Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » 21.11.2000 – 21.11.2019 – În amintirea ta… DRAGĂ MAMĂ

21.11.2000 – 21.11.2019 – În amintirea ta… DRAGĂ MAMĂ

Draga mama,

Îţi scriu acum, deşi nu-mi stă în fire, dar a trecut prea mult timp de când nu mă mai comport ca fetiţa ta cu păr împletit în codiţe, ce zbenguindu-se fără încetare, îţi spunea fără cuvinte, prin inocenţa sa: Te iubesc, mamă…

A trecut prea mult timp şi de când nu m-am mai lăsat cuprinsă de braţele tale iubitoare, care întotdeauna mi-au fost deschise, mie, copilei tale, şi ale căror căldură şi iubire vindecau orice rană şi uscau orice lacrimă scursă pe obrajii mei… Nici părul meu nu a mai fost mângâiat de mâinile tale muncite, dar demne şi iubitoare, ce-mi împleteau cu răbdare şuviţele mele sărutate de vântul atât de prietenos de acasă. Nici vocea ta nu mai e cea care mă trezeşte dimineaţa, şoptindu-mi duios: Bine te-ai trezit, copila mea! sau care să-mi cânte pe-nserat, printre lacrimi, cântece atât de dragi sufletului meu, ştiute doar de tine, mamă! Nu mai e nici mâna ta, să mă strângă uşor când mi-e teamă sau să mă ridice când mă împiedic şi cad… Şi acum îmi amintesc cum mi-ai şters, cu atâta dragoste, lacrimile ce-mi curgeau şiroaie când îmi priveam genunchiul julit, înghiţindu-ţi propria durere. Atunci nu ştiam, dar acum înţeleg… Te durea mai mult decât pe mine. M-am ghemuit în braţele tale, şi-am adormit amândouă pe prispa vechii case, mângâiate de razele blânde ale lunii ce ne veghea în tăcere.

Îmi lipseşte şi mirosul tău, atât de plăcut și curat. Parcă era însuşi mirosul uliţelor pe care mi-am petrecut frumoasa-mi copilărie, al cărărilor ce duceau spre câmpul pe care-l munceai cu atâta chin, pentru a-mi fi mie bine şi a nu-mi lipsi nimic, al odăilor curate și micuţe, dar pline de dragostea pe care o împrăştiai în juru-ţi. Un miros pe care nu l-am întâlnit niciunde, decât la tine. Nici nu aş avea cum, căci numai tu miroşi a „acasă”, fiindcă tu însăţi eşti „acasă”, pentru mine.

Stau şi îmi amintesc cu câtă răbdare m-ai învăţat tot ce ştiu acum.

M-ai învăţat să iubesc atât de frumos, mamă! Nu lucrurile, ci oamenii! E minunat să iubeşti, aşa cum o faci tu! Să dăruieşti până şi ultima bucăţică din inima ta celorlalţi, îmi spuneai adesea. Să îţi pleci fruntea, chiar şi atunci când eşti nedreptăţită, şi să oferi zâmbetul tău oricui, copila mea! Dar, nu pricepeam… Eram prea copil să îmi dau seama câtă dreptate aveai. Acum însă, înţeleg, că doar marea ta iubire făcea să-ţi apară pe chip zâmbetul tău, clădit pe atâta sacrificiu și suferinţă.

M-ai şi certat, desigur! Dar cuvintele tale de dojană au fost ploaia de care aveam nevoie pentru a creşte frumos şi pentru ca nimic să nu-mi păteze frumuseţea sufletului. Ai încercat mereu să sădeşti in inima mea doar ceea ce ar dura o veşnicie şi să mă fereşti, pe cât ţi-a stat în putinţă, de orice mi-ar putea răpi lumina. Mi-ai arătat că acolo unde este iubirea, acolo sunt şi curajul, încrederea, frumosul, durerea, dorul, credinţa…

Nu m-ai învăţat însă un lucru… Cum să fac toate astea, de una singură?

De asta îţi scriu, acum. Sunt tristă şi sufletul meu parcă e gol şi neputincios… Se zbate, lipsindu-i ceva… Privesc în jur, dar ochii mei nu văd ceea ce caută… Respir şi simt cum pământul proaspăt udat de ploaie emană un parfum ce-mi răscoleşte sufletul şi mă trage înapoi în timp, pentru a-mi găsi liniștea…

E copilul din mine, care a încetat să mai fie aşa cum l-ai învăţat tu, care s-a încăpăţânat să fie ca ceilalţi, dezbrăcându-se prea uşor de hainele croite de tine, cu atât de mult drag și chin. Ajută-mă să fiu iar eu, cea care doar cu privirea, mângâierea, îmbrăţişarea poate să îţi spună din nou, fără cuvinte… Te iubesc mama !

ELENA GRIGORIU