Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (V)

George PETROVAI: Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (V)

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (V)

             5.Morala indienilor antici

             Având în vedere faptul că „hindușii sunt cei mai cinstiți oameni din lume” și că „Întreaga morală hindusă se poate rezuma în cugetarea: «Cine privește femeia altuia ca pe mama sa, averea altuia ca pe un bulgăre de pământ, pe toate ființele ca pe sine însuși, acela este înțelept»” (citat din cartea Pancatantra, tradus de Theofil Simenschy în opul Cultură și filosofie indiană în texte și studii), sintagma „morala indienilor antici” n-are un sens delimitativ (că, adică, una a fost morala vechilor hinduși și cu totul alta a celor de mai târziu), ci unul eminamente integrativ în admirabila lor filosofie, care se compară într-ale vechimii cu cugetarea chineză și greacă, iar într-ale subtilității și profunzimii doar cu ea însăși.

Da, căci indologii ne înfățișează următoarele caracteristici din conduita multimilenară a hindușilor:

a)Confundîndu-se cu dharma (legea sfântă sau „regula fixată pentru fiecare om de către casta sa”), morala indiană este indisolubil legată de sistemul castelor, fără de care societatea indică era de neînchipuit cu ceva timp în urmă (în perioada interbelică, de pildă). În afară de legea castei sale, „hindusul se conformează unei legi mai generale, care privește deopotrivă toate castele laolaltă și la baza căreia se află respectul față de brahmani” (T. Simenschy).

Imediat după aceste îndatoriri morale fundamentale vine obligația indianului (obligație prevăzută în Codul lui Manu) de-a avea copii. În Cod se precizează: „Numai acela este un om desăvârșit, care-i triplu: el, soția și fiul său”. De unde decurge această obligație? De-acolo că urmașii trebuie să continuie cultul strămoșilor, cărora – la intervale periodice de timp – le oferă hrană, considerată de indieni la fel de necesară ca aceea pentru muritori. Acest crez face ca limitarea nașterilor să fie foarte puțin cunoscută în India, iar avortul să fie văzut de indienii tradiționaliști (în continuare majoritari) ca o crimă „tot așa de mare ca uciderea unui brahman”.

Într-o societate dominată de o mentalitate atât de inflexibilă, era cu neputință ca instituția căsătoriei să nu fie echivalată cu un lucru sfânt: din totdeauna obligatorie în sistemul social indian (bărbatul necăsătorit este decăzut din casta sa, iar fata nemăritată până la 14 ani este considerată o rușine pentru părinții ei), căsătoria nu poate fi lăsată la cheremul iubirii și a liberei ei alegeri, ci trebuie pusă la cale de părinți, mai înainte ca patima tinerilor să ducă la o unire, care  – în opinia hindușilor – este sortită să aibă parte doar de suferință și dezamăgire.

Legea lui Manu, ne informează Simenschy, „prescrie opt forme diferite de căsătorie”, pe treapta cea mai de jos între acestea fiind „căsătoria prin răpire și cea din dragoste”. Dar chiar dacă o astfel de căsătorie timpurie a copiilor constituie un redutabil obstacol împotriva imoralității, iar „sancțiunile aspre pe care le aplică religia soției necredincioase au făcut adulterul mai dificil și mai rar decât în Europa sau în America” (Simenschy), marele reformator și conducător Mahatma Gandhi (1869-1948) s-a ridicat cu hotărâre împotriva ei: „Eu dezaprob și detest căsătoria între copii. Am oroare să văd o copilă văduvă”.

Era firesc să o facă, de îndată ce, contrar mult mai umanelor recomandări ale apostolului Pavel din Întâia Epistolă către corinteni 7/39 („O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăiește bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea”), Codul lui Manu statornicește că văduva, indiferent de vârstă, nu se mai poate remărita, căci prin aceasta ar necinsti memoria soțului decedat: „Iar când soția supraviețuiește, să rămână statornică și credincioasă și să nu-și păteze bunul ei renume nici măcar rostind numele altuia”. Adică să-l deplângă și să-l comemoreze pe defunct, iar viața să și-o dedice îngrijirii copiilor și actelor caritabile…

În ciuda pasajelor care ba afirmă că „mama valorează de o mie de ori mai mult decât tatăl”, ba prescriu ca „femeia să fie tratată cu bunătate” și că nu trebuie supravegheată îndeaproape, pentru că taman atunci „subtilitatea ei naturală găsește mijlocul de a face rău oricum”, adevărata condiție a femeii în tradiționala familie hindusă este limpede stabilită în acest paragraf din Cod: „O soție bună trebuie să-și servească stăpânul (soțul, nota mea, G.P.) ca și cum ar fi un zeu și să nu-i pricinuiască niciodată nici cea mai mică neplăcere, oricare ar fi caracterul lui și chiar dacă ar fi lipsit de orice virtute”!

Vasăzică, temelia familiei și a societății tradiționale indiene constă în acceptarea de către soție a statutului de servitoare iubitoare, statut impus de morală și lege, prin care ea este obligată să-și vadă consortul (ales de părinți) aidoma unui zeu, chiar și atunci când respectivul este un netrebnic „lipsit de orice virtute”.

Cu toate astea (sau, mai degrabă, tocmai de asta), ne face cunoscut marele indianist român, nivelul general al moralității indiene, inclusiv la clasele sociale inferioare, este mai ridicat decât în Europa, căci hindușii („oamenii cei mai primitori care există”) sunt capabili de nenumărate binefaceri, lucru pe deplin confirmat de relatarea unui fost judecător britanic din India: „Am avut de judecat sute de procese, în care averea, libertatea sau viața unui om depindeau de minciuna pe care putea s-o spună; și n-a făcut-o”.

 

b)Întrucât simțul moral și virtutea (dharma) indienilor constituie echivalentul simțului estetic la vechii greci și al tăriei de caracter (virtus) la romani, Simenschy ne informează că aproape toate ramurile literaturii sanscrite cuprind remarcabile învățături morale, ele fiind prezente atât în legende, povestiri și fabule, cât mai ales „ca precepte și cugetări, foarte numeroase și împrăștiate în întreaga literatură religioasă și profană”. Surprinzător este faptul că Vedele nu conțin astfel de precepte, că Brāhmanele (tratate teologice despre ritualul jertfei) nu vorbesc aproape deloc despre morală și că elementului moral i se alocă un spațiu restrâns de-abia în Upanișade (îndeosebi în învățăturile despre karman sau destin), ideea fundamentală a „învățăturilor secrete” nefiind virtutea, ci aflarea adevărului ascuns.

În schimb, morala este la mare cinste în celebra epopee și carte filosofico-morală Mahābhārata, în textele sfinte ale budiștilor și jainiștilor, precum și în poezia gnomică (cu deosebire în cea a inegalabilului Bhartrhari), domeniu literar în care indienii antici i-au depășit până și pe greci.

Mahābhārata, de exemplu, conține îndemnuri la cumpătare („Fii cumpătat și stăpânește-te; strânge acea avere pe care hoții n-o pot fura, nici tiranii lua, care te urmează după moarte, care niciodată nu se împrăștie, nici nu se strică”) și la izbăvire prin înțelepțire („Poarta cerului e foarte îngustă și mică. Ea nu poate fi văzută de cei fără minte, orbiți de iluziile deșarte ale acestei lumi”), sfaturi ce îndată ne duc cu gândul la „rudeniile” lor noutestamentare: „Nu strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții” (Matei 6/19), respectiv „Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei 7/14).

Cu necesara completare că multe dintre preceptele despre sfinți, înțelepciune și purtare se regăsesc aproape la fel în alte scrieri indiene. De pildă, ne spune T. Simenschy, dacă unele precepte din Pancatantra (Cele cinci cărți de înțelepciune) sunt imorale, îndeosebi cele referitoare la politică („Din fericire”, adaugă ilustrul nostru compatriot, „ele sunt în număr redus și reprezintă totdeauna vederile unor ticăloși”), multe dintre învățăturile cuprinse în această carte nu numai că sunt la înălțimea celor din Mahābhārata, dar „o parte din ele chiar provin de acolo”, tot așa cum altele se regăsesc „în literatura budistă sau în diferite alte opere”.

Iată două două dintre cele mai reprezentative maxime pancatantrice, care sunt foarte asemănătoare cu învățăturile creștine: „Omul să nu facă altora ceea ce-i rău pentru el”; „Răsplata pe care și-o iau cei bogați prin pomeni multe, o dobândește cel sărac cu un bănuț”.

La rândul său, Codul lui Manu conține precepte morale care vizează întreaga viață a indienilor (desigur, potrivit cu casta fiecăruia), multe dintre acestea fiind cu adevărat demne de creștinism: „Când ți se cere, dă ceva, fie cât de neînsemnat, fără părere de rău și din toată inima, potrivit cu averea ta; numai vezi că acela căruia îi dai să fie vrednic”; „Nu te mândri cu faptele tale evlavioase; dă celor săraci, dar nu vorbi despre darurile tale”; „Nu te purta cu dispreț față de nimeni, suferă cu răbdare ocara, nu te mânia pe cel care-i mânios, dă binecuvântare pentru blesteme”; „Nimeni nu ne vede, își spun în inima lor cei păcătoși; totuși zeii îi văd și duhul atotștiutor din pieptul lor. Tu socotești, prietene, că ești singur; însă în tine sălășluiește o ființă care observă fiecare faptă a ta și cunoaște toată bunătatea și toată răutatea ta”.

Însă cel mai mult se aseamănă morala creștină cu morala budistă (nicio altă religie nu-i atât de comparabilă la acest capitol cu creștinismul!), fapt care a atras deopotrivă atenția cărturarilor (cercetători, filosofi, teologi) europeni și indieni. Astfel au apărut în decursul timpului o sumedenie de speculații și ipoteze despre aceste similitudini, multe dintre ele dovedindu-se complet eronate.

Dar chiar dacă este imposibil de stabilit în care operă hindusă s-au nemurit prima dată aceste splendide învățături (bunăoară, în Dhammapada sau Cuvinte ale legii, faimoasa antologie de învățături morale budiste, apar cugetări de proveniență nebudistă, de unde au ajuns pe urmă în Mahābhārata, în Codul lui Manu, în textele jainiste și Pancatantra), toți indianiștii sunt de părere că înțelepciunea marelui popor hindus constituie nesecatul izvor de inspirație al filosofiei sale în chestiuni de etică.

Nu doar atât, căci Decalogul budist, cu cinci porunci pentru toți oamenii („Să nu ucizi”, „Să nu furi”, „Să nu săvârșești adulter”, „Să nu minți”, „Să nu bei băuturi amețitoare”) și celelalte cinci pentru asceții care aspiră la Nirvāna sau Sufletul universal („Să nu mănânci în timp nepotrivit”, „Să ocolești dansurile, teatrul, cântecele și muzica”, „Să nu întrebuințezi podoabe și parfumuri”, „Să nu-ți fie patul moale”, „Să nu primești aur și argint”), face ca  asemănarea dintre morala budistă și cea creștină să fie realmente stupefiantă. Evident, pentru cei care au renunțat cu totul la această lume, există alte porunci, cu mult mai severe ca cele de mai sus…

Budismul ajunge la o mare înflorire pe teritoriul Indiei (și nu numai) în vremea regelui Aśoka, a cărui formulă politică în cei 40 de ani de strălucită domnie (272-232 î.e.n.) era următoarea: „Legea morală are ca țintă fericirea tuturor creaturilor”! Iată de ce, după zdrobirea tuturor dușmanilor și convertirea sa la budism în al nouălea an de domnie (fusese încoronat la 21 de ani), Aśoka nu numai că zidește 500 de mănăstiri, înlocuiește clădirile de lemn din capitala Pataliputra cu palate din piatră, completează lucrările de irigații ale predecesorului său Candragupta, „înființează pretutindeni aziluri și spitale prevăzute cu medicamente și farmacii pentru oameni și animale” (T. Simenschy) și tolerează brahmanismul, precum și nenumăratele secte religioase și școli filosofice ce aveau ca scop înfăptuirea formidabilei legi morale din edictele regale („Cât mai puțin rău, cât mai multe fapte bune, generozitate, iubire de adevăr, puritate de acțiune și de gândire”), dar caută să instaureze o ordine moral-spirituală universală prin misionarii budiști pe care-i trimite în toată India, în Ceylon, Siria și Egipt (unii ajung până în Grecia) și care, după moartea lui, răspândesc doctrina lui Buddha în Tibet, China, Mongolia, Japonia și sud-estul Asiei.

Și iată cum această „figură unică în istorie” și atât de modernă prin ideile și realizările sale, încât – în pofida documentelor istorice ce-i atestă existența – pare mai degrabă una legendară, pune în practică teza iubirii universale a gânditorului chinez Mo Zi (sec. III î.e.n.).

Da, căci spre deosebire de iubirea (doar a) aproapelui din creștinism, maitra sau dragostea budistă este atotcuprinzătoare: oameni, vietățile cele mai neînsemnate, animalele cele mai primejdioase. Un asemenea respect, de-a binelea ridicol pentru orice nebudist (în Pancatantra scrie: „Fiindcă cei drepți au spus că înaintea virtuții merge nevătămarea ființelor, de aceea trebuie cruțate până și ploșnițele, păduchii și celelalte insecte”), după părerea tuturor indianiștilor decurge în primul rând din credința în nemurirea sufletului după moarte.

 

c)Marea diferență dintre morala creștină și morala budistă se constată în crezurile celor două religii universaliste despre răsplata virtuții. Astfel, dacă virtutea creștină și permanenta năzuință spre Dumnezeu sunt răsplătite cu viața veșnică, răsplata virtuții la hinduși constă în eliberarea de renașteri și în contopirea respectivului suflet cu Sufletul universal, ceea ce – completează Simenschy – „de fapt este echivalent cu neantul”.

Vasăzică, dacă în creștinism omul este stăpânul faptelor sale, ceea ce implică directa sa  răspundere de ele, acțiunile budistului sunt în cea mai mare parte predestinate, adică sunt consecința vieții/vieților sale anterioare.

Atari concepții morale înalte, care fac cinste civilizației hinduse și străluciților ei ambasadori (precum Mahatma Gandhi și Rabindranath Tagore), nu doar că au pătruns cu mii de ani în urmă până în Extremul Orient, dar – prin profunzime și frumusețe – ele s-au impus și în Apus.

În pofida eforturilor depuse de misionarii creștini, India n-a putut fi creștinată. Însă nu numai din pricina castelor (baza hinduismului), ci și a umilințelor îndurate de băștinași din partea cotropitorilor, mai ales a portughezilor. La urma urmei, puncta un indian într-o discuție cu un misionar creștin, „hindușii fiind creștini din natură, n-au nevoie să fie convertiți”!

 

Sighetu Marmației,                                                                        George  PETROVAI

18-20 nov. 2019