Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Marian Florentin URSU: Timpul evocării (poeme)

Marian Florentin URSU: Timpul evocării (poeme)

Timpul evocării

 

erai ca singurătatea

ucideai clipele

atât de încet

erai atât de rară

încât n-aş fi lăsat niciodată

zorii să mai apară

 

erai ca liniştea

auzeam doar norii

prin gând

erai atât de neasemuită

încât nu te-aş fi lăsat vreodată

să taci pe pământ

 

erai mai frumoasă ca o evocare

timpul te oprea

între ţărm şi mare

 

 

Fără trup

 

am încercat în creșterea mea

să te străbat

dar te-am simțit atât de singură

în exilul tău pe pământ

și n-am putut a-ți spune strigând

că eu prin tine sunt ca firul de iarbă

înaltă

și tu nu știi ce sunt eu

și că de fapt eu te înfior

când visezi fără trup

 

am vrut în trecerea mea prin geamătul tău

de dragoste

să te înconjur cu brațele tale

fiindcă eu eram tu

ghemuit în sângele tău

și atunci când erai plecată cu duhul tău

să afli taina secată a pietrei

ardeam și eu pe rug

 

și iubirea ta plăpândă

parcă ar fi o rugăciune plânsă

o teamă de sfârșit de zare

 

și spune-mi tu din vârful

schimniciei tale

cum să-ți fie teamă de străfundul cerului tău

când sufletul meu e infinit

mai adânc?

 

 

Țipăt în tăcerea iernii

 

ştiam că sunt vinovat

de singurătatea ta pe pământ

mi-era dor de tine

ca de un ţipăt în tăcerea iernii

 

un lac îngheţat era împărţit în două

o jumătate arzând,

o jumătate de fier,

 

orgoliile noastre

nu mai încăpeau în acelaşi

haos clocotind

iar dragostea noastră

aluneca vertiginos pe gheaţa

unui lac

care fierbea

în adâncuri.

 

 

Ochii în ceață     

 

cu cât mă despart de tine mai adânc

cu atât te sorb mai mult în pupile

închide-mi tu ochii să nu mai văd

ciorchinii ce mor vineții pe coline

 

și sângele meu rece

sub pielea ta îl simți?

unde te duci străină

fără o umbră de mână?

 

îți citesc în ochi frigul ce te cuprinde

într-o haină prea strâmtă pe trupul de nor

sunt vânturi nebune ce vin după tine

și-un murmur de frunze se-aude în gol

unde te duci desperecheată

ascunde-ți degetele sub un șal de întuneric

să te pot vedea

mânecile ți-s prea lungi

ți le târăști prin ceață

eu nu mai înțeleg nimic

tu înțelegi ceva?

 

 

Noiembrie          

 

așa ești tu femeie în luna lui noiembrie

ești palidă ca ceața, cuvintele ți-s reci

și te întreci cu norii și te îmbraci în umbre

și te prefaci în frunze de sălcii pe poteci

 

așa ești tu mâhnită în luna lui noiembrie

când vântul ne destramă în cea din urmă zi

ai aripile-ntoarse și zbori doar către tine

și mie-mi lași abisul de-a nu te mai iubi

 

așa ești tu femeie în prag de despărțire

ai ochii arși de brumă și buze de strigoi

când îți întorci obrazul eu te sărut pe frunze

și te-nvelesc cu mine când umerii ți-s goi

 

 

Frig de nedreptate

 

eu sunt acel căruia îi e foarte foame de-adevăr

eu sunt acel ce fură când i-e frig de nedreptate

eu sunt umilul obligat la traiul auster

când omul e neliber de prea multă libertate

 

voi mi-ați dat lecții de democrație importată

de niște imbecili cu aere de-aristocrați

și pleacă conștiințele din nou la facultate

să-nvețe echitatea celor care nu-s bogați

 

și dacă nu mai știm cum se învârte iar pământul

și ne împarte crunt între avuți și-ntre săraci

când va fi să-și refacă omenirea testamentul

noi umilimea, vom trăi în trupuri de copaci

 

 

Hohote de tăcere

 

simt nevoia atroce să mă ascunzi

în palmele tale

cu dinții strânși

iar când îți suflu de frig

tu să-ți ridici genunchii la buze

să nu-mi pierzi toată răsuflarea

într-un sărut

și să nu-mi mai dai niciodată drumul

la gânduri

printre degete

 

simt nevoia acerbă

să mă sufoci strigându-mă

cu pumnii la gură

și eu să tac

în hohote

 

 

stropi de vară

 

în loc să-mi spui adio, ia-ți la revedere

în ochii tăi mai văd un strop de vară

chiar dacă toamna drepturile-și cere

în trupul tău încă tresare o vioară

 

și dacă părul tău de grâu mai scânteiază

și plopii în amurg se înfășoară

o frunză vrea să-ți cânte de pe buze

și-un anotimp mai pleacă-n pași de vals spre gară

 

 

Rai

 

raiul era peste tot

de sus până jos

 

oriunde m-aş fi uitat

erai doar

tu

 

 

fără mine pe buze

 

purtai o brățară de nisip

pe o gleznă

pe cealaltă un sărut

rătăcit

la gât purtai legământul nostru

încuiat într-o pasăre

 

uneori voiai să te contopești cu frunzele

alteori cu lupii

eu îți urmăream dansul

prin ceața neînțeleasă

și cum te îndreptai spre frig

fără a-mi mai putea recunoaște

umbra privindu-mă în ochi

peste umăr

 

și atunci când îți mai deschideai

pleoapele albastre să vezi

cum se apropie nordul

de marginea patului

eu îmi ridicam genunchii la gură

tremurând de spaimă

să nu-ți fie frig la toamnă

goală în așternuturi

fără mine

pe buze

 

 

Copaci azilanți

 

Am rămas doi copaci lângă drum,

Ne mai cad niște crengi compromise

Se pornesc toporari de pe-acum

Să doboare păduri fără vise

 

Am rămas fără muguri pe ram

Dinainte să moară copacii

Și-am ajuns mai uscați cum eram

Iar acum ne fac vreascuri săracii.

 

Suntem niște copaci azilanți

Din pădurile lumii rămase

Și am ars printre munți emigranți

Și-n tăcutele focuri din case

 

 

despărțire după amiază

 

mă întrebai dacă păsările

vorbesc,

nu, doar cântă de dragoste

îți răspundeam,

așa cum fredonai tu răzleț

într-o după amiază

 

mă întrebai dacă florile

plâng,

nu, îți răspundeam

doar le mai cad petalele puțin

după o ploaie răzleață

ca aceea care stătea ascunsă în ochii tăi

într-o după amiază

 

mă întrebai dacă oamenii

înnebunesc la despărțiri,

nu, ți-am răspuns,

doar sufletul li se ascunde puțin

într-un pustiu

atunci când sunt părăsiți

într-o după amiază

răzleață

*****

 

umbre de cai

 

-ia-ți umbra de căpăstru și pleacă

ești un armăsar prea bleg pentru mine

îmi spuneai tu

dându-mi să mănânc din șalele tale

cabrate,

-în afară de asta

ți-am pus coarne de lopătar

încă de când visai iepe verzi pe pereți

 

-ia-ți umbra de cabalin și pleacă

îmi spuneai,

îți tremură zăbala în gură

când mă săruți pe crupe

și ești deșelat de vicisitudini

nu cunoști profunzimea eternului

în concepția femeilor sirepe

și nu știi să tragi în ham

pentru doi

 

-ia-ți hainele de cal și pleacă odată

în buiestru

nechezai tu în două picioare

în timp ce puneai șeaua

pe un june prim,

-ai coama și copitele cărunte

și rănile tale încep să mă doară

și pe mine uitându-mă în urmă pe cer

când încercai să mă paști

în galop

 

 

miei pe câmp          

 

erai atât de tânără

cântai laolaltă cu mieii pe câmp

nu ştiam ce susură în juru-mi

apele, iarba

sau tu

izvorând din pământ

 

 

Te-aştept când vine toamna

 

Te-aştept când vine toamna şi plouă-a potopire

În anotimpul veşted, barbar, diluvian,

Când plouă-a nefiinţă, când plouă-a prorocire

Când plouă ca să rupă pământul de ocean

 

Te-aştept când vine toamna şi plouă-a nimicire

Când nu se mai distinge prezentul de-amintiri,

Când digurile lumii se surpă cu furie,

Când nu mai poate lumea de-atâtea despărţiri

 

Te-aştept când vine toamna şi plouă-a despărţire,

Când nuferii se-neacă în secol plumburiu

Când nu se mai distinge nici ura de iubire,

Te-aştept pe-un munte toamna,-n noiembrie, târziu

 

 

margini de toamnă

 

marginile tale erau din ceață

spre toamnă

umbra ceva mai udă

și fluturii verzi se prefăceau în brumă

pe la colțuri

 

te cuprindeai singură de frig

sau de singurătate

 

aleea se termina întotdeauna

la capătul gândurilor tale

unde te mai aștepta câteodată

amurgul

să te aștearnă

 

 

strigăt de nisip

 

îmi spuneai că ai nevoie

de depărtare

ca să mă doreşti mai acut

spuneai că dacă îţi va fi dor

mă vei găsi oricând

în celălalt capăt al meu

 

şi îmi strigai din nisip

– închide ochii, închide ochii

când plec !

ştiai că

valurile se aud mai frumos

atunci când nu le mai vezi

niciodată ?

 

 

Lanuri de porumb

 

Știi lanurile de porumb,

Sfârșitul acela de vară?

Ți-ai rupt rochia

Fugind desculță după o sperietoare de ciori

 

Știi lanul de porumb

În care te-am pierdut înainte de a te cunoaște?

Ți-ai peticit rochia cu un porumbel trist

În timp ce eu ascultam

Inima pământului cu urechea dreaptă

 

Spuneai că auzi un pian în vânt,

Era doar cerul apăsător pe creștetele oamenilor

Care mai voiau să se rotească

Încă odată cu Pământul acesta

 

Știi lanul acela de porumb în lapte

Numai bun de pieptănat în vânt?

Mulțumesc,

Îmi spuneai,

Trebuia să mă cunoști

Înainte de a privi vara cum cântă

Neîncercănată

Spre sfârșitul prea galben

 

Auzi viorile de mătase,

Auzi pianul care se rotește în vânt?

Îl auzi?…

 

 

vulpea pe dealuri

 

și totuși a fost vară fierbinte

a fost vară cândva

nu știu dacă ieri s-a sfârșit

sau acum două veacuri

țin minte doar

că amurgul se despletea

 

nu știu dacă am murit atunci

sau în flăcări

a fost o iubire cândva

toamna se învârtea ca o vulpe

pe dealuri

și-o pădure se înroșea

 

 

mătase suavă

 

azi m-am trezit ieri

erai de mătase suavă

dormeai în colţul perfect

al ideii de pat

 

genele-ţi lăsau un vis dezvelit,

o noapte prelungă

şi o coapsă

 

 

vale cu lespezi

 

te-aș fi dus într-o vale cu lună

să împărtășim același spectru

dar erai plecată în picioarele goale

prin tainele ierbii

 

te-aș fi lăsat acoperită de frumusețe

dar te duceai să aluneci pe ape

să nu te mai vezi

 

te-aș fi părăsit într-un meandru

dar tu voiai să fugim împreună

într-o vale cu lespezi

să ne devoreze

sfârșitul

 

 

adio, vine toamna

 

adio, vine toamna,

am încuiat de dimineață

toate lacătele inimilor frânte de cu vară

îmi adun cuvintele din bruma

de pe marginea drumului

și mă mut la tine să-ți povestesc

despre destin

 

adio, vine toamna,

ajută-mă să mai car niște vreascuri

din celălalt capăt al pământului !

 

nu mă întreba despre vreme

eu știu despre destin.

ascultă buletinele de știri

ascultă țiglele de pe case cum se învechesc

eu pot doar să-ți povestesc

despre azilurile de noapte

despre gări fără trenuri

despre iubire

despre casele de nebuni

despre singurătățile lumii

despre destin.

 

adio, vine toamna,

scrii aiurea cuvinte de dragoste

pe frunze de bronz

mai bine

ajută-mă să dobor plopii uscați

care au crescut bizar între mine și tine

spinii otrăviți dintre mine și tine

sârma ghimpată dintre mine și tine

 

eu am să te ajut să înțelegi

că totuși vine toamna

că inimile se frâng în pieptul copacilor

vreau doar să-ți spun povestea

despre destin

 

 

cerul vânăt

 

ieri mai creșteau doi copaci pe pământ

culegând roua ierbii cu mâna

dimineața se roteau dinspre vânt

răscolind cu genunchii țărâna

 

azi au trupuri sfărmate de piatră

și păsări au scorbura arsă

duc în palme cenușa din vatră

în pădurea fără de casă

 

mâine vor crește în alt anotimp

la un capăt de nor purpuriu

noaptea e umbra pădurii pe câmp

cerul vânăt de toamnă târziu

 

 

rămas bun

 

rămas bun foşti copaci, pe curând,

vă mutaţi emigranţii spre sud

când prezentul acesta sordid

se conjugă la timpul trecut

 

rămas bun frunza mea, te-am iubit,

dar te las să răsari într-un an

un poem incognito foşnind

şi-anotimpuri de păsări pe ram

 

 

între azi și demult

 

te ascult cel mai mult când tu taci și exiști

când mai crezi c-am rămas doi copaci pesimiști

tu trăiești cel mai mult în prezentul ocult

și mă cauți mereu între azi și demult

 

pe aceleași alei sunt un biet menestrel

sunt o salvă de tun într-o piele de miel

nu mai sunt ca un om nici copac nu mai sunt

sunt un tropot de cal cu potcoave de vânt

 

te iubesc mai acut când prin ploi te dezbraci

și te-mbraci cu finalul câmpiei de maci

nu mai știu nici ce ești, nu mai pot nici să mint

cât de mult te-am urât, cât de mult te-am iubit

 

 

sărut de cireșe amare

 

mai credeam că zorii cresc din pământ

nu ştiam pe atunci ce-aduce furtuna

un apus roşiatic tresare în vânt

un stigmat de argint este luna

 

era vara târziu fără să ştim

că nisipul ne arde ochii în zare

îţi luai rămas bun c-un adio sublim

și-un sărut de cireşe amare

 

frunzele îmi par azi mai înalte

iarba parcă-mi creşte mai aproape de cer

buzele îți erau cireşele coapte

ce au rodit prin copaci efemer

 

 

frunzele aiurea

 

abia mă recunosc în vremea precară

nu-ți mai pot desena profilul

de vestală

cu degetul prin aer

nu mai pot să-mi adun de pe-afară

țărâna udă înapoi în trup

cu mâinile goale

când gândurile mi le citești de pe fruntea

arborilor desculți

 

pașii mei îmi sună străin

pe urmele tale

doar ploaia o simt personală

pe creștet

frunzele mă strigă aiurea

pe numele mic

când propria-mi umbră

m-așteaptă în gară

 

 

strânge-mă azi

 

strânge-mă în brațe azi,

cu buzele răvășite

mâine ar putea începe delirul păsărilor

dinaintea potopului

nu poți ști niciodată după-amiaza

cu soarele călău deasupra

capului

 

strânge-mă în brațe azi

ridicată în vârful picioarelor

de mâine ar putea începe anarhia

frunzelor mute

și umbletul tău va fi puțin mai înalt

când vei vrea în zbor

să mă ajungi cu sărutul

 

strânge-mă în brațe cu putere

azi,

ca pe un copac gata să fie corabie

ca pe un catarg până la nori

mâine s-ar putea să nu mai ai

atâta nețărmurire

cu care să-l cuprinzi

———————————-

Marian Florentin URSU

30 noiembrie 2019


Etichete:

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.