Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Suferința mântuitoare – motiv statornic în opera lui F.M.Dostoievski

George PETROVAI: Suferința mântuitoare – motiv statornic în opera lui F.M.Dostoievski

Suferința mântuitoare – motiv statornic

în opera lui F.M.Dostoievski

             Cititorii lui Dostoievski nicicând nu se pot lăuda că i-au epuizat opera: mereu rămâne câte ceva ascuns, mereu se deschid noi și noi unghiuri de proiecție asupra operei genialului rus. Și e firesc să fie așa, date fiind sursele de inspirație, respectiv de frământare artistică și dezbatere metafizică ale scriitorului: pe de o parte Biblia, inepuizabila Carte a Cărților, pe de altă parte nesfârșita carte a poporului rus, pe care artistul a citit-o și răscitit-o cu venerație și pasiune pe întreaga durată a vieții sale de martir genial.

De aici imensul său respect pentru înaintașii-ziditori ai literaturii ruse. Pe Pușkin îl iubea și-l socotea – pe bună dreptate – chintesența lirică a sufletului rus, iar despre Gogol mărturisea că „noi toți ne tragem din «Mantaua» lui.” Dar dragostea și admirația sa se îndrepta cu aceeași sinceritate spre titanii literaturii universale: Shakespeare, Goethe, Schiller (multe din personajele lui sunt schilleri cu suflet de Quasimodo) sau Cervantes, a cărui capodoperă o definea drept romanul cel mai profund al omenirii, dar și cel mai trist. (Merită subliniată înrâurirea exercitată asupra lui Dostoievski de pictura lui Rafael și Rembrandt, dar și de alți maeștri italieni ori flamanzi!)

În egală măsură, prețuirea sa dreaptă și avizată s-a îndreptat spre marii lui contemporani: Nekrasov, a cărui moarte prematură a deplâns-o în cuvinte de mare simțire artistică (Jurnalul unui scriitor), Turgheniev – autoexilatul la Paris, care-l fermeca prin operă și stil, cu toate că omul Turgheniev îl nemulțumea prin îndepărtarea de problematica rusă, dar mai ales spre incomparabilul Lev Tolstoi. O, despre cei doi titani ai literaturii ruse se pot scrie lucruri uluitoare! Cine știe, poate c-o voi face cândva…

Unul (Tolstoi) apolinic, celălalt (Dostoievski) dionisiac; unul olimpian și armonios, celălalt așezat pe un pisc geamăn, însă la capătul unui drum extenuant, prăpăstios și bolovănos; unul rebel în problematica socială și criza sa religioasă, celălalt profund ortodox, dar etern neliniștit în varietatea temelor psiho-sociale și filosofice abordate, în pofida crizelor de epilepsie ce-l secătuiau de puteri.

Deși contemporani (Dostoievski născut în anul 1822, după cum el însuși precizeză în Jurnalul unui scriitor, de fapt în 1821, Tolstoi în 1828), cei doi n-au avut șansa și plăcerea să se întâlnească în timpul vieții. Oare ce imbolduri artistice ar fi generat întâlnirea lor?!…

Cert este că s-au apreciat imens, fapt confirmat de Anna Grigorievna Dostoievskaia, cea de-a doua soție a lui Feodor Mihailovici. În jurnalul său cu amintiri legate de viața și activitatea genialului ei soț, Anna Grigorievna descrie vizita făcută lui Tolstoi după moartea lui Dostoievski. Contele și-a exprimat regretul de-a nu fi stat de vorbă cu marele dispărut și, printr-o suită de dovezi de-o incontestabilă sinceritate, a asigurat-o pe musafiră de considerația statornică acordată operei lui Feodor Mihailovici.

Nici nu era cu putință altfel! Ambii au dat umanității capodopere de-o inestimabilă valoare artistică, ambii erau preocupați și angajați în problematica socială și moral-intelectuală a vremii, ambii – fiecare în felul său – erau credincioși (unul ortodox fără poticnire, celălalt tolstoian), călăuziți în viață și operă de pildele Mântuitorului întru eradicarea grozăviilor ce măcinau Rusia și-i abrutizau pe locuitori.

A, că mai erau unii care-l atacau și-l huleau pe Dostoievski! Dar el însuși citează un semnificativ proverb turcesc, unde se spune că cel pornit spre un țel, nu trebuie să se tot oprească și să arunce cu pietre în câinii care latră la el, pentru că atunci nu-și va atinge niciodată țelul!…

Iar țelul lui Dostoievski a fost să efectueze radiografia epocii contemporane lui (este prin excelență scriitor al prezentului), cu uimitoare sondări ale sufletului uman, totodată să creeze adevărate prototipuri de declasați, care – totuși – izbutesc să se salveze prin suferință, smerenie, iubire și credință în Hristos.

Și l-a atins acest țel? Noi, cei care-i citim și recitim opera, spunem că da; el, cu o mulțime de proiecte înaintea morții survenită în plină maturitate artistică, pesemne că s-a săvârșit din viață cu amărăciunea lucrului neîmplinit. Dar la mistuitoarea lui dăruire, putem avea convingerea că acest admirabil om tracasat de nevoi și creditori și permanent în febra scrisului pentru ca astfel să-și poată achita datoriile lui și ale altora (mai ales ale fiului din prima căsătorie), un asemenea om rar, zic, precis s-ar fi declarat nemulțumit, chiar dacă și-ar fi realizat în întregime proiectele. Și asta numai și numai pentru a-i putea mulțumi pe alții…

Acesta fiind omul Dostoievski, era cu neputință ca artistul să nu-și înzestreze personajele cu calități remarcabile, chiar dacă unele dintre ele apar ca exaltate, paradoxale ori bicisnice. Cele mai declasate ființe – criminali, bețivi și prostituate (multe dintre ele având ca model realitatea), găsesc la scriitor o pilduitoare compasiune și, după o necesară etapă de purgare prin chinuri morale și sufletești, sunt luate de mână de el și îndrumate înspre singura cale a salvării – cea a ispășirii propriilor păcate (situată în vecinătatea culpabilizării generale), adică a „topirii” în armata smeriților și pocăiților, ce se străduiesc din răsputeri să apuce o felie cât mai mare din „tortul” acestui gen de fericire.

„Poate că pământul a fost creat numai pentru a permite nașterea Omului!”, exclamă un personaj. Nu aceasta-i calea spre care este îndrumat Rodion Raskolnikov de către blânda și inimoasa Sonia Marmeladova? Și, Doamne, de ce fericire este inundat sufletul lui mult chinuit, îndată după autodenunțarea dublului asasinat comis! Suferința îndurată l-a apropiat de Iisus, iar ocna va fi pentru el o perioadă propice de purificare și extaz divin: A pierdut libertatea exterioară, dar a câștigat incomparabil mai mult prin apropierea de cuvântul lui Dumnezeu și prin dragostea Soniei ce nu ezită să-l însoțească în Siberia, anume și-a recâștigat liniștea și pacea interioară.

De altfel, afirmă un personaj din Amintiri din casa morților, „și în pușcărie poți să-ți folosești timpul fără a fi copleșit de singurătate…” Iată, așadar, suportul permanent al echilibrului uman și chezășia faptelor sale bune: legătura eficientă și neîntreruptă cu Dumnezeu prin credință, umilință și iubire!

Pentru că în creștinism nu există deșeuri bio-sociale, nu le întâlnim nici în opera dostoievskiană. Cele mai abjecte ființe-personaje găsesc în cenușa sentimentelor lor suficiente resurse pentru umilință și căință, adică pentru îndreptare. Excepție face doar Piotr Verhovenski, o montruozitate incurabilă chiar și în mijlocul „demonilor” din romanul cu acest nume, singurul căruia autorul îi refuză fericirea pedepsei, fie și sub chipul sinuciderii.

Frenezia și exaltarea sunt trăsături aproape nelipsite la personajele dostoievskiene, căci o putere mai covârșitoare decât aroganța și teama de ridicol – puterea schimbării prin căință sinceră -, le face pe cele mai mândre dintre ele să cadă în genunchi și să îmbrățișeze picioare (aluzie la spălatul picioarelor ucenicilor de către Învățător), într-un cuvânt să se umilească până la răstignire. Există, am putea spune, la aceste personaje aparte o voluptate a umilinței și o dragoste a suferinței, precum isteria simțămintelor antipodale (ba dragoste, ba ură)  pe care le cunoaște mândra și imprevizibila Katerina Ivanovna față de Mitea Karamazov, netrebnicul ei logodnic.

După cum alte memorabile personaje dostoievskiene simt o stranie voluptate să se bălăcească în noroi (bufonul tragic Marmeladov din Crimă și pedeapsă, respectiv Mitea Karamazov).

Chiar dacă cel mai adesea voluptatea smereniei este rodul exaltării, totuși, uneori ea se manifestă spontan, ca un gest fie încărcat de profunde semnificații morale, fie de presentimentul unor cumplite fapte viitoare: Nastasia Filippovna, pentru a scoate în evidență uriașa distanță morală dintre ea și inocentul prinț Mîșkin, se pune în genunchi în fața acestuia, iar starețul Zosima la rândul lui îngenunchează în fața lui Dmitri Karamazov, pentru ca în acest mod să-i atragă atenția asupra nenorocirilor care-l pândesc din pricina firii sale pătimașe, recte karamazoviană.

Dar există vreun personaj dostoievskian absolvit de patimă? Până și nevinovatul prinț Mîșkin este stăpânit în așa măsură de patima compasiunii, încât în final aceasta se dovedește ucigătoare pentru Nastasia Filippovna! „Nu mai simt dragoste pentru ea (Nastasia Filippovna, nota mea, G.P.), se apăra prințul. Doar milă și groază!” „Da, dar pârdalnica ta de milă este mai puternică decât dragostea mea”, îi răspunde cu năduf rivalul său Rogojin.

Poate că cel mai pur personaj al lui Dostoievski (l-am numit pe prințul Mâșkin), el care își imagina că lumea poate fi salvată prin frumusețe și curățenie spirituală, sfârșește într-un mod lamentabil: se idiotizează complet după orele petrecute alături de Rogojin, asasinul Nastasiei Filippovna, și este retrimis la spitalul de alienați mentali din Elveția, adică acolo de unde a purces la începutul romanului. Ce putea să facă mai mult bietul prinț, el, care sub aparența de idiot, ascundea nu doar ingenuitate, ci și o inimă atât de simțitoare, încât deseori izbutea să pătrundă până în miezul lucrurilor?!…

Nu se cheamă utopie a aștepta o reală schimbare a lumii supusă păcatului prin forța binelui, milei și simțirii? Nu, răspunde scriitorul, căci mai importantă decât victoria este calea care te duce la victorie, cu toate eforturile și sacrificiile pe care le incumbă. Iată de ce sacrificiul prințului nu este inutil, ci necesar și perfect îndreptățit din punct de vedere moral: Semințele binelui trebuie semănate pretutindeni, chiar dacă multe dintre ele vor cădea între mărăcini sau pe sol nefertil, deoarece vor da rod când nu te aștepți. Că doar lucrarea lui Hristos a arătat uriașa forță a binelui înveșmântat în iubire sinceră și atotcuprinzătoare…

*

            Poate că cele mai zguduitoare pagini din opera sa, Dostoievski le-a dedicat copiilor. Un credincios de talia lui nu se putea să nu fie profund marcat de cuvintele Mântuitorului: „De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Și oricine va primi un copilaș ca acesta în numele Meu, Mă primește pe Mine (Matei 18/4-5)”.

Pesemne că de aici decurge insistența scriitorului de a descoperi la unii maturi calități specifice copiilor: inocență, căldură, iertare, bucurie sinceră și spontană. Prințul Mîșkin, un matur inocent, nu se supără când medicul îi spune că are minte de copil și că așa va rămâne toată viața. Dimpotrivă, el însuși mărturisește cu candoare că cel mai bine se simte în compania copiilor, pe care-i iubește și cărora știe cum să le vorbească, și că societatea maturilor îl obosește, motiv pentru care ar pleca undeva unde nu e nimeni…

Tot așa, Alexei Karamazov, „fratele” mai mic al prințului, caută cu insistență și bucurie societatea copiilor, chiar dacă unii dintre ei (Iliușa Sneghirev, de exemplu) îl întâmpină la început cu multă ostilitate.

Dar și alte personaje dostoievskiene au unele manifestări de copii, deși în cea mai mare parte a timpului se poartă cu o autoritate aproape tiranică. Generăleasa Lizaveta Prokofievna Epancina, de pildă, simte o mare bucurie atunci când prințul Mîșkin afirmă ritos că ea nu poate fi rea, întrucât posedă un suflet de copil. Tot așa boieroaica Antonida Vasilievna Taraseviceva din Jucătorul, autoritară și temută, nu ascunde de fapt un suflet ca de copil?…

Există la Dostoievski o categorie de adolescenți extrem de înzestrați, așa ca Ippolit Terentiev, capabili să dezbată grave probleme filosofice și sociale. Prin asta, autorul parcă ar vrea să demonstreze că-i mai lesne să-ți însușești înțelepciunea lumii decât să-ți menții ingenuitatea, ori – lucru cu mult mai greu – să revii la ea.

Cu siguranță că cele mai oribile personaje din întrega creație dostoievskiană o constituie ticăloșii ce chinuie cu sadism copiii, crimă de-o abjecțiune fără egal după opinia scriitorului (și a noastră).

Bătrânul Feodor Pavlovici Karamazov – bețiv, afemeiat și linge blinde, este un măscărici atâta timp cât nu luăm aminte la incalificabila lui comportare față de cele două neveste, cu un plus de dramatism în ceea ce privește raporturile lui cu „apucata”, precum și față de copiii proveniți din cele două căsnicii: Mitea, Ivan și Aleoșa.

Dar cu toată indiferența de pomină arătată orfanilor, el nu coboară până la criminala abjecțiune a lui Svidrigailov, a lui Nikolai Stavroghin ori la cea a generalului dement din relatarea lui Ivan Karamazov, acel scelerat de moșier care pune câinii să sfârtece un biet copilaș, drept pedeapsă că acesta, în joacă, i-a rănit la un picior câinele de vânătoare favorit.

Duioșia lui Dostoievski îmbracă haina dragostei ocrotitoare și compătimitoare, iar înjosirea, degradarea fizică (sufletele lor își păstrează puritatea!) și chinurile rafinate la care sunt spuse micile victime de către odioșii lor călăi, capătă note patetice prin destăinuirile complete ale vinovaților și prin canonul (nu doar moral!) la care-i supune autorul. Astfel, demonul Nikolai Stavroghin (poate că numele provine de la grecescul stauros, având sensul de cruce) relatează în Spovedania sa adresată călugărului Tihon cum a împins cu bună știință la sinucidere o biată fetiță, fiica gazdei sale, de care pretindea că nu se atinsese.

Dar, cu îndreptățită indignare, Dostoievski nu lasă nepedepsite atari fărădelegi izvodite de mințile și instinctele respingătoare ale unor degenerați: Svidrigailov, sătul de-atâtea blestemății, își curmă zilele cu un pistol, scârbitul Stavroghin de toți și de toate se spînzură, Smerdeakov – fiul nelegitim al bătrânului Karamazov, se sinucide după ce-și omoară părintele și-l jefuiește, iar Ivan Karamazov, autorul moral al asasinatului comis de feciorul Smerdeakov, sfârșește prin a-și pierde mințile.

Spovedania este modalitatea artistică cea mai îndrăgită, drept urmare cea mai des întrebuințată de scriitorul nostru. Aproape toate personajele sale – grave sau comice, distinse sau grosolane – caută (și până la urmă chiar găsesc!) împrejurarea propice pentru despovărarea inimii prin spovedire. E mare nevoie de așa ceva, având în vedere plaja largă de pendulare a moralei din opera dostoievskiană – între hipercerebral și hiperfecal, zonă în care orice este cu putință, dar nimic nu-i la întâmplare.

Cu această ocazie, Dostoievski îi pune chiar pe eroii săi, cu o ținută atât de neeroică, să-și cotrobăie prin tainițele cele mai ascunse ale sufletelor, căci este șansa (chiar cu prețul accentelor isterizante de autoacuzare!) ieșirii din subterana izolării, totodată este nevoia imperioasă a ruperii tăcerii și a (re)stabilirii legăturilor cu Creatorul și cu unii dintre semeni.

Chiar asta se urmărește în Spovedania lui Nikolai Stavroghin și cea a lui Ippolit Terentiev, nihilistul din Idiotul, ambii – desigur, la scară diferită – fiind extrași din lumea tenebrelor și, în final, redați ei.

La o adică, nu tot o lungă spovedanie este trista relatare a personajului-povestitor din Umiliți și obidiți, romanul de tinerețe al lui Dostoievski? La fel, nu tot o lungă și dureroasă spovedanie, de data asta chiar a scriitorului, este romanul-jurnal Amintiri din casa morților, care relatează cumplita sa experiență din ocnă, cu scene de coșmar parcă decupate din Infernul lui Dante? Iar Mitea și Ivan nu i se spovedesc fratelui mai mic Aleoșa, primul pentru a-și descărca preaplinul inimii sale arzătoare, celălalt pentru a-și despovăra mintea bântuită de demonii înfumurării și ai necredinței?…

Iată o mostră sui-generis din încercările de purificare la care artistul își supune unele personaje: În casa Nastasiei Filippovna sunt „înghesuiți” o parte consistentă din eroii romanului Idiotul. Este ziua de naștere a gazdei, atmosfera e încordată ca în orice fază ce premerge declanșarea loviturilor de teatru, și, la un moment dat, pentru destindere și amuzament pe seama unora dintre invitați, „bufonul” Ferdîșcenko propune demararea unui joc de societate în care fiecare să-și istorisească, cu curaj și sinceritate, cea mai urâtă faptă din viața sa…

Dar Însemnări din subterană – cheia de boltă a viitoarelor capodopere dostoievskiene -, ori splendida nuvelă Smerita, nu sunt ele de fapt zguduitoarele spovedanii ale unor suflete mediocre, care-și procură delicii din torturarea semenilor (unul o biată fată, celălalt soția) cu manifestările lor maladive, iscate dintr-o tentație irepresibilă de despicare a firului în patru și duse până la absurd?

Toată creația dostoievskiană este străbătută ca un fir roșu de problematica omului în dezbatere existențialistă, un existențialism creștin preluat de la Pascal, „împărțit” cu Kirkegaard și apoi transmis existențialiștilor din secolele următoare.

A, că scriitorul rus era ortodox! Ei, da. Cum rezultă cu claritate din Jurnalul unui scriitor, Dostoievski era animat la acea vreme de un ortodoxism atotmistuitor și pătimaș (iată că nici mai târziu n-a scăpat de patimă, după ce cu greu reușise să se lecuiască de patima alcoolului și a jocului la ruletă), un ortodoxism panslav, adică pus sub sceptrul țarului (chestiune serios rumegată de ruși încă din vremea țarinei Ecaterina a II-a), care ortodoxism – credea el – va cuceri lumea cu forța sa și va determina falimentul catolicismului apusean, după părerea tuturor panslaviștilor, catolicismul fiind vinovat de ateism, socialism și nihilism.

Iar prăbușirea catolicismului potrivit raționamentului panslaviștilor, trebuia să ducă cu necesitate și la dispariția protestantismului activ și meticulos, acesta apărând în istoria creștinismului ca o reacție împotriva abuzurilor comise de prelații catolici (vânzarea de indulgențe, lux, destrăbălare). Or, nemaiexistând obiectul protestului, e limpede pentru oricine că și protestul va înceta, prin urmare, credincioșii Apusului vor fi definitiv câștigați la dreapta credință în expansiune.

Opoziția dintre Rusia și Occident, în plan intern dintre partidul slavofililor și cel al occidentaliștilor, este tranșată de Dostoievski în favoarea primilor. Autorul chiar se arată indignat de multe dintre cele văzute de el însuși în timpul peregrinărilor prin Apus, opinie întărită, printre altele, de afirmația depreciativă a generălesei Lizaveta Epancina la adresa produselor occidentale: „Nici măcar pâinea nu știu să o coacă cum se cuvine!…”

Este uluitoare această naivitate a artistului în probleme de credință, de regulă el fiind dotat cu tact, simț al măsurii și profunzime în analizele întreprinse! Dar poate fi acuzat de rea intenție ori de tendințe de învrăjbire? Nici pomeneală. Un om care a suportat ani de ocnă pentru triumful ideilor generoase ale tinereții, ajunge ca, tocmai datorită chinurilor îndurate,  să cunoască frumusețea lăuntrică zămislită de credință și iubire, ceea ce înseamnă că toată viața lui de om liber și-o va dedica binelui și dreptății sociale. Și asta în pofida faptului că omul Dostoievski n-a rămas până la sfârșitul vieții credincios acelor idei generoase ale tinereții, a căror susținere și promovare era cât pe-aci să-i aducă moartea pe eșafod, dacă în ultimul moment pedeapsa cu moartea nu i-ar fi fost comutată în deportare și ani grei de ocnă. Doar cu câțiva ani înainte de-a trece la cele veșnice, adică atunci când a gustat din glorie, el și-a atins un alt țel al vieții – acela de-a aduce omagii țarului său, la curtea căruia, de altminteri, era apreciat și bine primit.

*

            Cine altul dacă nu Dostoievski pune chestiunea „firului de ceapă”, a acelui bine infim făcut aici pe pământ, fir ce mai apoi (la intervenția îngerului păzitor) se dovedește aproape salvator chiar și pentru zgripțuroaica ajunsă în iad?

Mântuirea omului fiind problema centrală a dezbaterii dostoievskiene, nu surprinde pe nimeni că subtilul artist abordează tranșant în Frații Karamazov raportul dintre rai și iad.

(În paranteză fie spus, acest roman are o atare însemnătate pentru scriitorul Evgheni Evtușenko, încât în încântătorul lui roman Dulce ținut al poamelor, el îi împarte pe muritori în trei categorii: cei care au citit Frații Karamazov, cei care nu l-au citit încă și cei care nu-l vor citi niciodată. E drept că puțin mai jos, întrucât este scriitor al epocii cinematografiei și televiziunii, Evtușenko admite și categoria auxiliară a oamenilor care au vizionat filmul turnat după celebrul roman al lui Dostoievski…)

Nicăieri în literatura și cultura universală nu am întâlnit o atât de fină distincție între rai și iad ca în acest faimos roman dostoievskian. În fond, totul se reduce la canonul moral generat de imensa libertate cu care oamenii au fost investiți prin jertfa lui Iisus. (Jean-Paul Sartre, existențialistul ateu de mai târziu, va fi de părere că oamenii sunt condamnați la libertate!) Oamenii, ne asigură Dostoievski, care în această viață au ignorat porunca divină de-a iubi, în viața de dincolo se vor chinui nemaiputând să iubească, iar tortura lor va atinge cote de neimaginat atunci când acest dar de preț al Creatorului le va fi prezent sub ochi prin înfățișarea fericită a celor ce iubesc, în fond continuarea firească și binemeritată a strădaniei lor pământești.

Prin urmare, nu mai este cazul să se răspundă la întrebarea dacă „iadul are tavan sau nu”, atâta timp cât el este prezent în noi. Dar tot în oameni este prezent și raiul, adică mijlocul eficace de neutralizare a răului și de promovare a binelui.

Cunoscând prea bine firea paradoxală a omului, Dostoievski și-a înzestrat personajele cu trăsături angelice și demonice. Iar ele nu se simt câtuși de puțin incomodate de coexistența dragostei și a urii față de aceeași persoană (cazul Katerinei Ivanovna), ba chiar de iubirea născută din ură. Semnificativ în acest sens este ceea ce la un moment dat îi spune Lizei eroul fără nume din scrierea Însemnări din subterană: „Te și uram fiindcă te-am mințit!” Și mai departe: „Eu, ca să nu fiu tulburat de nimeni, aș vinde lumea-ntreagă pe doi bănuți, făr-a sta pe gânduri. Dacă-i de ales: să se dărâme lumea ori să-mi beau ceaiul, eu spun că mai bine s-ar dărâma lumea, numai să-mi pot bea ceaiul”.

Dacă Lev Tolstoi rămâne apolinic în creația sa până și atunci când ne prezintă drama și în final sinuciderea Annei Karenina, linia artistică a lui Dostoievski este una eminamente dionisiacă. De fapt nu este constantă, necum progresivă, nici valoarea romanelor realizate în perioada deplinei sale maturități scriitoricești (ultima perioadă a creației). Romanul Adolescentul, de pildă, este departe de ceea ce l-a impus pe Dostoievski în literatura universală și în conștiința lumii: Crimă și pedeapsă, Idiotul și Demonii, pentru ca în Frații Karamazov, ultima mare realizare, el să izbutească deodată o sinteză și o splendidă încoronare a întregii sale creații.

 

Întâlnim în literatura marelui artist o continuă întretăiere de planuri și destine, un amestec de oameni bolnavi (demență, ftizie, epilepsie) și de oameni pe cale de-a se îmbolnăvi, de adolescenți care țin morțiș să pară maturi și de bătrîni care fac pe cocoșii (bătrânul Karamazov se luptă pe viață și pe moarte cu fiul lui Mitea pentru dobândirea favorurilor Grușenkăi), respectiv de măscărici laolaltă cu reprezentanți ai lumii sus-puse. Pe scurt, un magistral ghiveci social, pe care scriitorul îl elaboreză cu migală și ni-l servește în chip magistral.

Crimele și suspansul adiacent sunt prezente în marile romane dostoievskiene. Cu excepția amplului roman Demonii, care „păcătuiește” prin numărul mare de crime și sinucideri, sumbră prevestire a hecatombelor secolului 20, acțiunea celorlalte romane mari (Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov) se construiește cu abilitate în jurul unei crime, care fie că deja s-a înfăptuit și partea cea mai consistentă a romanului se ocupă de procesele psihice ce-l torturează fără milă pe criminal până la autodenunțare (Crimă și pedeapsă), fie că asasinatul plutește în aer taman de la intrarea pe scenă a unor personaje precum Rogojin și Mitea Karamazov.

Dar dacă în privința lui Rogojin nimeni nu se îndoiește că-i capabil s-o ucidă pe frumoasa Nastasia Filippovna (pe care o iubea cu patima descreieratului), și asta deoarece „îi ardeau ochii ca de febră”, Frații Karamazov, prin măiestria cu care se țese intriga și se strânge plasa acuzațiilor împotriva lui Mitea, se constituie într-un impecabil roman polițist, strălucită replică dată palpitantelor scrieri de acest gen ale lui Edgar Allan Poe.

Desigur, cazul nevinovatului Mitea, găsit vinovat și condamnat să-și ispășească pedeapsa la ocnă, este inspirat din realitatea vremii, dacă avem în vedere erorile judiciare la care Dostoievski face referire în Jurnalul unui scriitor, erori datorate excesului de zel al magistraților, ca și grabei cu care aceștia, cu concursul juraților, pronunțau sentințe nedrepte, în dorința de-a scăpa de cazurile respective. Citim în Jurnal cum scriitorul, revoltat la culme de această stare de lucruri, a luptat din răsputeri până la stabilirea adevărului și corectarea unora dintre erorile judiciare.

Și iată cum Mitea cade victimă firii sale pătimașe de natură karamazoviană, iar previziunea starețului Zosima se împlinește. Scriitorul ne lasă pe noi cititorii să dezlegăm enigma: este vinovat de crimă Ivan Karamazov, autorul moral, ori brațul mârșav care a înfătuit-o – bastardul Smerdeakov?!…

Epilepsia, boala de care a suferit însuși Dostoievski, este prezentă în multe dintre romanele sale: Umiliți și obidiți (micuța Nelli), Idiotul (prințul Mîșkin), Demonii (inginerul Kirillov, teoreticianul și făptuitorul sinuciderii), Frații Karamazov (Smerdeakov). Dar cu câtă precizie a descris scriitorul rus nu doar crizele de epilepsie, ci și alte afecțiuni ce măcinau fără milă societatea timpului său, ca de pildă frecventa și neiertătoarea ftizie! De subliniat că autorul cărții Personalități accentuate în viață și literatură, profesorul și medicul psihiatru german Karl Leonhard, îl citează foarte des pe F.M.Dostoievski pentru uimitoarea precizie cu care a descris unele tulburări psihice.

E de mirare cum acest om, scriind doar în intervalul dintre două crize succesive de epilepsie, a putut elabora o operă atât de importantă pentru cultura și gândirea universală. Un miracol? Mai degrabă o dovadă evidentă și pilduitoare de om adevărat, care prin credința sa statornică în Dumnezeu și în valorile umane, a izbutit să-și poarte crucea până pe Golgota creației artistice, așezând-o cu iubire la picioarele Mântuitorului.

Și astfel a devenit nemuritor!

George PETROVAI