Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » JIPA ROTARU- ASUMAREA RĂSPUNDERII

JIPA ROTARU- ASUMAREA RĂSPUNDERII

„Antonescu! Regele, mai mult ca oricare altul în această ţară, ştie cât îţi datorează România Mare!”

            (Regele FERDINAND I)

 

         „M-am străduit să dau Ţării onoarea şi dezrobirea

         şi să şterg petele neiertătoare ale trecutului, fiindcă

         fără onoare şi drepturi, fără încredere şi dreptate, 

         un Neam nu poate trăi.”  (Mareșal ION ANTONESCU) 

 

 

   Recentul studiu ASUMAREA RĂSPUNERII, al prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru – Comandor (r), istoric militar, trage cortina celor 7 pagini ale Prefeţei, pornind în marşul Asumării răspunderii pe aliniamentul altor 7 pagini, trecând apoi cutezător la asaltul Resorturilor asumării slujirii cu responsabilitate a intereselor ţării şi neamului, desfăşurat pe elaborarea strategică a celor 32 de pagini încărcate de cercetare, sârguinţă, abnegaţie, spirit, tenacitate ştiinţifică şi disciplină academică militară.

 

   Documentele inedite ocupă cele 106 poziţii ale Listei bibliografice de 4 pagini, iar Anexele completează Divizia Memoriei Documentelor pe următoarele 239 de pagini.

 

   ASUMAREA RĂSPUNERII se adaugă şirului mare de lucrări elaborate minuţios, migălos, preţios, testamentar, Pantheonului naţional spiritual, impunându-se ca un studiu de referinţă, mai ales că s-a ţesut şi pe ASUMAREA CURAJULUI autorului. 

 

   Istoricul militar Gheorghe Jipa Rotaru nu aduce un cult al personalităţii Mareşalului Ion Antonescu, pentru că însuşi personajul colosal ION ANTONESCU şi-a clădit pe temelia Destinului vieţii lui, altarul persoanei sale creştine, respectiv cultul unicităţii personalităţii sale, care îl aşează de la sine, ca Icoană a Eroului – Martir în lumina Apoteozei Adevărului. 

 

   Cultul personalităţii nu este o persiflare politicianistă a demagogilor parveniţi, a slugarnicilor Ocultei, a vrăjmaşilor de Neam, a urâtorilor de Biserică, a celor care fug permanent de Adevăr, ci o cunoaştere, o recunoaştere, o cinstire a persoanei şi memoriei celui care şi-a întrupat viaţa întru Destinul Neamului, venerândul. 

 

   Cultul personalităţii nu este altceva decât arderea FIINŢEI metafizice în flacăra mistică a PERSOANEI care dă strălucire şi lumină sieşi şi celor din jur!

 

   NERECUNOŞTIINŢA este unul dintre cele mai grele păcate, strigătoare la cer, asemănătoare celor împotriva Duhului Sfânt, care se plăteşte de către toţi politicienii şi toţi factorii de răspundere care o slugărnicesc. NU SE IARTĂ NICIODATĂ!

 

   Orice început începe cu Începutul. Purcederea din sânul Mamei sale, distinsa aristocrată BARANGA, apoi răsfăţul din braţele alintării, l-a făcut pe copilul Ionel să ţâşnească din îmbrăţişarea Dumbravei minunate a Copilăriei, ca o predestinare prin descendenţa ostăşească spre memoria Marilor Comandanţi Români şi străini.

 

   Se poate spune fără nici o ezitare că naşterea viitorului Mareşal a avut ca prim botez, auspiciul RĂSPUNDERII, ţesătură tainică prin care s-a urzit întreaga sa viaţă, dar în mod plenar VOCAŢIA şi MISIUNEA sa de Conducător, de Voievod ales.

 

   Spiritul RĂSPUNDERII naşte şi renaşte cea mai nobilă ASUMARE!

 

   Celor sortiţi să călăuzească DESTINUL Neamului, sunt hărăziţi de Dumnezeu, de la naştere până la moarte să crească viguros întru virtute, să se desăvârşească deodată cu ASUMAREA RĂSPUNDERII în toate etapele vieţii, slujirii şi slăvirii, devenind astfel, Alter-egoul moralei sale creştine pe care se dăltuieşte caracterului ONOAREA  demnităţii alese cofiinţiale, eterne întru Dumnezeu şi Neam.

 

   „Onoarea, spunea marele filosof evreu-german Artur Schopenhauer (1788-1860), este conştiinţa exterioară, iar conştiinţa este onoarea interioară.” (Th. Simenschy, Un dicţionar al Înţelepciunii, Ed. Junimea-Iaşi, 1979)

 

      De la ciclul primar până la Şcoala Superioară de Război, paşii copilului, zelul adolescentului, bărbăţia adultului, autoritatea oştenului, demnitatea conducătorului au parcurs doar calea EXCELENŢEI. Dincolo, însă, de toate aceste cunoaşteri, urcări, înălţări, deasupra meritelor sale, ION ANTONESCU rămâne în Istoria naţional – universală, UN MARE CAVALER AL ONOAREI, nobleţe atinsă de puţini bărbaţi militari ori civili în Istoria lumii, precum marele Duce francez Henri de Rohan

   Când era comandantul armatei franceze în aliata sa Elveţie, a rupt intrigile cardinalului-premier Richelieu prin care îi cerea să-i trădeze pe elveţieni: „Dacă nu mi se dă posibilitatea să fiu totodată un francez şi un om de onoare, atunci prefer acest din urmă lucru, chiar dacă ar trebui să rămân fără patrie!” (Generalul Ion Gheorghe, ataşat militar şi ambasador la Berlin 1940-1944, Mareşalul Antonescu – Un Dictator Nefericit, Ed. Machiavelli, Bucureşti-1996, p.343)

 

   În aceeaşi notă de demnitate se aude şi strigătul de la Pavia al onoarei regelui FranciscI I: Tout est perdu hors l’honneur!

 

   Onoarea este Efigia demnităţii Cavalerului Valah prin excelenţă!

 

   Poate aud şi larvele politruce cum inspirat le numeşte Generalul aviator (r) Radu Theodoru, „speţa viermiformă de ordonanţe ale intereselor străine”, colecţionară de  „acuze şi teze preluate şi încornorate de vicleimul bacşişarilor din presa finanţată de ocultă… Scribi cumpăraţi astăzi ca şi în timpul ocupaţiei bolşevice, politicieni acefali, subordonaţi intereselor străine, după asasinarea Mareşalului, înrolaţi sub flamura kominternului, astăzi sub cea a Noii Ordini Mondiale condusă de oculta financiar-militară occidentală, au dus şi duc o campanie nemernică de profanare a memoriei naţionale, a reprezentanţilor emblematici care au ilustrat conştiinţa de sine a românilor; sub dictatul kominternist prin holocaust cultural, adică prin spălarea memoriei colective scoţând momente cheie ale istoriei şi personalităţile care le-au exprimat din circuitul învăţământ-cultură, sub dictatul ocultei-suprastatale prin denigrare şi minimalizare, de la aşa zisele manuale alternative până la marile campanii de presă susţinute de misiţii ocultei.”  (Radu Theodoru, Mareşalul, Ed. Lucman, Bucureşti-2012, p. 7-8)

 

   Clarviziunea generalului Constantin Prezan, viitorul Mareşal, unul din braţele mari şi tari ale Înfăptuirii Daciei Mari, respectiv România Mare, a determinat apropierea, cunoaşterea, colaborarea, prietenia, fidelitatea, camaraderia, eroismul şi martiriul dintre conducătorul Statului Naţional, ION ANTONESCU şi ministrul său de Război, generalul CONSTANTIN PANTAZI.

 

   Aprecierea generalului Constantin Prezan, privindu-l pe ofiţerul Antonescu, apropiatul său colaborator este destul de grăitoare: „… este un ofiţer de o mare valoare, cu cunoştinţe, vederi limpezi, energie, conştiinţă, forţă de lucru şi mult caracter. Merită cu prisosinţă pentru binele Armatei, a fi pus cât mai repede pe treptele mai înalte ale ierarhiei.” (c.f. Jipa Rotaru, Asumarea Răspunderii, Ed. Ro.cart, Bucureşti, 2019, p. 10)

 

   Citatul ales cu grijă, non multa sed multum a fost aproape neîntrerupt. „Vrea să cunoască şi să priceapă în adâncime resortul acţiunilor marilor căpitani ai timpului: Alexandru Macedon; Hanibal, Scipio Africanul, Cezar, Gingis Han, Napoleon, Moltke. A meditat serios la portretele lui Plutarh şi a intrat în toate amănuntele ştiinţei, artei şi vieţii lui Foch, Ludendorff, Petain, Hindemburg, Napoleon.” (General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii. Ed. Publiferom, Bucureşti-1999, p. 10)

 

   Format în lumina, prestanţa, geniul şi autoritatea generalului Constantin Prezan, ofiţerul de excepţie a devenit unul dintre MARII OSTAŞI ai PATRIEI, dăruindu-se cu trup şi suflet Naţiunii şi lui Dumnezeu, de la războaiele balcanice, cel de întregire şi cel de reîntregire, până la demnitatea cu care a sfidat moartea trimisă de devotatul ei regal, monarhul mişel – Michail I, în Valea Piersicilor de la Jilava.

 

   Privit prin câteva dioptrii socio-psiho-politico-raţionale TRĂDAREA regelui Michail I de la 23 August 1944 apare astfel:

 

   Iuliu Maniu, la puţin timp: „Ziua de 23 August este o zi de biruinţă şi un izvor de propăşire naţională.” (Vasile Niculae, Ion Hincioiu, Stelian Neagoe, Doctrina ţărănistă în România. Antologie de texte, ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1994, doc. 81,p.269)

 

   Avocatul de Bădăcin şi lider ţărănist ultradilematic uitase de recunoştinţa afirmată în 18 Iulie 1941, după eliberarea marilor cetăţi româneşti Cernăuţi şi Chişinău de sub sovietici: „…Recunoştinţa ţării pentru generalii, ofiţerii şi soldaţii români şi pentru Dv., Domnule General, Comandantul de Căpetenie, va fi eternă.” (Ion Calafeteanu, Iuliu Maniu-Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice. 1940-1944, p. 78-80; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – editori, Pace şi Război (1940-1944), Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi-2008, p. 489)

 

   Corneliu Coposu, după 1989: „23 august 1944 a fost salvator pentru România.” (Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 53)

 

   Iată şi părerea Mareşalului faţă de liderii ţărănişti, datată după 16 Septembrie 1940:

 

   Partidul naţional ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema: Dr. Lupu – nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu roşească. Dilema: Dl. Maniu, când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate.” 

  (ANIC, fond Ion Antonescu, dosar 4/ 1929-1942, f. 144)

 

   Ioan Scurtu: „După ce Ion Antonescu s-a anunţat în audienţă, regele, împreună cu generalul Sănătescu, generalul Aldea, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ion Mocsonyi-Styrcea şi Mircea Ioaniţiu au discutat în legătură cu atitudinea ce trebuia adoptată… În acest scop, garda Palatului a fost pusă în alarmă; începând cu ora 12 toate intrările în Palat, mai puţin cea din aripa Creţulescu, pe unde urma să intre cei doi Antoneşti, au fost baricadate şi pregătite pentru respingerea unui eventual atac. Aceste măsuri arătau limpede că, în fapt, obiectivul fundamental al regelui Mihai era arestarea mareşalului.” (Universitatea Spiru Haret – Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2003), Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2003, p. 100)

  

   Pamfil Şeicaru la câţiva ani din exil: „La nici un popor istoria nu a înregistrat un caz similar de orgie a renegării naţionale. Nu numai că s-au predat armatei Rusiei sovietice 170.000 de ostaşi oţeliţi în trei ani şi două luni de război, dar s-a surpat rezistenţa morală a naţiei prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor găsi titluri la recunoştiinţa învingătorilor.” (Pamfil Şeicaru despre 23 august 1944, citat de Constatntin Hlihor, Armata Roşie în România, ed. Pro Universitaria, Bucureşti-2012, p. 30)

 

   Drama Mareşalului s-a contopit cu DRAMA României, care a îndurat, a suferit, a pătimit TRAGEDIA unui DESTIN, impus, împroşcat, urgisit, profanat mai întâi de un  rege corupt până în măduva oaselor, trădător şi ucigaş, de fiul (?!) acestuia, mişel – Michail I, care l-a depăşit în tot răul prin trădare, vânzare, laşitate, minciună, de camarila Palatului dirijată de mama sa, grecoaica prinţesă Elena, de iresponsabilitatea liderilor politici istorici, neasumaţi RESPONSABILITĂŢII istorice şi de primul aliat, Horia Sima, alias Iuda Iscarioteanu al românilor. 

 

   Fatalitatea a venit şi ea peste noi şi prin faptul că Mareşalul, Conducătorul Statului Naţional n-a avut şansa colaborării cu unul dintre cei mai curaţi, curajoşi, cavaleri şi mistici ROMÂNI, mai ales că îl preţuia într-un mod deosebit, camaraderesc.

 

   „Regimul politic, consemnează autorul Jipa Rotaru, instaurat de Ion Antonescu în toamna anului 1940 a fost un regim de autoritate personală, colaborând într-o primă şi scurtă perioadă (Septembrie 1940-Ianuarie 1941) cu Garda de Fier, bazându-se apoi pe o serie de generali, ofiţeri, economişti şi oameni politici puşi la dispoziţie de partidele istorice.” (pag. 12)

 

   Cu privire la Garda de Fier, trebuie menţionat faptul că ea nu mai exista atunci. Elita ei (peste 250 de lideri), fusese ucisă din ordinul lui Carol al II-lea în noaptea de 21-22 Septembrie 1939, cu complicitatea uzurpatorului Horia Sima, un alt mişel, un parvenit, un orgolios exacerbat, trădător pus şi plătit de  serviciile Ocultei. Golul rămas, prăpastia adusă Mişcării a fost astupată cu secături, iresponsabili, străini de crezul Mişcării, de inima şi sufletul românului, urâtori de adevăr, de dreptate: „Netrebnicii, care s-au ascuns în Mişcarea Legionară slujind scopuri străine de dărâmare a Ţării, ca şi vagabonzii şi resturile odioase ale periferiei în care au căzut.”

   (75. Comunicat către români după înăbuşirea rebeliunii legionare) 

 

   Când Conducătorul Statului l-a ales, în urma refuzului tuturor partidelor politice, Vânzătorul Horia Sima în loc să meargă alături de general pe drumul Onoarei, al construirii unui stat nou, naţionalist creştin a călcat pe cărările infamiei cu atacuri teroriste: „…Cazul este patologic şi el a atras în jurul lui toate cazurile patologice, fiindcă numai descreieraţii (36 de adepţi cu care a declanşat rebeliunea n.a.) pot urma orbeşte un astfel de om.” (Mareşalul Ion Antonescu, Secretele guvernării, p. 59)

 

   Niciodată o ţară cum a fost ROMÂNIA noastră creştină în 1940, sfârtecată de duşmanii externi şi vitregită de vrăjmaşii interni, nu putea fi salvată de un regim democrat, fie el destul de popular, ci doar de un regim autoritar sau dictatorial.

 

   În acest sens se pronunţă şi marele savant Constantin Rădulescu – Motru: „În afară de Ion Antonescu nimeni altul nu putea să salveze România de la prăbuşirea determinată de cedarea a mai mult de o treime din teritoriul patriei şi nenorocirile care au urmat: evacuarea întregii administraţii de stat cu mii de funcţionari, şi zeci de mii de familii gonite din căminele lor, dezorganizarea economiei agricole şi industriale a ţării. Împovărarea bugetului peste măsură şi pe deasupra tuturor, mai apăsătoare decât orice, deprimarea sufletească din rândurile armatei care era pe cale de descompunere şi care se văzuse mutilată prin ordin de retragere necondiţionată de pe hotarul Nistrului, şi, mai ales, aş zice eu, haosul din sufletul tineretului nostru care îşi vedea viitorul lăsat la voia întâmplării. Niciodată, în istorie, nu a mai fost atâta urgie adunată pe capul unui singur popor, şi în aceste condiţii cel chemat să înlăture această urgie nu putea fi om politic.” (pag. 16)

 

   Plaiul argeşean, hărăzit de cer şi de legende, ca – Ţara de Argint a Neamului protodac a dat mulţi fii de aur, între care şi pe Ion Antonescu, care a excelat prin rare virtuţi în plan social, moral, religios, militar, naţionalist, politic, diplomatic.

 

   În plan militar s-a depăşit pe sine, situându-se la înălţimea tuturor crucilor, răscrucilor, cerinţelor, măsurilor, hotărârilor, strategiilor, misiunilor extrem de importante. Debutul în Campania din Bulgaria a fost destul de impunător. Participarea la Războiul de Întegire a Neamului a fost răsunătoare printr-un covârşitor efort, devotament, energie, sacrificiu, dar în mod expres prin strategia sa de excepţie: „Planul de operaţii al ofensivei din iulie 1917; Planul defensiv şi întreaga activitate de conducere pe timpul bătăliilor de la Mărăşeşti şi Trotuşi; Proiectul de dezarmare a armatei ruse care părăsea în dezordine frontul dedându-se la jafuri, violuri şi crime împotriva populaţiei civile româneşti; Proiectul de operaţii al Armatei române în Basarabia în sprijinul unirii şi pentru menţinerea ordinii; Proiectul de organizare a armatei după armistiţiul de la Focşani.” (Asumarea…, pag. 26)

 

   Generalul Antonescu a savurat cartea marelui general Von Seekt, <<Gedanken eines Soldaten>> – „Cugetările unui soladat”, un veritabil catehism al gândirii şi strategiei militare, tradusă şi dăruită de colaboratorul său colonelul Gheorghe Magherescu şi pusă în practică de general. 

 

   Istoricul militar Gheorghe Jipa Rotaru, plin de vigoarea pe care ţi-o cere şi ţi-o dă modelul militar, încărcat cu spirit fin de observaţie al oşteanului permanent de veghe la hotarele Patriei, ataşat de luciditatea cromatică a continuei cercetări, peste care presară infuzii masive de elocinţă, îşi ctitoreşte lucrarea pe o temelie de nezdruncinat, peste care se ridică cupola documentară doldora de evenimente, aşezată pe pilonii grei, masivi, fixaţi de resorturile scopului şi sensului care le-au declanşat, reliefând apoteoza marelui său şi totodată al nostru EROU-MARTIR.

 

   „Prin misiunile îndeplinite în funcţiile ocupate pe toată perioada războiului, Ion Antonescu s-a înscris pentru vecie, alături de ceilalţi mari comandanţi ai armatei române din Războiul de Întregire, precum: C. Prezan, E. Grigorescu, Al. Averescu, D. Praporgescu, C. Cristescu ş.a., dar şi a ţăranilor – soldaţi patrioţi în panteonul făuritorilor României Mari.” (Asumarea…, pag. 10)

 

   În plan diplomatic, militarul de carieră s-a impus la fel de strălucitor, participând în 1920 la Conferinţa de Pace de la Paris, militând pentru drepturile fundamentale, milenare ale Naţiei sale, argumentându-le şi înfierând samavolnicia vrăjmaşilor-ciocli care au smuls provinciile româneşti din Trupul Ţării, ca odinioară hunii-maghiari care sfâşiau carnea din trupul martirului Gheorghe Doja, legat pe tronul înroşit de foc. 

 

   Ştiind de la istoricul Gheorghe Brătianu că, după ce Armata română a salvat şi a impus victoria Antantei în 1918, „puterile aliate nu numai că nu recunoşteau integral revendicările teritoriale ale României conform prevederilor Tratatului din 1916, dar îi negau şi calitatea de aliat”…, Colonelul Ion Antonescu a prezentat şi dezbătut Conferinţei, faimoasa broşură: „Românii, originea, continuitatea, drepturile şi obligaţiile lor”, publicând-o apoi într-un studiu aprofundat de 87 de pagini şi 11 anexe, ca prima sa lucrare: Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor.

 

   Alături de mentorul său, generalul Constantin Prezan a pregătit cu succes campania din Ungaria, după eliberarea Ardealului, fiind admiraţi magistral de faimosul mareşal Foch: „Când, după o istorică masă în patru (Francher d’Esperay, Berthelot, Prezan şi cu mine) la Capşa, mareşalul a lansat ca rezultat al pledoariei noastre de a fi lăsaţi să trecem Mureşul, faimoasa frază: <<Allez-y!>>, am fugit la Marele Cartier General şi am cerut comandantului trupelor din Transilvania să elaboreze şi să înainteze imediat spre aprobare proiectul de operaţii. Reamintesc că lupta de la Tisa (1919) a debutat cu un dezastru. Dacă generalul Prezan şi cu mine nu am fi alergat cu disperare – intrând odată la Orozhaza, chiar în mijlocul inamicului – de la un capăt la altul al frontului, dacă nu am fi întors în această goană trupe şi comandanţi din drumul retragerii… dacă nu am fi luat pe loc măsuri de ordine operative, am fi înregistrat cea mai ruşinoasă dintre înfrângeri… Generalul Mărdărescu (comandant al frontului) aflându-se la Sibiu cu întreg comandamentul său… ordinele erau trimise trupelor prin intermediul Sibiului… atât pentru menţinerea intactă a unui prestigiu, cât şi din delicateţe.” (Asumarea …pag. 27)

 

   Contribuţia ofiţerului Antonescu în cadrul Marelui Stat Major a fost rapidă, radicală, profundă, decisivă, măturând după spusele generalului Ion Gheorghe: „praful aşternut timp de decenii pe întregul organism al armatei române.”

 

    A reprezentat cu stimă şi excelenţă Regatul Român ca ataşat militar între 1923-1926, în marile capitale Paris, Londra, Bruxelles.

 

   Devenind Conducător al Statului Naţional, a reorganizat armata, a reformat sistemul militar de învăţământ, impunându-şi cuvântul autoritar, de ordine al comandantului: „o armată mică dar puternică, cu perfectă încadrare şi dotare, disciplină şi instrucţie… Reorganizarea armatei pe baze impuse de realităţi etnice, financiare, politice şi doctrinare.” (Asumarea …, pag. 236-237) 

 

   Voinţa sa de fier i-a întărit crezul de militar împlinit şi de politician în devenire: „Eu vreau să răstorn arbitrajul de la Viena…, de aceea, între primele noastre griji este pregătirea armatei pentru a deveni un instrument cât mai perfecţionat de război care să fie în stare să susţină efectiv politica revendicărilor noastre naţionale.” (81. Preşedinţia Consiliului de Miniştri; generalul Ion Antonescu, artizanul reorganizării armatei române în vederea participării la Războiul de Reîntregire Naţională)

  

   Poziţia Ţării noastre geo-politică de a se situa între doi urşi uriaşi: unul brun, Germania, celălalt roşu, U.R.S.S., mereu flămânzi şi continuu însetaţi după Patria noastră, o pune în situaţia diplomatică, să nu spun perfidă, de a se alia când cu brunul ca să scape de roşul, când cu roşul  ca să scape de brunul urs.

 

   Primul aliat, ursul brun, chiar dacă ne admira, ne exploata totuşi nemilos. Celălalt, deşi ne exploata la sânge, ne şi ura visceral, mai ales că aliatul intern, laş, trădător era proletariatul comunist prin uneltele lui continuu vânzătoare.

 

   Din fiinţa lui oţelită în strălucita carieră militară, flutura Crezul marelui Ostaş: „rostul unui adevărat român este nu de a-şi crea o situaţie personală, ci de a lupta pentru ca întreaga naţiune să nu se rezeme decât pe caractere, pe competenţe şi pe valori de muncă, iar statul să fie condus decât cu autoritate şi prestigiu.”

            (Asumarea răspunderii…, p. 39)

 

   În fiinţa lui dârză, vegheată de un caracter puternic, de o demnitate aleasă, pulsa iubirea de Oştire: „Primul meu gând se îndreaptă spre oştire – reazemul naţiunii. Nu aveam pe nimeni lângă mine, doar Armata, în momentul în care totul ameninţa să se prăbuşească.” (Asumarea răspunderii…, p. 39)

 

   Cu ajutorul Armatei va lupta pentru două ţeluri fundamentale, refacerea fiinţei morale a poporului creştin şi a ţării sale ortodoxe: „Întâi ridicarea morală a acestui popor din mocirla în care s-a zbătut atâţia ani, cum şi unirea tuturor românilor împrejurul ideii de cinste, muncă şi dreptate. În al doilea rând, repunerea ţării în drepturile ei veşnice. Credinţa, dreptatea, legea şi munca, cinstea şi conştiinţa, ordinea şi omenia vor fi de azi înainte, de la cel de sus până la cel mai de jos servitor al patriei, cartea sfântă a îndatoririlor noatre.” (ibid., p. 39)

 

   Asumarea conducerii Statului venea ca urmare a salvării naţiei sale din sfâşierile duşmanilor externi şi scoaterea din putregaiului intern în care o aruncase regele străin de neam, la care se adăga competenţa sa militară, dar mai presus de acestea, dragostea sa aprinsă de ţară şi poporul care a îndurat prea mult şi multe. Inimosul Locotenent Popescu Deveselu, care şi l-a ales ca model pe general, îi scria acestuia în 29 Mai 1935: „D-le general, viaţa oamenilor care au fost înzestraţi de Dumnezeu cu însuşirile de mari conducători, aparţine celor ce se cer conduşi. Păcatul îl poartă ei dacă nu conduc  sau iau conducerea un ceas mai târziu.” (46. Scrisoare adresată generalului Ion Antonescu de locotenentul Popescu Deveselu)

 

   Conducătorul şi-a pregătit ajutorul extern prin aderare la Axă: Berlin-Roma-Tokio, singura putere care corespundea cerinţelor de reîntregire a Ţării, impunându-şi spiritul naţionalist alături de cei 24 de generali capabili şi viteji, punând astfel să sune ceasul luptei de izbăvire naţională: „Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, pentru virtuţiile şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăşmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre! […] Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici de strajă dreptăţii şi zid de apărare creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc!” (Asumarea…, p. 48)

 

   Mareşalul Ion Antonescu a fost deasupra vremii sale istorice, dar timpul menirii, împlinirii, înfăptuirii sale naţional-creştine, i-a fost sugrumat de regele-iuda vânzător. 

 

     Trădarea augustului la 23 August 1944 este egală cu înfigerea unui pumnal regal în inima României.

   Mareşalul, după ce Apusul i-a întors spatele şi Anglia i-a cerut capitularea necondiţionată şi-a pregătit în bucolica atmosferă de la OLĂNEŞTI – VÂLCEA elaborarea Armistiţiului cu sovieticii, mai ales că generalisimul Stalin susţinea că „singurul om cu care se poate sta de vorbă în România este Antonescu.” 

   Acolo, scăpat de vigilenţa nemţilor a primit în secret ataşaţii militari privind negocierele cu ruşii. Pe 4 August a plecat la Rastemburg la întâlnirea cu Hitler. „Rostul acestui refugiu de la Olăneşti nu este greu de înţeles: un loc ferit de indiscreţii. Aici Mareşalul a dus cea mai intensă activitate diplomatică, pentru urgentarea armistiţiului. Toate auspiciile erau favorabile.” (Centru European de Cercetări Istorice Veneţia, Antonescu – Mareşalul României…, op. cit., p. 121, 147)

 

   În 20 August 1944 a plecat pe front. Ca bun doctrinar şi strateg renumit s-a impus situaţiei frontului. Dacă sovieticii atacă în prag de armistiţiu, Mareşalul şi armata sa trebuia să-i oprească pentru a trata cu ei de la egal la egal. În 21 August s-a impus aliaţilor cerând fixarea unei pietre de hotar. În dimineaţa lui 22 August a transmis ordinul ca Armata română să se îndrepte spre Sud, despărţindu-se de aliaţii germani.

 

   Restul se ştie. Augustul monarh s-a desăvârşit prin augusta sa trădare.

   

   Consider că Maniu, marele dilemantist care a primit plicul prin mişelul de Niculescu-Buzeşti şi a citit acordul lui Stalin de acceptare a Armistiţiului, apoi l-a dosit, spunându-i lui Gheorghe Brătianu care-l rugase să-l dea Mareşalului este artizanul trădării: „Lasă drăguţule, poate ne mai trebuie cu altă ocazie!” (Centru European de Cercetări Istorice Veneţia, Antonescu – Mareşalul României…, op. cit., p. 173)

 

   Liderii politici, mai puţin istoricul Gheorghe Brătianu, i-au dat tot sprijinul. Se pare că generalul Sănătescu a fost totuşi victima regelui care, aliat cu latura comunistă, hotărâse definitiv arestarea Mareşalui indiferent de poziţia lui, fiindcă Armistiţiul cu sovieticii îl dezavantaja complet pe rege. Când şi-a venit în fire, după riposta Mareşalului: „Luaţi mâna de pe mine, nemernicilor! Sănătescule, ce înseamnă asta?” Sănătescu a strigat subofiţerilor: „Luaţi mâna de pe domnul Mareşal, cum aţi îndrăznit?” Dar Sănătescu fusese deja dejucat. Atunci banditul de Emilian Ionescu a rezolvat radical situaţia în favoarea regelui ticălos, arestându-l pe Mareşal. 

 

   Culmea culmilor este că Mareşalul Antonescu a participat la propria sa arestare.

 

   „- Ce căutam eu în seiful Palatului, când aprobarea condiţiilor puse de mine pentru armistiţiu venea pe numele meu? Se va şti cândva că ziua de 23 august a fost de mine înscrisă în istorie!” (ibid., p. 120)

 

   Nu un război pierdut distruge puterea morală a Naţiunii, ci Trădarea Ţării.

 

   După evenimentele sângeroase ale loviturii de stat din Decembrie 1989, în prima fază a nedumeririi, a răvăşirii, a revenirii aceloraşi proletari, a aceloraşi slugarnici, cuprinşi de isterii şi vibraţii la strigătul Ocultei, care i-a pus la cârma ţării, în plină campanie de distrugere a economiei naţionale, respectiv satanica privatizare, Eroul, Martirul, Legendarul Ion Antonescu s-a reîntrupat luminii aurei sale aprinse de evoluţia istoriografiei româneşti şi străine prin cercetători de marcă: Platon Chirnoagă, Constantin I. Kiriţescu, Iosif Constantin Drăgan, Gh. Magherescu, Constantin Pantazi, Ion Gheorghe, G. Barbul, Aurică Simion, P.P.Panaitescu, Andreas Hillgruber, Percy Ernst Schramm, Hans-Adolf Jacobsen, Larry L. Watts, la care s-au adăugat noi temerari ca Gheorghe Buzatu, Jipa Rotaru, Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache, Ion Calafeteanu, Florin Constantiniu, Radu Theodoru, Mihai Pelin, Florin Şandru, Alex Mihai Stoenescu. 

 

   Ciocoii vechi şi noi, după ce au secătuit ţara, au bulversat instituţiile fundamentale ale Statului întorcându-le împotriva Naţiei şi Bisericii Ortodoxe naţionale, de frica învierii istorice a Mareşalului Antonescu şi a altor Fii Aleşi ai Neamului, noua INCHIZIŢIE democrat – populară a trecut la Arderea pe rug, a MEMORIEI celor mai de seamă PERSONALITĂŢI naţionalist – creştine dacoromâne: Mihail Eminescu (Scheletul din debara !!!), Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Traian Brăileanu, Dumitru Stăniloae, Dimitrie Bejan, Demostene Andronescu, Mircea Eliade, Vladimir Dumitrescu, George Manu, Alexandru Ghica, Gheorghe Cantacuzino – Grănicerul, Constantin Papanace, Faust Brădescu, Pamfil Şeicaru, Ion D. Vulcănescu, Ion Antonescu ş.m.a. 

 

   „Eroii care s-au jertfit pentru idealul sfânt al românilor – reîntregirea naţională – ucişi, îngroşând cu trupurile lor ţărâna străină, alţii dispărând în adâncuri de Siberii sau schingiuiţi în închisorile comuniste din ţară, după o judecată sumară şi strâmbă, nu numai că nu şi-au găsit până acum locul cuvenit în cartea sfântă a neamului, dar, mai mult, au fost daţi uitării, sau, şi mai grav, stigmatizaţi ca trădători de ţară, ori criminali de război.” (Asumarea …, pag. 18)

 

   Este o crimă monstruoasă ca nişte pigmei politici, fără scupule, fără coloană vertebrală, inşi acefali să se pronunţe, să condamne, să înfiereze figurile reprezentative ale spiritualităţii-religioase ale Neamului daco-român! 

 

   „Este de-a dreptul năucitor să constatăm, că la 30 de ani de la evenimentele din Decembrie 1989, preşedintele ţării a promulgat sub directa impunere a unor forţe oculte, o lege criminală – Legea 217 din 23 iulie 2015 – <<pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/ 2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni căntra păcii şi omenirii>>, apărut în Monitorul Oficial nr. 558/ 27 iulie 2015.” (p.18)

 

   Constituţia României se pronunţă pentru toţi clar şi fără echivoc în acest sens: 

   „Libertatea gândirii şi a opiniilor nu pot fi îngrădite SUB NICI O FORMĂ!”, alin. 1, art. 29, iar în alin. 2, acelaşi art. 29, garantează că: NIMENI NU POATE FI CONSTRÂNS SĂ ADOPTE O OPINIE CONTRARĂ CONVINGERILOR SALE!

 

   Sfidând grav Constituţia, „Legea Antonescu-Iohannis interzice oricărui cetăţean să judece cu mintea lui evenimente consemnate în unele hotărâri judecătoreşti din perioada stalinistă, chiar dacă istoria a condamnat acea perioadă neagră, definită ca adevăratul genocid împotriva poporului român!” (Rodica Smaranda Vulcănescu, Istoria ca o Pradă, Ed. Mica Valahie, Bucureşti-2018, p. 193-194)

 

   Cine are dreptul să hotărască, să stabilească, să incrimineze, să legifereze vinovăţia unor persoane, care şi-au dat sângele şi viaţa pentru Neam şi Dumnezeu?

 

   Laşii, trădătorii, dezertorii, fariseii, vânzătorii, calomniatorii, uzurpatorii, vrăjmaşii viscerali ai Ţării, ai Istorie ei şi ai lui Dumnazeu, neo – migratorii, N.K.V.D. – ul, Tribunalul poporului sau Tribunalul de la Nurnberg?!?

 

   De unde atâta ură a Ocultei Inchiziţionare, împotriva Neamului român, permanent prea omenos, împotriva Ţării creştine care i-a adoptat, împotriva Mareşalului care i-a protejat şi ocrotit continuu?

 

   Conducătorul Statului Naţional s-a opus categoric politici discriminatoare a lui Hitler, salvând cazarii polonezi şi pe cei din Ardealul ocupat de Horthy. „În anii în care un milion de români îşi sacrificau viaţa pe câmpul de bătălie, Evreii Cazari – spre a fi puşi la adăpost de către Mareşalul Antonescu – au fost mobilizaţi pentru servicii civile, dându-li-se calificarea de <<soldaţi fără uniformă pe frontul intern>>, şi asimilaţi cu soldaţii ce luptau pe frontul extern, pentru a nu fi scoşi din efective de oamenii SS – ului.” (Centru European de Cercetări Istorice Veneţia, Antonescu – Mareşalul României şi Războaiele de…, op. cit., p. 34)

 

      Antisemitismul  Mareşalului era de fapt filosemit. Fusese logodit pe rând cu două surori evreice, la un pas de a se căsători pe când se afla sublocotenent în garnizoana Tecuci. Prima s-a căsătorit cu un evreu de al ei, cealaltă n-a fost pe placul mamei. General Pantazi aminteşte de o domnişoară Mendel, iar Larry Watts, care plasează evenimentul în anul 1915, susţine că e vorba de Mitzi Goldberg. (Larry Watts, O cassandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă. 1918-1941, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 315)

 

    Anticarul favorit al Generalului era evreul enciclopedist Julius Pach, care i-a procurat 5 lăzi de istorie şi ştiinţă militară de autori străini, lăsate de colonelul Gh. Magherescu Academiei Naţinale. Rabinul Şavran era cel mai frecvent în audienţe la Mareşal, de aceea a şi mărturisit că n-a fost pogrom în vremea lui Antonescu. Când un ziar din Israel a scornit şi l-a informat pe rabin că se vor abate măsuri severe asupra unei categorii de cazari, alarmat Şafran l-a sunat pe Mitropolitul Ardealului Bălan, care alarmat a venit la Bucureşti, l-a sunat pe Mareşal şi a cerut audienţă. Conducătorul Statului l-a invitat la masă, rezolvând totodată şi plângerile rabinului întristat. Şi câte alte probleme de orice gen apărute ulterior, până la cele mai grele au fost rapid şi definitiv rezolvate. (ibid., p. 153-156)

 

   Editorul cotidianului săptămânal politic „Der Spiegel”, Rudolf Augstei se întreba întrebându-ne şi pe noi cum rămâne cu cei Trei Mari vinovaţi: „Winston Churchill, premier al Marii Britanii, pentru distrugerea barbară a oraşului Dresda, Harry Truman, preşedintele SUA, pentru bombele de la Hiroshima şi Nagasaki, iar Iosif Stalin, conducătorul absolut al URSS, pentru crima de la Katyn?”

   

    Rudolf Augstei l-a omis însă pe marele ucigaş hun condus cu funeralii naţionale de către poporul şi politicienii săi, amiralul-regent Horthy, „nazist feroce, cel care a exterminat evreimea din Ungaria şi teritoriile ţărilor vecine, date de pomană lui Hitler, drept recompensă pentru ultranazismul regimului horthyst?” (Radu Theodoru, Mareşalul, ed. Lucman, Bucureşti-2012, p. 10)

 

   Atitudinea redactorului şef al prodigioasei reviste de cultură naţională ART-EMIS, profesorul Ion Măldărescu care a pus la stâlpul infamiei fără-de-legea 217/ 2015: „strâmbul ucaz strecurat pe sub preşul parlamentului României, votat <<discret>> şi la grămadă în unanimitate de nevrednicii aleşi ai neamului, dornici şi cu gândul la vacanţe şi promulgată, nu <<pas cu pas>>, ci în pas alergător de ocupantul vremelnic al tronului de la Cotroceni, constituia un inacceptabil abuz şi o ruşine chiar pe obrazul Uniunii Europene” (pag. 21)

       

   Ieşirea din rând, din grosul turmei norodului, din uniforma generală, aspiraţia elitistă, purtarea în sufletul arzând a stindardului naţionalist, asumarea Liniei întâi, ţăşnirea către Eroism sau înălţarea întru Martiriu sunt TREPTELE VOCAŢIONALE pe care se instaurează MISIUNEA Omului chemat, de Onoare, ales de Providenţă.

 

   Omul Ales, Omul Providenţial este chemat de Destinul tainic al Neamului, al Bisericii sale Ortodoxe, să-şi asume RĂSPUNDEREA vremurilor de cumpănă ale PATRIEI, care devin de altfel şi deopotrivă propria sa CUMPĂNĂ.

 

   „Personalitate creatoare de istorie formată în Armată, desăvârşită în Războiul pentru întregirea Neamului, reîntregind o parte din România Mare prin eliberarea Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutul Herţa de sub samavolnica stăpânire bolşevică rusească, Mareşalul Ion Antonescu sintetizează, în destinul lui tragic, constante fundamentale ale destinului poporului român.” (Radu Theodoru, op. cit., p. 7)

 

   O viaţă încununată prin martiriu este întotdeauna biruitoare şi nemuritoare!

 

   Întru Enigmă şi Miracol, întru Mister şi Taină, întru Onoare şi Datorie, întru Demnitate şi Eroism, întru Patrie şi Cruce, întru Autoritatea conducerii şi Asumarea Răspunderii, întru Jertfă şi Martiriu s-a circumscris VIAŢA şi OPERA Mareşalului ION ANTONESCU, călăuzitoare de CONDUCĂTOR al Ţării, de „ULTIM VOIEVOD”, cum inspirat sublinia răspicat marele istoric GHEORGHE BUZATU, la una din Sesiunile de comunicări Ştiinţifice – RETRĂIRI ISTORICE ÎN VEACUL XXI, la Şcoala de Toamnă – JIPA ROTARU – MAIA CATARGI.

 

   După cum se cunoaşte de către cei doritori ai Adevărului, aproape toţi marii VOIEVOZI  ai Neamului au căpătat CUNUNA NEMURIRII prin Crucea martiriului lor.

 

   Nu este un paradox, atribuirea perfidă, mişelească, asupra Celui care a pregătit şi declanşat Războiul de Re-reîntregire a Neamului, să fie catalogat de laşii şi trădătorii Naţiei, drept „criminal de război”, ci este cea mai infamă ticăloşie pentru cei care au pronunţat-o/ promulgat-o şi pentru cei care încă o mai pronunţă/ promulgă.

 

   Este o profanare adusă Eroului, respectiv EROISMULUI! 

   Este o stigmatizare adusă Martirului, respectiv MARTIRIULUI! 

   Este o ofensă gravă adusă Oşteanului, respectiv STINDARDULUI naţional! 

   Este o înjosire adusă Conducătorului, respectiv NEAMULUI! 

   Este o erezie adusă Crucii biruitoare, respectiv BISERICII lui HRISTOS!

 

   Şi mai este culmea stupizeniei fariseice să-l numeşti „criminal de război”, pe cel care a suferit, a plâns, a îndurat, s-a bucurat, s-a rugat, s-a înrolat, s-a frânt, s-a luptat până la ultima picătură de sânge pentru Neamul său, îmbrăcând Cămaşa Morţii lui Hristos, cea dătătoare de viaţă!

   Erorile Omului ÎNSEMNAT (de seamă) sunt cimentate în treptele pe care păşesc faptele de virtute ale EROULUI, încrustate în APOTEOZA cerească a Neamului, în PANTHEONUL său spiritual – religios.

 

   Cultul său devine un nimb de legendă peste voia tuturor vrăjmaşilor şi duşmanilor.

 

   După eliberarea ţinuturilor străbune Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţa, de sub neobarbarii muscali, Conducătorul Statului Naţional Creştin, ION ANTONESCU s-a întrupat întru CULTUL PERSONALITĂŢII SALE RESTAURATOARE DE NEAM.

 

   CULTUL PERSONALITĂŢII APARŢINE DOAR MÂNDRIEI DE A FI ROMÂN!

 

   Cultul personalităţii sale a fost cinstit în Iulie 1941 de 114 personalităţi române, între care amintim pe patriarhul Nicodim, mitropoliţii Nifon Criveanu, Irineu Mihălcescu, Nicolae Bălan, Gurie Grosu, Tit Simedrea, Ion Găvănescu (1859-1949), pedagod, prof. univ. supranumit „Nestor al pedagogiei româneşti”, Radu Gyr, Ion Minulescu, prof. univ. Horia Hulubei, rectorul Univ. Bucureşti, prof. univ. Traian Brăileanu, savantul C. Rădulescu-Motru, prof. univ. Traian Herseni, prof. univ. P.P.Panaitescu, Constantin Papanace, Mircea Vulcănescu, Pamfil Şeicaru, Petrache Lupu-Maglavit, părintele-arheolog nemţean Constantin Mătasă, pr. Ion Dumitrescu-Borşa, Corneliu Georgescu, Elena C. Zelea Codreanu,  generalii Gh. Avramescu, Corneliu Dragalina, Roadu Korne, Ramiro Enescu (1891-1949), general comandant-aviator, mareşalul Constantin Prezan, Ion Agârbiceanu, Elvira Popescu, amiralul Zaharia, comandorul Jienescu, Alexandru Marcu (1894-1955), comandor al Coroanei Italiene, dr. în Litere la Florenţa, decan al Facultăţii de Litere al Universităţii Bucureşti, italienist de prestigiu, biograf/ traducător a lui Dante, Machiavelli, Carducci, D’Annunzio, Papini, Ion C. Petrescu (1892-1967), pedagog, prof. univ. ministru al Educaţiei, Emil Haţieganu (1878-1959), dr. în drept, prof. univ. ministru la Justiţie, Sănătate, Dr. Iuliu Haţieganu, rectorul Univ. Sibiu, Ion Simionescu (1873-1944), prof. univ. academician, dintre care s-a desprins frumoasa Principesă Ileana cu înflăcăratele cuvinte regale: „Mândră ca româncă de Generalul şi Armata noastră, vă felicit călduros pentru frumoasele cinstiri. Ileana. (202 Bran 57 29 24/ 8 20,00)

   

   Celor 114 personalităţi române li s-au alăturat multe şi mari personalităţi străine: papa Pius al XII, Hitler, Victor Emanuel, regele Italiei, Mussolini, prinţul Konoe, premierul Japoniei, Mareşalul Baron Mannerheim al Finlandei, Mareşalul Petain al Franţei, Mohamed Amin Fouad, ministrul Egiptului, Vojtech Tuka, premierul şi ministrul de externe slovac, generalul S. Fudzitsuka, ataşat militar japonez,  feldmareşalii Keitel şi von Brauchitsch, general-colonel Alfred Jold, Franklin Mott Gunther, ministru american, Principele Friedrich de Hohenzollern cu grăitorul mesaj de la Sigmaringen în 30 August 1941: „Domnule Mareşal, 

 

   După ce nepotul meu, M.S. regele Mihai, v-a înălţat la gradul de Mareşal al României şi v-a acordat cea mai înaltă distincţie militară, Marea Cruce a Ordinului „Mihai Viteazul”, îmi este, ca şef al Casei a cărei dinastie ocupă tronul României, o necesitate de inimă de a vă înmâna Dv., Conducătorul Statului şi Comandantul de Căpetenie al Armatei Române de campanie, un semn deosebit de mulţumiri şi recunoştinţă.

   Vă acord, Domnule Mareşal, în calitate de prim ofiţer al Armatei Regale Române:

CRUCEA DE ONOARE CLASA I A ORDINULUI CASEI MELE CU SPADE

   …al Dv. devotat ss/ Friedrich, principe de Hohenzollern

 

   Tot în Cultul personalităţii sale i s-au conferit înalte medalii şi distincţii:

   „Virtutea Militară” de aur (1913 dăruită de Carol I), „Steaua României de Război” (1913, propus de gen. Averescu şi oferită de Carol I), „Proprio Motu” (1916, decorat de Ferdinand I), „Mihai Viteazul” (1919, oferită tot de Ferdinand I, la Tisa), „Mihai Viteazul” clasa a II-a (atribuită în 30 Iulie 1941, de cel care 3 ani mai târziu îl va trăda), Crucea de Cavaler cu Crucea de Fier, clasele I şi II (conferită de Hitler în 6 August 1941 la Berdicev-Ucraina), titlul de „Doctor Honoris Causa”, ca „omagiu pentru înaltele Domniei Voastre calităţi de om de Stat şi ca recunoştinţă pentru înfăptuirea Reîntregirii şi Reînălţării României, acordat de Senatul Facultăţii de Drept şi înmânat de Horia Hulubei-rectorul Universităţii Bucureşti) 

 

   Mareşalul ION ANTONESCU a fost şi a rămas SABIA Oştirii, STÂLPUL Statului Naţional, SCEPTRUL Naţiunii monarhice şi CRUCEA Bisericii Ortodoxe Luptătoare! 

 

   Istoricul militar, Comandorul (r) Gheorghe Jipa Rotaru, prof. univ. dr., dincolo de cutezanţa sa ostăşească se impune prin smerenie, bun simţ, onestitate, datorie moral-creştină, prin educaţia călăuzită de renumiţii săi dascăli şi de falanga marilor Comandanţi care i-au aprins flacăra mândriei, credinţei şi demnităţii, iar profesia şi vocaţia militară ca o datorie de căpetenie căreia i-a închinat şi dedicat totul, marcând figurile cele mai reprezentative, din care se desprinde Mareşalul Ion Antonescu-cea mai ilustrativă personalitate.

 

   Bucuraţi-vă de Asumarea Răspunderii Mareşalului ION ANTONESCU!

   Bucuraţi-vă de Asumarea Curajului Comandorului JIPA ROTARU!

 

    Gheorghe Constantin Nistoroiu – Cavaler de Clio