Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Elena TUDOSA: Iubirea noastră răsărit de curcubeu (poeme)

Elena TUDOSA: Iubirea noastră răsărit de curcubeu (poeme)

Te aștept

 

Te aștept la granița dintre vise,

Când porțile raiului se deschid,

Pe aripi de îngeri voi scrie dorințe,

Unul dintr-înșii o să-mi fie ghid.

 

Spre cripta păcii divine mă ducă,

Acolo unde liniștea, locul a găsit

Durerii, ce-n suflet mi-e rană adâncă,

Din ziua în care mi te-am pierdut.

 

Te aștept dar pe al veșniciei fir,

Pe aripi de înger vrând ca să zbor,

Și să las dorul pe care-l respir,

Acolo în raiul de la granița viselor.

 

Tot zbuciumul vieții să pot alunga,

În liniștea vieții tale nemuritoare,

Ocrotită de griji sub aripioara ta,

Să nu mai simt singurătatea ce doare.

 

Te aștept și sufletul în frământări,

Se mistuie-ncet de atâta așteptat,

Doar la granița viselor, mângâieri,

Voi găsi pentru sufletul meu îndurerat.

 

Te aștept și ma frâng în amar oftat!

 

 

Pășește-ncet

 

De-ai să pășești pe-al vieții drum,

Am să te rog ca să pășești încet,

M-am resemnat, nu mai sufăr acum,

Nici nu îmi fac speranțe să te mai aștept.

 

Dac-ai să vezi că-n mine-i doar tăcere,

Pășește-ncet te rog și chiar nu te opri,

E prea târziu să mai simt vreo durere,

Ori vreo scânteie care iubirea mi-ar trezi.

 

De vei vedea căci, chiar te-am dat uitării,

Pășește-ncet departe, nu te opri pe cale,

Azi sufletul cunoaște ce-i clipa-n singurării

Iar cerul nu mai plânge deloc de dor și jale.

 

De vei simți să știi că-n gândurile mele,

Nu mai e loc de tine, căci ele odihnesc,

Pășește-ncet te rog, nu rătăci-ntre ele,

Oricum nu mai exiști, eu nu te mai iubesc.

 

De vezi că te-am uitat și nu mai simt durere,

Speranța de a-mi fi, de mult eu am pierdut,

Atât, pășește-ncet, inima mea îți cere,

Tu nu mai ești al meu, nici eu a ta nu sunt.

 

 

Merg

 

Merg pe-un drum întortocheat,

Unul care duce spre nicăieri,

Cu sufletul suferind, încarcerat

În amintirile noastre de ieri.

 

Merg și mă îndrept spre nu știu unde,

Calc pe cărări pline de frunze moarte,

O tăcere abisală sufletu-mi cuprinde,

Cât doare depărtarea ce ne desparte.

 

Merg și-aud pașii cum îmi suspină,

De durerea frunzelor ce le strivesc,

Mă răpune-nsingurarea asta meschinnă,

Lângă care de o vreme trăiesc.

 

Merg și pasul mi-i tot mai rar și obosit,

Încotro mă îndrept totul îmi pare străin,

Grele durerile din sufletu-mii chinuit,

M-au încarcerat în propriul destin.

 

Merg și drumul mi-e presărat de spini,

Încerc din răsputeri a-l străbate,

Mă urmăresc ale noastre amintiri,

Iubirea s-o întâlnesc nu se mai poate.

 

 

Unica dorință

 

Și-mi spun de ce nu vrei să înțelegi,

Că îmi zvâcnește gândul în tâmpla argintată,

Căci te iubesc, iar taina iubirii n-are legi,

Iar eu de tine sunt atât de-ndepărtată.

 

În suflet te închid în fiecare seară,

Iubirea în cuvinte o aștern pe hârtie,

Mă doare întristarea i-atâta de amară,

Când doar singurătatea îmi ține companie.

 

Povară-mi este viața, pustie-odaia mă apasă,

Când vine înserarea înecată în tăcere,

Precum o vietate prinsă în a tăcerii plasă,

Cad frântă de nesomn, sleită de putere.

 

Doar strigatul strident de cucuvea în noapte,

Mă scutură cu frică din trista letargie,

Și mă-nfioară gândul la cât ești de departe,

Pedeapsă mi-e iubirea ce sufletu-mi sfâșie.

 

Și-mi spun de ce nu vrei tu să mă înțelegi,

Că dorul e mai crunt decât o suferință,

Căci te iubesc iar taina iubirii n-are legi,

Însă îmi mistuie întreaga mea ființă.

 

Și sufăr așteptând spre mine să alergi,

Cât vreau să te-ntalnesc, e UNICA DORINȚĂ!

 

 

Iubirea noastră răsărit de curcubeu

 

Mă tulburi rău cu-al tău surâs,

Cu ochi-ți verzi-smarald, seducători,

Iubirea ce-mi părea a fi un vis,

Azi mă cutremură cu-amarnic dor.

 

Te simt iubite topindu-mă-n fiori,

În lacrimă de bucurie mă prefac,

Când dragostea în suflet mi-o strecori,

Eu curg din ochii tăi frumos șirag.

 

Când te respir ce mult mă năucești,

În fiece arteră te simt cum îmi pulsezi,

Mă pierd de drag, plutesc când mă iubești,

În fiecare por mă faci ca să vibrez.

 

Mă-mbeți în mrejele iubirii tale caste,

Mă simt femeie renăscându-mă din nou,

Lumină ni-i iubirea pe cerul vieții noastre,

Un răsărit senin, frumos de curcubeu.

 

 

Iubirea, liniște sufletească

 

Fără tăgadă azi te vreau,

Să mă zăpăcești, să-mi pierd

Mințile, iar apoi liniștită să stau,

Lângă tine să mă dezmierd.

 

Îndrăgostită de tin’să te las,

Fără pretenții și fără regrete,

Să-mi însoțești fiece pas,

Dragostea ta să mă îmbete.

 

Să mă tremuri iubite, să cad

Pradă ușoară, dragostei flămânde,

Patimilor ce prea crunt mă ard,

Cu iubire să le pot răspunde.

 

Să mă încătușezi în sufletu-ți blând,

‘N a ta dragoste ce nu are seamăn,

Doar clipe bete de fericire trăind,

Să înțeleg că-mi ești sufletul geamăn.

 

În șoapte dulci, nerostite niciodată,

Și cu tandrețe înfocați să ne iubim,

Fericirea să mă renască încă o dată,

Și în iubire eternă să ne veșnicim.

 

Astăzi toate clipele singurătății,

Iubirea ta arzândă să-mi risipească,

Să împletim curcubeie pe cerul vieții,

Iubirea să-mi fie liniște sufletească.

 

 

Și iată pleci iar toamnă

 

Și iată pleci toamnă cu pași grăbiți,

Făr’a privi măcar o clipă înapoi,

Știu că îți pare rău și lacrime fierbinți,

Vor curge rânduri, rânduri în infernale ploi.

 

Și iată pleci, dispari în norii plumburii,

Fugară, lașă plină de a ta nepăsare,

Așterni și vălul rece al brumei argintii,

Apoi ca o nălucă ai să te pierzi în zare.

 

Și iată pleci, pașii ți-i porți în zări pustii,

Pe aripile vântului aprig ce bate în rafale,

Sub vălul tău natura întreagă va pieri,

Câmpii, păduri și dealuri s-or tângui de jale.

 

Și iată pleci iar toamnă ciudată și bizară,

Lași tremurând păsărele în copacii goi,

Eu voi ofta de dor în fiecare ceas de seară,

Privind noiembrie cum îmbracă haine noi.

 

Și iată pleci, voi privi în zadar „ca după tine”,

La stropii ploilor cum îmi biciuie-n geam,

Cu nostalgia vremii din zilele cândva senine,

Și cu tristețea iernii ce-apasă umerii cu înc-un an.

 

Azi

 

Azi prin minte îmi colinzi,

Dulcea mea iubire-amară,

În tăceri de dor mă-nchizi,

Ca într-un amurg de seară.

 

Azi în gânduri îmi revii,

Dulce-amarul meu răsfăț,

Iar în clipele-mi pustii,

Să iubesc iar vrei să-nvăț.

 

Azi prin gândurile mele,

Cu-amintiri îmi curgi în valuri,

Dragostea inima-mi cere,

Punte peste-vieții maluri.

 

Azi precum o luntre-mi torni,

Peste-al vieții val plutești,

Vii tristețea să-mi transformi,

În iubiri nepământești.

 

Azi îmi ești un răsărit,

Din zorii zilei desprins,

Dor de-albastru infinit,

Mângâierea mea din vis.

 

Azi te chem din Paradis,

Dorul prea crunt m-a răpus.

 

 

Când tu îmi spui că mă iubești,

 

Când tu îmi spui că mă iubești,

Mă simt boboc de floare ce va înmuguri,

Pe ramura ce-mi bate în fereștri,

Când pe bolta cerească apar zorii de zi.

 

Când tu îmi spui că mă iubești,

Fiorii curg în mine că apa de izvor,

Din care sorbi iubirea setea să-ți potolești,

Când ești răpus de tot de blestematul dor.

 

Când tu îmi spui că mă iubești,

Mă simt vioară-n cântece vibrând,

Balsam mi-e dragostea ce tu îmi dăruiești,

Prin ea trăiesc ferice renăscând.

 

Când tu îmi spui că mă iubești,

Viața îmi este atâta de senină,

Durerile mi-alini și mă întinerești,

Ești soarele meu drag și pacea mea divină.

 

Când tu îmi spui că mă iubești,

În suflet îmi aduci liniște și lumină,

Tristeți și temeri pe loc îmi risipești,

Nu mă mai simt singură și străină.

 

Când tu îmi spui că mă iubești,

Pe drumul vieții mele pășesc ca o regină.

 

 

Prea devreme să te am,

Prea târziu să te iubesc

 

Îngălbenind precum o frunză-n ram,

Spre-al meu apus încet mă risipesc,

E prea devreme în viață să te am,

Mult prea târziu să-ncerc să mai iubesc.

 

Te-nchid în ochii mei tăcuți, căprui,

Făr’un minut să te mai pot din nou privi,

De-a te avea, putere eu nu mai am, să știi,

E prea târziu să pot acum a te iubi.

 

Zâmbind amar m-ascund într-a mea sine,

Cu frigu-nsingurării în mine răstignit.

Cum să te am, când totu-i stins în mine,

Și cum să te iubească un suflet ce-i sleit?

 

Căci înghețat de tot, se stinge în durere,

Însoțit doar de-o teamă, atât de-nsingurată,

Cum să te am acum, orfană de putere,

Și cum să te iubesc atâta de săracă?

 

Nu mă-ntreba de ce-s răpusă de suspin,

Și lacrima pribeagă pe-obraz încă o plâng,

De-a te avea nu-mi ești decât un gând străin,

Poemul(versul) îmi e iubirea în care-ncet mă sting,

 

Mă tremuri și mă frâng ca frunză de pe ram,

E prea târziu să te iubesc, prea devreme să te am!

——————————-

Elena TUDOSA

30 noiembrie 2019


Etichete:

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.