Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU: POEME

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU: POEME

M-am născut într-o altă limbă

 

Unde au plecat păsările ce-mi cântă bucuria,

cine a furat mirarea pomilor înfloriți,

ploile scurte de vară cu aerul lor curat,

după care ochii se acoperă de verde?

 

Purpura soarelui în sânge se topește

vâslind prin timpul cu orizonturi de porțelan.

Am ajuns la țărmurile mării zbuciumate

cu valuri de îndoială și nemărginire,

m-am născut într-o altă limbă

pe care am uitat-o și încep s-o deslușesc.

 

Cineva-mi pune-n palme pământ și mirosul de acasă

încât lumina iese coaptă din coajă,

urcă în mine rădăcinile unui neam de nemoarte

și dau roadă cuvintele pe buze de sare.

 

În universul dobândit, luceferi se tot nasc.

 

 

Desfrunzit de gânduri

 

Sunt mai desfrunzit decât un copac,

nicio pasăre nu-mi cântă pe ramuri,

doar vântul subțire cu aripile reci

trece spre ținuturile de miazănoapte.

Straturi de ceață se desfășoară peste păduri,

la marginea zilelor în crengile uscate

cu răsuflarea stinsă, pământul doarme,

dar nicio urmă nu se întoarce la vedere,

nicio fântână nu se apleacă

în oglinda apei să-și culce stelele.

 

Totul e străin, noaptea mea-i de smalț

în care apa se furișează-n nisip.

Norii se cuprind în brațe și se strâng

cu fulgere tăiate prin ferestre.

Din tot ce mi-a rămas în gânduri

nu-i nici o femeie, doar câinele lup

și caii lunii sub copacii goi

pe marginea râului plâns de sălcii

fără niciun pod să-l treacă.

 

 

Toamnă cu miros de busuioc

 

Când cobor prin podgoriile coapte,

un dor m-atinge

în furca pieptului,

îți luminează

culesul de struguri.

 

Dealurile sărută soarele

părtinitor

în hlamida metalică a toamnei,

grăbită de presimțirea ploilor,

măreția sărbătorilor să-i pună cunună

de aleasă doamnă.

 

Un semn al cerului se naște

în semințe și sâmburi,

crusta închisă a pământului

se desprinde de oiștea lunii

și o lumină tot mai rece cade

în bătaia vântului peste fluturii morți.

 

Vin vremurile întoarcerii-n cochilie,

în odăile încălzite

cu miros de busuioc și damf de tulburel,

aștept săniile iernii să treacă munții,

vor face câte un popas

pe ulițele unde copiii și oamenii de zăpadă

încoronează sărbătorile nașterii

în colind magic.

 

 

Dragoste grăbită

 

 

Din tine se hrănește iubirea,

inima-i gura ei

cu foamea pe buze.

 

Când simți dogoarea-i

atingere împlinind

timpul pare a se stinge,

 

senini,

ochii se întrec să se soarbă…

 

Sunt ore când mâinile astâmpăr nu au,

iar aproapele se confundă cu tine

și totul se schimbă,

 

încât fiorul care mă pătrunde

răbdare nu are,

dragostea se topește în sânge

și sângele putere îmi dă.

să te fac mireasă.

 

 

Ce era să fie, a fost

 

 

Era stăpânită de ceva ce nu bănuia

sub pielea ei se plimba un ins

care-și făcuse sub ea acoperiș.

Inima i-a destăinuit trupului

dar nu s-a întâmplat nimic.

 

Convinsă de adevărul cuvintelor,

credea în ele,

era sigură că se va întâmpla

un noroc, ori o deznădejde.

 

Avea încredere în sângele ei

dar îi era frică când se tăia,

capul îl ținea sus, vanitoasă.

Nu se dădea bătută c-una cu două,

un hop de sărit

nu era niciodată prea mare,

se culca pe urechea fidelă

nu așa sigură pe cât de riscantă

și ce era să fie, a fost,

o singurătate în doi.

 

 

Sunt

 

 

Sunt schimbător ca vântul,

de la dulcea adiere la vuietul năprasnic,

ploaie măruntă ori vijelie sunt;

peste deal, peste câmpie,

peste inima cu nervuri în frunză de tei.

 

Chiar soarele răsărit

urcă și coboară viteaz pe bolta cerului

mai binefăcător decât fructul

și roditor cum ploaia pe buzele pământului.

 

Pomii înfloresc veseli

în cercuri cu margini subțiri

lumina își desfășoară razele,

ca o pendulă a timpului

mută,

dar niciodată oprită.

 

Sunt un privitor cu ochi de smarald.

 

Fragii sălbatici

 

 

Chiar vâslind spre lumină,

partea drumului mai norocoasă

trece printr-un ochi de pădure

 

cu fragii sălbatici copți.

 

Acolo am devenit culegători.

 

Cuvintele ne sunt puține,

buzele ca și fructele roșii și cărnoase,

aroma fragilor este și aroma ta,

 

febra înroșește dorințe.

 

Inimile paznici ai iubirii noastre

respiră mirosul din aer

și flămânde se doresc.

 

Asemenea luminii din fiecare ochi,

irisul tău verde

nu mă lasă să rabd singur.

 

Când se retrage frumosul în sine

 

 

Când mă voi întrupa-n altceva, gândurile-s uitate,

oamenii nu vor ști dacă am trecut pe străzi,

clădiri ruginite căzute-n ruină

o să le mângâie cerul.

 

În serile de trăire când se retrage frumosul în sine.

un cântec se va auzi în surdină

într-o noapte a conștiinței

reflectat de inimi care pot să bată iarăși.

Iureșul ce îi stăpânește pe oameni, căutările zilei

îi despart de suflet și-i alungă pe țărmuri străine

de unde Carpații nu se mai văd și îi cheamă.

 

În inima amară cu lacrima arsă în depărtări,

mă împuținez în fiecare clipă și n-am pe cine lăsa,

să guste vinul pelin în dulcele delir

prin care iubim cântecul primăvara,

vrăbiile și rândunicile în cuiburi sub streașină

clocind.

 

La capătul așteptării se deschid porțile,

bucuria presimte și fuge-n față,

ne așteaptă acasă

acolo unde am viețuit prin secole.

 

 

Cum vom învinge iarna

 

 

O să se răzbune iarna, iubito…!

 

Vom trage cu frânghiile săniile din cer,

până sosesc caii zăpezii.

 

Vom lega clopotele de norii albi,

până se vor sparge ninsorile.

 

Cu sunetele lor vor ucide tăcerea,

ne va intra cenușa sub piele,

 

o să încălzim hainele cu verile trecute,

apoi vom aluneca pe pârtii ca vântul,

 

ne vom înghesui unul în altul sub pene

și ne vom sufla gândurile în piept.

 

În inimi va arde focul mocnit,

iarna va pleca păgubașă

și singură…

 

Cu multă consideraţie,

           Nicolae Vălăreanu Sârbu

                           Sibiu, 26.11.2019


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.