Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Întâlnirea din pustie

George PETROVAI: Întâlnirea din pustie

Întâlnirea din pustie

 

Corul îngerilor:

Domnul este pretutindeni,

în ce-a fost şi-n ce va fi;

lăudată-I fie vrerea

prin puterea de-a iubi.

 

Căci Iubire El se cheamă

şi din ea ne-a zămislit –

cu iubire, de aceea,

de noi este răsplătit.

 

Lăudaţi şi cîntaţi

şi vă bucuraţi:

Fiul este printre voi,

Lui vă închinaţi!

 

Facerea omului

şi neascultarea acestuia:

În vremuri depărtate ce n-au determinare,

căci timpul şi cu spaţiul n-aveau vreo-nfăţişare,

când haos era totul şi formele dormeau

iar siderale blocuri în negură pluteau,

atunci neantul sumbru fu prins de tulburare,

simţind în nefiinţă-i un zvon de perturbare:

Era voinţa fermă a logicii supreme,

pornită să aşeze materia în vreme;

să pună frontiera între nimic şi este,

aşa ca nefiinţa s-ajungă de poveste.

Doar Duhul fără stare zbura prin ne-nchegat

şi-şi rumega proiectul ce-abia era schiţat:

cum fi-va Universul perfect alcătuit,

având în El pornirea, dar fără de sfârşit,

şi cum micuţa Terra la urmă va rodi

viaţă şi-nfrăţire prin vrerea de-a iubi.

În cele şase zile cât facerea decurse

– de fapt întinse epoci din infinit desprinse –

creată fu lumina şi lumea-nsufleţită

pentru întâiul cuplu, ‘nainte de ispită,

fiinţe nepătate din lut întruchipate

şi-n Paradis fixate, fără dureri sau moarte.

Părea că se atinse umanul ideal,

de şarpele-ispită n-ar fi produs scandal

cu-ndemnul său ca Eva din măr să ciugulească

şi-a sa asigurare că n-avea rău să iasă.

Dar cum se încălcase porunca ascultării,

îndată şi perechea fu-n prada disperării

după pe veci pierduta Edenului grădină

şi-a ambilor zvârlire în suferinţi şi-n tină…

În logica firească acestei lumi coruptă,

unde şi hâda moarte şi timpul rău se-nfruptă

din viul fără vină şi-a omului viaţă,

şi fiii lui Adam dedatu-s-au la harţă,

iar Abel fu ucis de crudul Cain pe dată,

ca fratricidul sânge pe om să se abată.

Nici alte generaţii n-au fost mai acătării,

de-ar fi s-avem în minte cetăţile pierzării

– Sodoma şi Gomora, corupte şi-ndrăcite –

ce-n smoală şi pucioasă pieiră nimicite;

ori oamenii din vremea lui Noe fericitul,

pe care, meşterind la arcă, îi amuza cu textul

că fi-va catastrofă printr-un noian de ape,

ca răii să se-nece şi bunii doar să scape…

Văzând, dar, Preaiubitul că omu-i fără vlagă

când mântuirea-i cere ca firea să şi-o dreagă,

trimise pe Pământ pe Fiul său curat,

ca omului să-i fie exemplu de urmat

în lupta inegală cu Duhul luciferic,

ce lumea strânge-n braţe c-un râs mefistofelic.

 

Iisus în pustie:

Trecut-au zilele de post

şi eu sunt pregătit

să intru-n astă lume,

de sarcini să m-achit.

 

Nu-i greu de presupus

că nu-mi va fi uşor

pe oameni să-i conving

că-s izbăvirea lor

 

în dubla-mi ipostază

de Om şi Dumnezeu:

lucrarea va avea succes

de ei se vor iubi mereu.

 

Te rog, Atotputernice Părinte,

să fim ce-am fost mai înainte,

ca oamenii să-i reclădim

smulgându-le păcatele din minte!

 

Apare Lucifer:

Ah, ah, ce revedere!

Deşi ştiam că vei veni,

nicicând nu mi-am închipuit

că-ntr-un pustiu ne-om întâlni.

 

De fapt mi-i absolut egal

că-i munte, sat sau o câmpie;

ne-am întâlnit şi-i îndeajuns

pentru-mpăcare şi frăţie.

 

Căci, ştii prea bine, suntem fraţi

şi-un Tată-avem noi amândoi –

m-am săturat de ştrengărit,

vreau să mă-ntorc ‘napoi la voi.

 

Am obosit tot alergând

pe globul ăsta mititel;

mi-e dor de zări nemărginite,

mi-e dor să-L întâlnesc pe El!

 

Îmi e de-ajuns cât m-am luptat

cu inerţia omului,

ca etica să-i bag în cap

prin forţa argumentului,

 

cum că ce-i bine nu e rău

pentru umana existenţă.

Căpăţânos şi nărăvit,

e incapabil de esenţă,

 

dar vrea s-arate cine-i el,

din negru, alb făcând pe dată –

e-un încrezut şi un mişel

şi Terra mă scârbeşte toată.

 

Îmi place mult din Carte pilda

cu fiul rătăcit şi-ntors –

nu vreau viţelul gras ofrandă,

deşi mă simt de vlagă stors.

 

Mi-e dor de terciul de acasă

ca de-un ospăţ îmbelşugat;

vreau să mă-ntorc, dar nu pe geam,

ci ca un fiu ce-a fost iertat…

 

Iisus:

Mă uit la tine şi mă mir

că ai rămas precum te ştiu:

rebel şi mândru peste poate,

cu capu-n nori şi cam diliu.

 

Şi-acum, când dat-ai peste cap

universala armonie

cu pofta de-a sui mai sus

de Cel ce-n veci El o să fie,

 

Unicul Sie-şi pe măsură,

acum ai vrea să fii iertat,

ba chiar iubit ca la-nceput

după ce-n rău eşti împărat.

 

Dar chiar de-ar fi să ţi se ierte

semeţul Everest al preatrufiei,

nu văd naivul să te creadă

că poţi fi robul dragostei şi-al milei.

 

În mii de veacuri ţi-ai rodit

doar vrerea fără-ngrăditură;

cum poţi să fii ce n-ai dorit,

când te-ai pierdut de-atâta ură?

 

Lucifer:

De mie-mi spui că-s neschimbat,

răspunde-ţi-oi cinstit îndată:

rămas-ai cum ai fost cândva,

doar fiul bun de lângă Tată.

 

Nu cred să fie-o reuşită

– şi fericire nici pe-atât –

ca-n veşnicii fără de număr

sa faci ce Altul ţi-a sortit,

 

să fii, adică, fără vrere,

ca numai vrerea Lui s-o faci –

decât în rai şi fără vlagă,

mai bine-n iad şi printre draci!…

 

Dar tu te-ai resemnat să stai

în umbra cosmicului Tată

şi să-L aprobi fără crâcnire

cu îngerescul cor deodată.

 

Fireşte că-i mult mai comod

să execuţi ce s-a decis

şi-n veci să nu-ţi pui întrebări,

chiar de-i lucrarea un abis,

 

aşa ca omul, conceput

din lut după divinul chip,

astfel ca el să cadă-n cer

spre-Acel abis ce-i arhetip.

 

Văzându-şi Tatăl neizbânda

cu jucăria zisă om,

pe care eu am dibuit-o

c-aspiră l-al ştiinţei pom,

 

te-a-nsărcinat să-i fii aproape

şi să-l salvezi cu orice preţ,

chiar de va fi ca în final

să fii taxat ca natăfleţ

 

pentru credinţa îndurării

şi scopul său mântuitor,

ce doar pieirea-ţi pregăteşte

după un chin întristător.

 

Din nou se-adevereşte faptul

– deşi-s de viclenie bănuit –

că-l ştiu pe om până-n rărunchi,

cum Făcătoru-n veci nu l-a citit.

 

Păcat de tine, biet naiv,

că vezi în om o şansă de-afirmare!

El nu-i ce speri, e cel ce e:

un prefăcut cu-apucături barbare…

 

Iisus:

Vade retro, şi mă lasă

cu sfaturile-ţi ipocrite!

N-ai să m-abaţi din calea mea

cu ispitiri meşteşugite.

 

Lucifer:

M-am aşteptat l-acest răspuns

ce-ţi ilustrează sârguinţa.

Dar cum eşti gata de-o lucrare

unde-ţi vei pierde zelul şi fiinţa,

 

mă văd dator să te anunţ

că firea omenească-i diferită

de cum se vede ea din cer,

căci logica umană-i cam trăznită.

 

Principii antagonice suntem

şi-aşa vom fi în veac de veac –

ce ţie-ţi place, eu urăsc

şi-n a ta ură mă complac.

 

Iisus:

Parcă vroiai să te întorci

la cei ce îţi inspiră silă –

eşti lunecos precum un şarpe

şi mă-nfiori, dar mi-i şi milă…

 

Lucifer:

Doar pulsul l-am luat prin tine

la preacelesta atmosferă

şi-am înţeles că staff-ul tot

pe veci m-a izgonit din sferă.

 

De fapt nu-i greu de priceput

chiar pentru mintea ta înceată,

că niciodată nu pot sta

opusele principii laolaltă:

 

nici adevărul cu minciuna

nu pot trăi îmbrăţişaţi,

după cum binele cu răul

nu se iubesc ca nişte fraţi,

 

deşi se spune cu dreptate

că-n orice rău e şi un bine

şi că supremul Adevăr

din părţi de adevăr provine.

 

Dar Bine, Adevăr, Frumos

sunt pentru om de neatins –

doar crezul tău va demonstra

că-n Tatăl totul e cuprins.

 

Mai bine, însă, mă opresc

din speculaţii inutile,

ce-s pâinea filosofilor

şi-a sfinţilor cu minţi futile…

 

Vreau să te-ntreb de eşti dispus

să facem cuplu redutabil

şi ca-n tandem, eu prima roată,

a doua tu-n rulaj stabil.

 

De te-nvoieşti, vei stăpâni

întreg Pământul până-n veac:

cu munţi, câmpii şi cu fiinţe

care încântă sau displac…

 

Iisus:

Refuz să cred c-am auzit

asemenea enormităţi –

să piei din faţa mea, Satano,

şi-n veci de veci să nu te-arăţi!

 

Lucifer:

Întreaga lume să constate

c-am vrut să-mpac ce-i despărţit,

dar m-am izbit de zidul surd

al cerului încremenit.

(Dispare cu un ultim hohot de râs mefistofelic.)

 

 Corul îngerilor:

Lăudaţi şi cântaţi,

Fiu-i pe Pământ!

Prin El veţi fi mântuiţi

şi prin Duhul Sfânt.

George PETROVAI

 

 

 

 

 

 


2 Comentarii

  1. admin

    Superb și nemaiînchipuit discurs! George Petrovai este un poet desăvârșit pentru care deja poemul fluviu, cu nuanțe de scenariu de piesă de teatru, nu mai are secrete. Înălțător, dureros, adevărat, rafinat și subtil, acest minunat poem. Ispitirea în pustie e a noastră, a tuturor, importantă este puterea și credința pe care trebuie să le dovedim, pentru a deveni învingători. George cunoaște profund speța umană, așa că poemul e apoteotic, de-a dreptul. Mulțumim, George PETROVAI!

  2. George PETROVAI

    Mulțumesc foarte mult pentru aprecieri. Îndeosebi când ele vin de la un om de valoarea ta. Să știi, dragă George, că ești formidabil cu sinceritatea și elanul tău. Cuvintele tale inspirate sunt un balsam pentru sufletele rănite și hrană aleasă pentru toate sufletele căutătoare de sublim.

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.