Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Povestire » Eugen Oniscu: MESAGERUL

Eugen Oniscu: MESAGERUL

La marginea unui oraș din sudul României, trăia o familie destul de înstărită. Pe lângă faptul că aveau un magazin alimentar undeva prin centrul orașului, dețineau o vilă destul de aspectuoasă în fața căruia aveau o frumoasă grădină de flori. Datorită faptului că locuiau în mijlocul câmpiei, la o depărtare de doi kilometri de oraș, aveau opt vaci cu câțiva viței, păsări multe, câțiva porci, o grădină cu tot felul de legume și zarzavaturi, ba mai mult de atât chiar și un solar. Era o familie formată din patru persoane, capul acelei familii se numea Mircea Trifan ce avea în jur de șaizeci de ani. El muncise mulți ani ca strungar, până ce rămăsese fără lucru și își vându apartamentul, apoi cumpără o bucată de teren în câmpie de la niște oameni mai nevoiași, ce din cauza sărăciei fură nevoiți să vândă o bucată de pământ și acolo își înjghebă gospodăria lui. În acea zonă, în afară de vecinii săi ce îi vânduseră pământul, mai locuiau și alți oameni, unii în case destul de modeste, pe când alții își făcură pe marginea drumului pietruit ce șerpuia prin câmpie către oraș niște vile impunătoare.

După ce rămase fără lucru, înainte de a cumpăra acea bucată de pământ, Mircea chibzuise bine ce avea de făcut și își dădu seama că dacă își vindea apartamentul său spațios situat într-o zonă centrală a orașului, putea acolo în plină câmpie crește animale și păsări, și așa făcu, împreună cu Lucreția soția sa ce muncise la fabrica de pâine până rămăsese fără lucru. Acea muncă, de-a lungul anilor deși le adusese mari beneficii, mai mereu îi ostenea peste măsură mai ales în timpul verii când erau atâtea de făcut. Aveau doi copii, un băiat pe nume Ionuț de douăzeci și cinci de ani ce locuia cu ei, și o fată pe nume Sanda ce era căsătorită și împreună cu bărbatul ei se ocupau de magazinul alimentar al familiei. Sanda avea doi copii și locuia cu familia ei în oraș, reușind să o scoată destul de bine la capăt cu magazinul alimentar. Cei doi nepoți ai lor, reprezentau pentru Mircea și Lucreția o mare bucurie și aveau cumva impresia că toată osteneala lor nu era în zadar, cumva aveau pentru cine munci și agonisi.

De asemenea, marea lor dorință era să-l vadă pe Ionuț însurat, dar la acest capitol erau puțin supărați pentrucă deși acesta avea o prietenă pe nume Florentina cu care convețuia de câțiva ani, încă nu se căsătoreau. De altfel, lui Ionuț îi plăcea să aibă avere, dar să nu se implice în muncă decât puțin, și doar atunci când avea chef mai lucra cu tractorul pământul ce îl aveau luat în arendă de la oameni, și cu care formaseră o mică asociație. Prin gospodărie îi ajuta destul de puțin pe părinții săi, care datorită faptului că îl iubeau mult îl tolerau așa, convinși de faptul că odată și odată îi va veni și băiatului lor mintea la cap. Ionuț căuta pe cât posibil ca împreună cu Florentina ce nu lucra mai nimic să își facă viața cât mai plăcută, căutând fel și fel de distracții în felul tinerilor.

Vara, de obicei mai luau oameni cu ziua la muncă pentrucă Mircea și Lucreția nu mai puteau duce toate muncile ce le aveau pe cap, mai ales și datorită faptului că Mircea la cei șaizeci de ani ai săi, simțea că nu mai era nici pe departe omul de altădată. Ba mai mult de atât, în ultimul timp începuse să aibă probleme cu ficatul, iar doctorii îl sfătuiră pentruca să nu i se întâmple ceva mai rău, să se oprească din acea activitate intensă și să se mai odihnească, și în al doilea rând îl sfătuiau să țină regim, în mod special să nu mai consume carne de porc. Dar datorită faptului că lui Mircea îi plăceau cârnații, friptura de oaie și porc nu se putea abține și mânca pe tot parcursul anului multă carne grasă, și apoi mai bea și vin, însă niciodată peste măsură. Toate aceste lucruri îi dăunau destul de mult în ultimul timp sănătății sale. Lucreția era cu zece ani mai mică decât Mircea, era și ea foarte doborâtă de un fel de oboseală cronică, datorită faptului că alerga cu treburi prin gospodărie de dimineață și până seara târziu, pentrucă mai mereu erau atât de multe lucruri de făcut.

Într-o frumoasă dimineață de vară, Lucreția ieșise ca să dea de mâncare la găini. Era foarte tristă pentrucă de două zile Mircea era internat în spital datorită unor complicații cu ficatul, ce îi surveneau datorită muncii peste măsură și a alimentației necorespunzătoare. Ionuț și Florentina dormeau, pentrucă veniseră în jurul orei două noaptea de la discotecă și erau frânți. De când intrase Mircea în spital Lucreția se spetise muncind, primind puțin ajutor din partea celor tineri. Îl rugase pe Ionuț să îi caute un om la muncă, însă acesta motiva că în afară de unii bețivi ce consumau mai tot timpul băuturi alcoolice prin piață nu găsise pe nimeni, și că mai toți oamenii buni de muncă erau plecați la muncă în afară. De aceea în acea dimineață Lucreția era foarte tristă, aproape că nu înțelegea cum va reuși cu toate treburile ce le avea în acea zi. Știa că Ionuț se va scula târziu, o va ajuta puțin, și apoi va pleca împreună cu Florentina cu mașina la piscină, și până în seară nu se vor întoarce.

Pe când stătea ea împovărată de gânduri, auzi vocea unui bărbat la poartă și spre mirarea ei văzu un bărbat ce părea să aibă în jur de patruzeci de ani, înalt, robust, cu o privire senină ce îți inspira încredere, și se miră de faptul că cu câteva clipe mai înainte ridicase capul și privise drumul pietruit ce străbătea câmpia și nu văzuse pe nimeni. Crezu că poate luată fiind de gândurile ei nu fusese destul de atentă.

– Bună dimineața… rosti pentru a doua oară acel bărbat.

– Bună, îngăimă Lucreția cuprinsă puțin de sfială în fața acelui necunoscut, deși nu își explica nici ea ce anume o uimea la acel om. Și în acele clipe, privindu-l mai bine și apropiindu-se de poartă înțelese că acel om în expresia feței sale, în atitudinea sa, avea ceva ce nu era comun cu oamenii din zona lor. Ceva ce îl făcea cu totul deosebit, și mai ales ochii verzi, luminoși, ce expresau multă bunătate pe Lucreția o impresionară de la bun început. Acel bărbat era îmbrăcat într-un tricou albastru, blugi de culoare bleumarin, și încălțat cu adidași albi în picioare, în spate avea un rucsac mare verde de o nuanță asemenea ierbii de pe câmp.

– Caut de lucru prin zonă, și niște oameni din piață m-au îndrumat la dumneavoastră, spuse acel bărbat.

Lucreția se lumină la față când auzi acele cuvinte și îl invită pe acel bărbat pe o bancă în fața fântânii în grădina cu flori. Apoi se gândi că ar fi bine să-l scoale pe Ionuț, pentrucă el cunoștea oamenii din zonă și putea știi cine era omul acela ce se recomandase cu numele de Bernard. Ionuț la insistențele mamei sale ieși somnoros din casă doar în pantaloni scurți, puțin nemulțumit de faptul că este sculat din somn. Ajuns în fața acelui om închise puțin ochii ca orbit de faptul că acel bărbat avea soarele în spate, însă lui Ionuț i se păru că o lumină misterioasă emana de pe fața acelui om spre el orbindu-l. Acea impresie nu dură decât câteva clipe până ce el se apropie mai mult de acel om și atunci văzu că era totuș un om normal la fel ca mulți alții pe care îi cunoscuse, însâ i se părea straniu mai ales că nu părea a fi din partea locului. După ce făcură prezentările Ionuț îl întrebă:

– Și zici că cauți de muncă?

– Da…

– La noi este nevoie, ba chiar avem nevoie pentru toată vara. Dar nu pot să iau pe oricine pentrucă nu știu de unde vii, cine ești pe unde ai mai lucrat, de altfel nu pari a fi de prin partea locului.

– Sunt în trecere pe aici și mai tot timpul lucrez cu oamenii, dar se pare că dacă sunteți de acord vara asta mi-ar face plăcere să lucrez la voi.

– Ce știi să faci?

– Mai tot ceea ce tu ai nevoie, au mai fost perioade în viața mea când am mai făcut munci de fermier.

Lucreția îl trase puțin deoparte pe Ionuț și îi spuse:

– Hai să-l luăm eu cred că este un om de treabă, nu-l mai chestiona atât ai să-l superi și o să plece și avem atâta nevoie, mai ales acum când taică-tu este la spital.

– Bine îl luăm, deși pare un tip cam ciudat, îi răspunse Ionuț mamei sale, apoi se apropie de Bernard și îi zise:

– Bine te iau, dar să știi că o săptămână vei lucra doar pe cazare și mâncare, asta ca să văd cum lucrezi. Doar cu condiția asta altfel nu.

– Dar ești prea dur cu bietul om, noi nu am procedat așa cu nimeni, întotdeauna ne plătim muncitorii pe care îi luăm cu ziua. Tatăl tău s-ar supăra dacă ar auzi că ai procedat așa, argumentă Lucreția în favoarea necunoscutului.

– Tata acum este la spital și în lipsa lui eu decid, deci ce hotărăști?

Îl întrebă Ionuț pe Bernard, la care acesta îi răspunse:

– Accept pentrucă îmi place locul acesta, și apoi un timp de muncă în aer liber îmi va prinde bine.

Lucreția îi arătă lui Bernard locul unde avea să doarmă. Și din ziua aceea Bernard începu munca la familia Trifan. Muncea mereu cu spor și se dovedi un om foarte priceput în tot ceea ce făcea, lucra cu multă îndemânare și bucurie, fie pe tractor sau la grădină, în solar, mergea să adape vacile și le mulgea cu îndemânare, avea grija vițeilor. Lucreția îl privea mereu uimită, și prima ei impresie despre el i se adâncea tot mai mult în suflet, și anume avea impresia că acel om era dintr-o altă lume. Pentrucă mai mereu de la el se revărsa o influență înălțătoare, aducătoare de pace și voie bună.

Va urma…