, o poezie zveltă, aeriană, uşor modificată de poeta, al cărei elan cucereşte orizontul, transmiţându-l mai departe cititorului. Claudia Voiculescu face parte dintre acei poeţi de a căror operă nu te poţi despărţi, ea încadrându-se perfect imaginii eminesciene din ,,Epigonii”:

,,Ce e poezia ? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,

Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.”

 

Emilia Stroe,

Alexandria, 2 octombrie 2019.