Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Nicolae Vălăreanu Sârbu: Poeme

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Poeme

Privirile de după colț

 

Ai strâns la piept prea tare șarpele

pe semne s-a trezit din somn

și așteaptă să muște.

 

Știi că nu mi-e frică de întâmplări,

desfac cu grije plicurile cu scrisori,

tu n-ai timp pentru scris

și te plângi de infidelitate.

 

Când am vrut să-ți descos sufletul

care e închis,

am bănuit că mă lovesc de aversiune

și atunci m-am furișat pe urmele sentimentelor.

 

Privirile tale întoarse de după colț

mi-au dus gândul mai departe de margini

și m-am hotărât să-l urmez.

 

 

Până la malul opus

 

Frânghia care ne lega unul de altul s-a rupt,

am tras tot timpul fiecare în partea sa,

s-a mers prea departe pe drumuri inexistente

și a venit furtuna.

 

Prins între fulgere și vânt năprasnic am intrat în panică,

cu respirația tăiată caut un adăpost

în care să-mi las trecutul,

prezentul să-l fardez

și să merg pe sârmă în echilibru

până la malul opus.

 

Nu mă las convins

 

S-a prins nesigură cu picioarele de drumuri,

a rătăcit prea multe,

când s-a oprit nu mai eram acasă,

am părăsit tot ce-am păstrat și zidit.

 

Amețit de dorințe ca un cititor în stele, am sperat altceva,

nu mă las convins

că alerg după o himeră

până nu-mi plătesc datoria

flăcării din suflet care întețește arderea.

 

 

Nu voi fi niciodată un om de zăpadă

 

Cine mușcă mâna care l-a hrănit

e mai feroce decât sălbaticii,

nu știu ce mă face să cred în loialitate

dar trădarea este ticăloșia întruchipată.

 

M-am tot convins că disprețul învinge,

strânge în el toată ura care nu ucide,

prea multă nepăsare ori zgomot turbulent

e o alunecare dintr-o groapă în alta

ambele pline cu noroi.

 

Nu știu să fac mai mult decât pot,

dar nu mă las influențat de minți obscure

care îmbracă minciuna în poleială subțire,

o să sparg oglinda imaginii create de veleitari.

 

Sunt în afara cercului,

închistarea omoară și ideea și omul.

Nu mă voi lăsa atras

de vorbele ca niște haine rupte

prin care intră gerul.

 

Nu voi fi niciodată un om de zăpadă.

 

 

 

Noaptea înfige în mine tăișul luminii

 

La fel cu dulcele mierii, vâscos,

am tot dorit să-ți gust pătimaș iubirea,

dar am rămas așteptând într-o stație nesigură

având la piept recele șarpelui puiandru.

 

Sângele meu se grăbea spre inima fierbinte

și fără să-mi pierd cumpătul, îndrăzneala cuțitului,

trupul dădea pe dinafară nerăbdarea

cum ea mă purta prin gânduri ascunse.

 

Cine ar putea să-mi dezmierde sufletul

sub pecetea găsirii liniștii,

a respirului aromelor serii?

 

Noaptea înfige în mine tăișul luminii, sclipirea plină a lunii.

Țesătura ruptă a întunericului

adaugă sosirii tale căldura căminului boem.

 

 

Nesfârșitul

 

Scapă din vedere teama și uită de moarte

se grăbesc să prindă timpul care fuge

uniform și egal,

nu rămâne la nimeni dator.

 

Când îți torni în pahar imprudența

fără să vezi adâncul ce trupul ți-l cheamă

cu întâmplări negre de mercur alb,

viața nu vrea să mai curgă.

 

O adiere ce flutură neliniști de ospăț,

golește aripa de penele zborului

și înnoptează pe tărâmul morții

nesfârșitul.

 

Tu nu mă lași fără vise

 

Eu mă despart de ceea ce scriu,

de frumusețea imaginară,

gândesc cu dezinvoltură o existență palpabilă.

 

Tu nu mă lași fără vise,

îmi spui că până la urmă gândirea are idei

care nu te lasă în umbră.

 

Rabd cu dăruire și voință neclintită timpul de pază

lângă focul care-mi arde inima

cu flăcările iubirii albastre.

 

Prin lume circulă tot felul de zvonuri

și chiar amenințări apropiate,

este o luptă surdă între competitori mari

care nu ne face să uităm de teamă

dar plecăm din start cu o povară pe umeri

mai grea decât crucea.

 

Sunt atât de constant în vederi,

încât te miri cum trec peste obstacole

și merg mai departe la țintă

cu acele convingeri formate demult

ce se adaptează la schimbările din viață

ca și minciuna la existența reală.

 

 

Meditație și deșertăciune

 

Anotimpul și-a ridicat ochii peste munții lunii,

o stea îndepărtată se învârte în jurul unui soare gigant.

Eu privesc noaptea pe rotunjimi cardinale cerul,

cunosc foarte puțin față de cât nu cunosc

și nu pot găsi răspunsuri la tot ce se petrece-n cosmos.

 

Mintea mea nu poate cuprinde întregul univers,

în finitul ei este atât de neîncăpătoare,

încât doar cu gânduri nebănuite umple memoria

și sufletul îmbrățișează pe Dumnezeu

prin cuvântul primit și înălțat deasupra de înțelegere

într-un simbol al efortului cunoașterii de sine

până la apropierea de creația divină infinită.

 

 

 

Robotul cu personalitate

 

Lumea și-a tăiat degetele înainte de a-și da mâna,

acum fiecare privește cu suspiciune tot ce se întâmplă

și nu cedează din părerile proprii.

 

În ceea ce gândesc mă năpădesc amintirile de tot felul

și nu spun că este rău sau este bine,

dar nu e ceva care deschide ușile fără cheia potrivită

și nici oamenii nu se vor trezi din cenușiul vieții

mai cinstiți decât sunt.

 

Peste tot bântuie mișcarea care răstoarnă obișnuitul,

viermele schimbării care roade trecutul,

grăbește schimbarea la față a viitorului imediat,

pune pe jar deprinderile împământenite

și se filtrează esența într-un robot cu personalitate.

 

 

Neîmblânzit ca un șoim

 

 

Noaptea și-a rupt straiele la apariția lunii,

privesc stelele cum își ocupă locul pe cer

și uit de orgoliile care se apropie

neîmblânzit ca un șoim.

 

În dimineața care se ivește, soarele este stăpânul,

uimit privesc întreaga schimbare,

către amiază când totul se liniștește,

umbra și odihna se îmbrățișează

ca două surate ocrotitoare.

 

Vara respiră în sânge oxigenul din aer

și-mi soarbe fibra din miezul cuvântului

unde glasul verbelor începe să se audă

în iubirea care alunecă pe clapele timpului.

 

 

Cerul se închide în mine

 

Urc nestingherit în pomul toamnei,

sunt un copil al fructelor coapte

ce se dă în vânt de atâta miros

și nu pot să uit că trăiesc printre oameni

într-un loc stăpânit de frumos

unde porțile soarelui sunt deschise

pentru orice flămând.

 

Privesc luminos cum fuge întunericul,

cerul se închide în mine

și aștept să răsară luceafărul

ce dă glas cuvântului ales

lăsat de Dumnezeu să mângâie ființa

și s-o ridice din picioare în aer.

 

 

 

înghit cu noduri minciuna

 

nu mai sunt întrebări

nici răspunsuri

doar neconcordanțe evidente

 

lumea nu înțelege situația

șchioapă

trec prin ea linii de forță

văzute de mulți

care nu spun nimic

și așteaptă

înghit cu noduri minciuna

dar se feresc să recunoască unde-i adevărul

 

nu se mai caută durerea suferinței

se merge direct la suflet

care înghite amintiri

dar nu șterge uitarea

 

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Sibiu, 29.10.2019