Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Magdalena ALBU: OMAGIU DE RECUNOȘTINȚĂ PENTRU JERTFELE EROILOR PARAȘUTIȘTI MILITARI

Magdalena ALBU: OMAGIU DE RECUNOȘTINȚĂ PENTRU JERTFELE EROILOR PARAȘUTIȘTI MILITARI

„Viața mea nu înseamnă nimic, dacă o țin numai pentru mine.

Viața mea o dăruiesc țării (…).” (Smaranda Brăescu)

 

Personale sau colective, gesturile de recunoștință închinate eroilor patriei ar trebui să devină o normă, în epoca globalizării acerbe, nicidecum o excepție. Dacă acțiunile colective de elogiere sunt, de regulă, frecvente, în schimb, cele individuale par, mai degrabă, o nebunie greu înțeleasă de mulți în ziua de azi, cauza primordială reprezentând-o gradul scăzut de educație familială și generală din societate, în privința respectului și a dragostei față de trecut și semnatarii acestuia de vază. De-a lungul istoriei sale deloc fericite, România a avut parte de nenumărați eroi, unii cunoscuți public, alții rămași într-un anonimat usturător, ca și cum nu ar fi existat vreodată. Acestora din urmă, dar și celor dintâi, diferitele modalități de onorare postmortem reprezintă o datorie a prezentului în raport cu memoria unui trecut de care ne leagă libertatea și viața înseși. Practic, crezul Smarandei Brăescu, anume acela că   „Viața mea nu înseamnă nimic, dacă o țin numai pentru mine. Viața mea o dăruiesc țării (…).”, ar fi de dorit să reintre în ADN-ul conștiinței fiecărui locuitor al patriei, căci el constituie o parte fundamentală a identității de neam și de spirit românesc.

 

„Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, din cenușiu, negru…”, scria, în paginile sale de memorialistică, cu privire la Dictatul de la Viena, fostul ministru de Externe al țării noastre din guvernul Ion Gigurtu, Mihail Manoilescu. „În clipa aceea, mi-am pierdut cunoștința.”, continua acesta, în volumul „Memorii – iulie-august 1940 – Dictatul de la Viena”. Acea secundă dureroasă a istoriei, denumită, simbolic, „Dictatul de la Viena” – când, la masa „arbitrajului” germano-italian, România semnează, prin reprezentantul său – Mihail Manoilescu -, cedarea către Ungaria lui Horthy Miklos a părții de nord-vest a Transilvaniei (adică, o suprafață de 43 492 km2 , unde locuiau 2 667 000 de suflete, în majoritate români), fapt hotărât cu anterioritate, la nivel național, după dezbateri îndelungate, în ședința Consiliului de Coroană din 29-30 august 1940, cu un număr de 19 voturi favorabile, 10 împotrivă și o abținere – avea să devină, patru ani mai târziu, una dintre paginile glorioase, dar pline de sânge, ale istoriei Armatei Române.

 

După alăturarea României la ceea ce însemna pe atunci coaliția Națiunilor Unite, pe data de 23 august 1944, începând cu ora 23,00 a aceleiași zile, generalul Gheorghe Mihail, noul șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, configurează misiunile de luptă ale soldaților noștri împotriva trupelor hitleristo-horthyste de pe teritoriul țării. Presa internațională a vremii a ales să marcheze momentul de cotitură al destinului celui de-Al Doilea Război Mondial, anume, actul de la 23 august 1944, afirmând despre acesta faptul că el semnifică „unul dintre cele mai hotărâtoare evenimente ale întregului război” (New York Times) și, de asemeni, „un eveniment de mare importanță, care a dat una dintre cele mai sensibile lovituri celui de-al III-lea Reich” (Le Figaro). Totodată, consemna apodictic ziarul Pravda, „…Importanța ieșirii României din Axă depășește cadrul României. Presa străină are dreptate să spună că aceasta înseamnă prăbușirea întregului sistem de apărare german din Balcani…” Extrem de obiective, sub raport istoric, toate cele trei argumentații ale cotidianelor mai sus amintite, căci rolul României în desenarea finalului celei de-A Doua Conflagrații majore a lumii și, implicit, în grăbirea cu șase luni a instaurării păcii globale, a fost unul de o importanță hotărâtoare, practic, una dintre bornele fundamentale ale istoriei umanității din secolul XX.

 

Așadar, începând din august 1944, vreme de două luni, până la sfârșitul lunii octombrie, Armata Română va înlătura toate unitățile Wehrmacht-ului din regiunile centrale și sudice ale României, pornind, apoi, ofensiva de neoprit în centrul Transilvaniei, între 17 septembrie și 5 octombrie 1944, Armata a 4-a română ducând lupte grele, în zona Oarba de Mureș-Dealul Sângiorgiu-Iernut, împotriva trupelor germano-maghiare. O zi mai târziu, pe 18 septembrie, faptele de arme ale militarilor români vor fi apreciate de către presa occidentală, postul de radio New York transmițând următorul comentariu elogiativ: „Prin trecerea României de partea aliaților, Germania este amenințată din sud-est, iar Ungaria se află în pragul prăbușirii. Drumul din sud-est care duce la Budapesta, Praga și Viena este deschis. Este o contribuție de care poporul român poate să se felicite.” Zece zile mai târziu, pe 28 septembrie 1944, Armata Română va îndepărta efectivele nemțești din orașul Târgu Mureș, iar, din 6 octombrie, o dată cu declanșarea Operațiunii „Debrețin”, sub conducerea generalului Gheorghe Avramescu, va avea loc acțiunea de eliberare a nord-vestului Ardealului și a teritoriului ungar până la Tisa. Pe 11 și, respectiv, 12 octombrie 1944, combatanții români vor încheia victorioși luptele împotriva trupelor germano-maghiare din orașele Cluj și Oradea, pentru ca, pe data de 25 octombrie a aceluiași an, să fie eliberată, în urma unor bătălii crâncene, ultima porțiune de pământ al țării din zona Satu Mare-Carei. Întreaga ofensivă a Armatei Române în Transilvania a întruchipat unul dintre cele mai tragice tablouri și, totodată, victorioase pagini din cronologia globală a celui de-Al Doilea Război Mondial, unde cuvintele onoare și patriotism au fost profund definitorii pentru conștiința militarilor noștri și a conducătorilor acestora…

 

În cele nouă luni cât a durat războiul antihitlerist, finalizat, oficial, la data de 12 mai 1945, Armata Română a pierdut, în toate operațiunile efectuate („Debrețin”, „Budapesta”, „Praga” etc.), atât pe teritoriul românesc, cât și pe cel străin (Ungaria și Cehoslovacia, lupte deosebit de grele ducându-se, spre exemplu, între 15 și 25 martie 1945, pentru eliberarea orașului cehoslovac Banská-Bystrica), peste 170 000 de soldați, provocând, la rândul ei, pierderi majore inamicului germano-maghiar (18 731 de morți și 117 798 de prizonieri). În cei peste 1000 de kilometri străbătuți pe frontul de Vest, soldații români au traversat 17 masive muntoase, forțând un număr de 12 cursuri mari de apă și eliberând 3 831 de localități, dintre care 53 de orașe. Presa străină avea să relateze din nou, la începutul anului 1945, pe data de 7 ianuarie, importanța capitală pe care România o avea în direcționarea cursului războiului, postul de radio Londra specificând un fapt mai mult decât relevant în contextul general de atunci, și anume: „Dintre națiunile care luptă împotriva Germaniei, România se situează, azi, în al patrulea rând în ceea ce privește numărul de ostași care participă la bătăliile de distrugere a nazismului.”

 

În anul 2019, pe 25 octombrie, s-au împlinit, iată, 75 de ani de la eliberarea ultimei porțiuni de pământ românesc de către Armata Română de sub ocupația germano-maghiară. De fapt, anul 2019 în sine este unul cu multiplă semnificație pentru istoria militară în ansamblul ei, deoarece, pe lângă cele trei sferturi de veac scurse de la alungarea trupelor hitleriste de pe teritoriul țării noastre, tot acum vorbim și despre cei 70 de ani de la înființarea Organizației Nord-Atlantice (NATO), structură internațională din care România face parte, deja, de 15 ani. Să nu uităm, însă, a menționa, aici, un alt reper cronologic important pentru istoria parașutismului românesc de această dată, anume acela că, pe data de 26 octombrie 1928, Smaranda Brăescu avea să efectueze primul ei salt cu parașuta pe teritoriul țării, la mitingul aviatic de la Băneasa. Prin urmare, putem adauga datelor de mai sus și cei 91 de ani, care au trecut, de când prima femeie-parașutist a României a început să scrie, în mod decisiv, marea istorie a acestui sport și, deopotrivă, arme de elită ale patriei.

 

Memoriei eroilor parașutiști militari români i-au fost dedicate, anul acesta, pe 25 octombrie, de Ziua Armatei, o serie de manifestări deosebite în zona Ghimpați-Răcari. Depunerea unor coroane de flori la Monumentul Eroilor, marșul Tricolorului, sfințirea de către un sobor de opt preoți a Troiței Eroilor Parașutiști Militari (prima troiță din țară închinată jerfelor acestor soldați temerari), ce are drept perimetru de amplasament Pădurea Parașutiștilor, exercițiul tactic demonstrativ realizat de către militari parașutiști ai Batalionului 495 – Operațiuni speciale „Ștefan Soverth”, precum și plantarea a 1700 de puieți de stejar roșu, au constituit evenimente speciale, de suflet, la care a participat un public numeros și divers, de la generali de armată ori reprezentanți ai Fundației „General Grigore Baștan”, la autorități și elevii Liceului „Ion Ghica” din localitate.

 

În acest context, trebuie specificat un lucru cu totul și cu totul aparte, ce denotă gradul înalt de prețuire și de respect, pe care armata noastră îl are față de eroii săi. Ca o similitudine binevenită și necesară, putem spune că, așa precum România a fost singura țară dintre toate forțele combatante în cel de-Al Doilea Război Mondial care a avut o unitate de aviație sanitară, unitate de elită formată exclusiv din femei-aviator, așa-numita „Escadrilă albă” (înființată de prințesa-pilot Marina Știrbey, Smaranda Brăescu fiind parte, la rândul său, din această formațiune de salvare a răniților de pe frontul din Est), tot astfel și ideea de Pădure a Parașutiștilor reprezintă un proiect unic atât pe plan intern, cât și pe plan global, țara noastră fiind prima componentă militară a NATO care cinstește faptele eroice ale predecesorilor ei în acest mod complet inedit.

 

Pe această cale, aduc alese mulțumiri tuturor celor care m-au spijinit întru amplasarea în zona Răcari-Ghimpați a Troiței Eroilor Parașutiști Militari, monument religios pe care am dorit să-l închin jerfei soldaților acestei arme de elită a României. Căci, vorba Smarandei Brăescu: „Niciodată nu te saturi privind o columnă, un monument, o cruce (…)!”Fie în veci neuitate faptele de eroism și dăruire ale militarilor români din toate timpurile!…

——————-

Notă: Primăria orașului Răcari -primar Marius Caravețeanu-, Filiala dâmbovițeană „Cultul Eroilor”, împreună cu o formațiune de parașutiști militari activi, generali, ofițeri și militari în rezervă și retragere, au desfășurat o serie de manifestări în satul Ghimpați, exercițiu tactic demonstrativ de către militarii activi parașutiști, apreciat în mod deosebit de public. În final au fost plantați în mod simbolic 1700 de puieți de stejar,care s-au adăugat la cei 100 plantați în Anul Centenar al Marii Uniri.

 

Magdalena ALBU

București, 30 noiembrie 2019

Sf. Apostol Andrei, Ocrotitorul României


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.