Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » DUMITRU ICHIM: Bay of Fundy, Nova Scotia 

DUMITRU ICHIM: Bay of Fundy, Nova Scotia 

Gluma lui Matei cu ”bătrânul și marea” mi-a căzut rău la stomacul cerebelului, chiar ca aluzie la cartea lui Hemingway, pentru că eu mă întâlnesc cu oceanul ca un îndrăgostit tot sperând să-i aflu secretul tinereții fără de bătrânețe, dar cu totul deosebit de basmul de inițiere. Timpul nu e făcut să îmbătrânească pe om cum susțin filosofii, plângăreții și alte viețuitoare. Plângi, dom’le, dar să plângi cu rost! Așa cum face ploaia, nu pentru ireversibilul timpului din care s-a născut ca fiică a soarelui și a oceanului, ci ea plânge spre a putea să facă pustiul să fie roditor și moartea seminței și a bulbului – plâns de bucurie pentru sfielnica îndumnezeire a crinului și lacrimă de triumf, peste moarte, în genele fecioarelor înțelepte din arhaica agrăire a spicelor de grâu. Despre timp, lasă-l pe ocean să-ți vorbească! Numai el știe cum este de partea cealaltă a morții unde este limanul de la capătul lumilor.
La Bay of Fundy nu vii pentru spectacolul cel mai magnific din lume să fotografiezi fluxul până la 15 metri, ci să afli cum Dumnezeu în copilăria lui l-a învățat caligrafia, scrisul frumos al înțelepciunii și al lucrurilor pentru că iubirea este creație, iar creația este formosus, forma colibelor taborice ale luminii și ale vieții.

Am pus fotografia aceasta, pe care mi-a luat-o Matei de pe stâncile roșii, ca să vedeți ce e omul – un grăunte de nisip gânditor, dar ceeace nu se vede în poză e că acest bob gânditor are o ureche pentru tainele oceanului și are o inimă în care vine Dumnezeu să se odihnească. ”Hai, Doamne, Stăpânule al măriilor și te odihnește că am descoperit bobul de nisip cu inimă de om în care e loc pentru întreaga creație a ta și de destul loc pentru toți heruvimii și serafimii tăi pentru că e o inimă plină de dragoste, inima Fiului Tău!”

Matei, a făcut Facultatea de Economie, a cules niște titluri în acest domeniu de prin Canada și Anglia și nu are treabă cu sistemul meu de ichimioterapie! Când i-am spus că se poate trece pe sub timp să fii mereu tânăr dacă știi să înțelegi slovenirea oceanică a infinitului a zis că bat câmpii, la care i-am răspuns că mai avem două săptămâni de vacanță, iar pentru a învăța să fii tânăr, cum zicea Picasso ironic, îți ia cam foarte mult timp. Repet, numai oceanul este singurul și cel mai apropiat dascăl al omului care are dreptul să predea Timpul și Caligrafia Avansată unei lumi tot mai speriată de moarte, înghesuită în borcanele de sticlă ale zgârie norilor, o lume care se urâțește cu mijloace moderne de rătăcire de la hărțile transbiologice și de însingurare a lui însingurare în angoasă, spaimă și atunci mai vrei să știi ce înseamnă depresie nu numai din punct de vedere etimologic? Există un poem marianic la catolici în care omul are de străbătut această ”vale a plângere”, o depresiune a plânsului mocnit ce pârâie ca oasele frânte când i se rup omului grinzile sufletului de greutatea timpului.

Mi-aduc aminte cum poetul ascultător al dascălului oceanic ajungea să scape din această ”vale a plângerii” și ajungea unde? La ”zidul plângerii”, zidul existențialismului ateu al lui Camus, Sartre și ciracii lor. Acest ”zid al plângerii” a fost templul lui Savaot, templul ființei umane sfărâmată de oștirile celui rău. Și în ”Psaltirea Apocrifă a Dreptului Iov” Iovul modern ajunge la acest dead end: ”Ispitiți de a fi, pofticioși de-a nu fi – / Nu-i să te iei la trâîntă/ ca Iacov cu îngerii, sau în negoț cu valul,/ ci să ajungi la cel ce ești, / mai real ca realul – Zidul Plângerii! / Și dincolo? Pe-acolo erau îngerii,/ dar azi e Marea Moartă.” Acesta este timpul lui Cronos, nu al lui Kairos. Este acela dintr-un proverb egiptean că: ”Oamenii se tem de timp, dar timpul se teme de piramide.” De ce se teme timpul de piramide? Pentru că este timpul lui ”eidon”, timpul văzătorului de ”idee” cu care începe Platon, al omului care avea un ”ideal”. Și oceanul în cuvintele mărunțite de val se oprește cu omul la taina timpului ce ar părea ireversibil și dă voie poetului să rezolve ecuația ce pare de nerezolvat a existențialismului pentru că-i lipsește miezul ontologic, de a putea privi dincolo de fatum ca ”zid al plângerii” : ”Domnilor, ne spune ghidul, așteptați!/ Acolo este Grădina, dar Cineva încă se roagă!”// Un singur Om a mai rămas în noapte!/ Ce-o fi spunând? Și de ce/ în șoapte, de după Zidul Plângerii?/ Oare nu cumva și Lui/ îi tremură lumina?”

Ghidul de la Bay of Fundy le spune turiștilor că flux-refluxul durează șase ore și mă gândesc la ora a șasea când întunericul s-a revărsat deasupra lumii până la ora a noua.

Turiștii au rămas în urmă pe țărmul plin de rănile oceanului, alții caută scoici și pietre colorate, sau relicve, dar eu cobor pe podețul de piatră roșie al oceanului care se retrage. Merg în urma lui ca după un mort și-mi vine parcă să-i cânt: ”Mergi la cer și te așează…” Plecăm de la Bay of Fundy privind în urmă cum nourii ies din ocean cu căruțele lor cu butoaiele pline de apă… E vineri, s-a făcut ora șase și ne reîntoarcem din nou în lume de pe fundul oceanului.

Dumitru Ichim

Kitchener, Ontario