Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Olimpia MUREȘAN: POVESTEA VULTURULUI

Olimpia MUREȘAN: POVESTEA VULTURULUI

-Bunică, spune-mi te rog povestea cu vulturul!

-Vrei să știi cum trăiesc acele păsări mari?

-Da, vreau să știu totul despre vulturi!

Ascultă atunci povestea mea:

-Era odată un vultur mare care trăia într-o pădure pe o stâncă-unde deocamdată era singur; ca el erau și alți vulturi care-și aveau cuiburile pe stânci, la înălțime. Să știi că vulturii zboară la înălțime plutind fără efort peste dealuri și munți înalți, în așa fel încât îi pierzi din vedere, nu-i mai vezi; dorm și ei noaptea iar dimineața când îi prinde foamea, pleacă la vânat, mănâncă și mortăciuni fiind astfel sanitarii pădurilor-ca și corbii.

Vulturul nostru-despre care vreau să-ți povestesc era bătrân, tare bătrân, de fapt el avea cincizeci de ani, nu mai putea vâna, ghearele i se tociseră, cu ciocul nu putea prinde păsări mici, i se tocise și ciocul; avea două alternative-să moară de foame sau să întinerească pentru a putea mânca din nou.

-Ce crezi că va alege?

-Să trăiască, bineînțeles!

-S-a hotărât să întinerească, dar pentru aceasta trebuia să muncească; mai întâi a început să-și lovească ciocul de stânci-cu putere din ce în ce mai mare –până când acesta a căzut. A așteptat apoi să-i crească alt cioc încovoiat; a pornit apoi la a doua luptă-cu ciocul lui își smulgea câte o gheară,  îl durea rău de tot, dar n-avea încotro dacă voia să trăiască. După o perioadă mai lungă de timp, ghearele au început să se refacă, să fie încovoiate și numai bune de sfâșiat prada. De îndată porni vulturul neînfricat și nemilos să-și caute de mâncare, știind că-n tot acest timp până i-a crescut ciocul și ghearele a ținut „post negru”.

-Ce-i acela post negru, bunică?

-N-a mâncat nimic, nu avea cioc și nici gheare! Dar despre post o să-ți povestesc altă dată.

Prima dată a zburat cu aripile lui mari spre un lac cu apă rece și limpede ca cristalul, a băut foarte multă apă fiindcă se deshidratase, apoi mai târziu a pornit la vânătoare și, în sfârșit, când soarele mergea la culcare- a plecat și vulturul nostru spre stânca cea înaltă. De atunci a mai trăit vreo douăzeci de ani. Și uite așa vulturul a trăit șaptezeci de ani în total.

Dacă nu ți-e somn o să-ți povestesc cum acest vultur s-a întâlnit cu vulturița și cum au avut puișori.

Vulturoaica își alege tatăl pentru puii ei. Ea rupe dintr-un copac o crenguță, zboară la înălțime cu ea și învârtindu-se în cercuri din ce în ce mai mici îi atrage pe masculi spre ea. Atunci, lasă să cadă crenguța și acel vultur care o prinde mai repede și i-o înapoiază, va fi ales ca tată. Vulturița aruncă crenguța de mai multe ori- iar vulturul o prinde și i-o dă în cioc. Femela îl alege și se împerechează cu el. Își aleg o stâncă amândoi unde construiesc un cuib din crengi și pene de pe corpul lor. Acum cuibul e moale și cald, femela vultur depune ouăle, le clocește și le îngrijește până ies puii. Fiind mici și neajutorați-puișorii sunt protejați de părinți fiind ținuți sub aripile lor până se vor întări și vor fi mai puternici. Vulturii îi feresc de ploaie, de vântul puternic, de soarele prea călduros, le aduc apă și mâncare până când observă că aceste lucruri         le-ar putea face singuri; atunci ei vor schimba tactica; tatăl scutură cuibul, din el cad penele, rămân doar ramurile care nu mai țin de cald puilor, cuibul e dur și incomod, puii nu știu ce s-a întâmplat; până acum primeau totul de-a gata, nu mai e nici confortul…Mama se duce după mâncare, prinde un pește-vine la cuib, dar nu-l dă puilor, ci stă la vreo șase metri de cuib mâncând peștele ca să o vadă puii; aceștia nu știu ce se întâmplă. Puișorii încep să strige, să se miște, să facă zgomot pentru a atrage atenția…

-Ce să facă? Ce să facă? Dacă mai stau în cuib vor muri de foame…Într-un târziu înțeleg că trebuie să părăsească cuibul; acum intră în scenă tatăl ales de vulturoaică.

Puii sunt fricoși, n-au mai părăsit cuibul niciodată, sunt nesiguri, se uită împrejur, cuibul e neîncăpător, ei au crescut, părinții nu le mai poartă grija, ce se întâmplă cu ei, primul pui își ia avânt și părăsește cuibul, se leagănă-n vânt….dar tatăl e vigilent, îl prinde din zbor și-l duce la loc în cuib, și tot așa cu fiecare pui în parte-e prins de tată-cum odinioară prinsese crenguța…. Pentru a-i învăța să zboare. Când realizează că părinții nu mai au grijă de ei-vor continua zborul curajoși și susținuți de vulturul tată. De-acum își vor găsi mâncarea singuri.  Pentru a-i învăța  să zboare uneori și mama îi împinge jos din cuib  în speranța că nu se vor prăbuși, ci vor zbura.

Și să mai spună cineva că animalele nu au emoții și suflet?-că au doar instincte și impulsuri?

Au, într-adevăr ca și noi oamenii instinctul de apărare, hrănire, reproducere etc. Dar, mai au ceva în plus-ce au descoperit oamenii de știință odată cu cercetările din fizica cuantică; totul de pe pământ este interconectat și realizat conform planului divin.

În 2015 Noua Zeelandă a fost prima țară care a admis prin lege că și animalele sunt ființe conștiente. Cf. cărții scrise de scriitorul  neurolog  D. C. Dulcan  „CREIERUL ȘI MINTEA UNIVERSULUI”-ceea ce numim conștiință nu este doar proprietatea creierului uman, ci o manifestare inclusiv în dimensiunea Universului, cel mai neînsemnat gând ajunge până în cel mai îndepărtat colț de Univers, Universul  seamănă mai mult cu o mare minte, decât cu o mașină. Același cercetător D. C. Dulcan a numit instinctele ca „fiind tezaurizări de inteligență.”

Există în Occident la ora actuală două atitudini diametral opuse față de lumea animalelor cu care trăim pe Terra: una distantă, rece și lipsită de înțelegerea necesară și o alta empirică,  care manifestă respect față de animale, înțelepciune și înțelegere umană.

„În 7 iulie 2012, specialiști în neurobiologie și în științele   neurocognitive, reuniți la Universitatea Cambridge, au semnat „Declarația Cambridge privind Conștiința”, afirmând că: „Dovezi convergente arată că animalele din afara speciei umane au substraturile neuroanatomice, neurochimice și neurofiziologice ale stărilor de conștiință, precum și capacitatea de a manifesta comportamente gândite. În consecință, cercetările științifice indică din ce în ce mai convingător că oamenii nu sunt singurii care posedă substraturile neurologice care generează conștiința. Animalele din afara speciei umane inclusiv mamiferele și păsările, și multe alte creaturi, inclusiv caracatițele, posedă de asemenea aceste substraturi neurologice.”

———————————

Olimpia MUREȘAN

Baia Mare, Maramureș


Etichete:

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.