Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Nastasica POPA: POEME PENTRU MAMA

Nastasica POPA: POEME PENTRU MAMA

PE BUZE-ȚI STAU CUVINTE

 

Privesc în ochii tăi, frumoși ca mura coaptă,

Umeziți de doruri… mai caută iubirea

În anotimpul sterp, adulmecând o șoaptă,

Ce-n foșnet pe alei sub tălpi îi simți zdrobirea.

 

Rana se-adâncește,străpunge zid de-albeață

Și obosit te-așezi, om bun și fără teamă

S-asculți cum plânge-n tei o voce șugubeață…

Îți strigă anii tăi, dar nici n-o bagi în seamă!

 

Și nu găsești în timp nici vreri nici lecuire,

Un gol spre amândoi îți rătăcește-n suflet

Când șoaptelor din vânt le dai o tâlcuire,

Iar pașii tăi greoi îți poartă-n vreme-un umblet.

 

Pe-un răsărit de vis ce-ți tremură-n lumină

Ai vrea să guști din el, pe buze-ți stau cuvinte…

Ca-ntr-un ceaslov deschis pe-al slovelor stamină,

Tu mă priveai în ochi, uitând de cele sfinte.

 

Și patru ochi râdeau… sortiți într-o chemare

De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic

Se scuturau din cer povești din nopți amare…

Pe umeri îmi așterni sărutul tău obraznic.

 

 

IACA* MI-A VENIT FETIȚA!

(Mamei mele care suferă de Alzheimer)

 

E tristă casa ta măicuță…

Și-au scuturat castanii frunza

Iar florile-au murit în glastră,

Păienjeni țes prin colțuri pânza,

Iar tu îmi pari așa… micuță!

 

La casa ta e-o țiglă spartă,

Pe lângă hornuri, ploaia plânge

Odaia-mi pare-acuma sumbră,

Fiorii reci îmi trec prin sânge,

Tu ții o cană, strâns de toartă.

 

Și nici nu vezi că sunt acasă…

-Aștept să-mi vin-acum o fată!

Am ochii ațintiți pe poartă.

Tu cine ești așa-ngâmfată?

Când vezi că grija mă apasă.

 

Auzi…? A scârțâit portița…

-Nu-i nimeni, mamă! Poate vântul

Că s-a pornit de două zile,

Din pomi a scuturat veșmântul!

-Ba… iaca, mi-a venit fetița!

 

Că a plecat din zori la școală

Și plouă și-i cam dezbrăcată.

Am să îi fac chiar azi șosete

Și-n gânduri sunt neîmpăcată

Că mâine va pleca iar goală.

 

-Off, mamă… tu nu mă vezi aici?

Am fost și eu odată mică…

Dar azi sunt mamă și bunică.

Mama tot puilor dumică!

-Ce spui acolo…? Ce vrei să zici?

 

Ia…vezi, că latră și un câine!

Eu fata mea aștept să vină

Iar tu imi pari a fi străină!

Pe cer se-arată lună plină.

I-am spus… la-ntors, să ia o pâine.

 

Unde o fi…? De ce nu vine?

-Măicuță azi este ziua mea…

Și uite… eu ți-am adus un șal!

Când s-o schimba afară vremea.

Probează-l! Vezi dacă-ți convine.

 

-E călduros și e de lână…

Am și șosete croșetate

Și un fular, papuci și ghete

Și bune-s pentru-a mea etate!

Surâde când o țin de mână.

————————

*iaca-iată, uite, vezi, ascultă

*goală-(aici)-îmbrăcată neadecvat in comparație cu vremea

 

 

FRÂNGE TĂCEREA

 

De-atâta tăcere adoarme-anotimpul

Iar dorul ce doare stârnește furtună,

Adună toți norii și fulgeră, tună

Par clipe funebre, oprit e și timpul.

 

Se-ntunecă gândul, mocnește… tăciune

Când cerul dispare, cu-aripile arse,

Se rupe de lume-n fuioarele toarse

Se-afundă în hăuri și-a lor goliciune.

 

Mai spune o vorbă și frânge tăcerea,

Întoarce clepsidra când ceasul sfârșește,

Pe-aleile mute cu grijă pășește

Și lasă din viață să curgă plăcerea.

 

Vor plânge orgolii în palmele sorții,

Când… zdrobite de stânci vor pieri în ecou,

Sub creasta de munte prăvălite-n tablou

Vor șade în cioburi pe brațele morții.

 

Din miez de cuvinte se naște iubirea

Ținută-n zăbrele și-n culori de apus,

Răsăritul va fi slujitorul supus,

Strălucire în ochi… Glasul ei, vorbirea!

 

 

O UMBRĂ RĂMASĂ

 

Mai lasă-mi iubirea, ferită

De ochii reci, șireți și vicleni

Într-un colț de toamnă, smerită

Să asculte doar glas de țicleni.

 

Când tremurul ploii va curge

Prin ramul gol,umed și sobru

Umila tăcere parcurge

Noianul sub albul celebru.

 

Mai lasă-mi vioara să cânte

Valsul, tangoul, romanța

Și taina iubirii să-mplânte,

În suflete hâde, nuanța.

 

Ascunsă-n ceasornic, o vreme

Căruntă, pribeagă și goală,

O umbră-i rămasă, se teme

S-adune-amintirea în poală.

 

Mai lasă-mi iubirea, spre seară

În bob de mărgean și smaralde ,

Sub clarul de lună, de ceară

În marea cea mare s-o scalde.

 

 

PE ÎNSERATE

 

Și-a destrămat toamna în fluturi

Răvășite, palide culori

Peste-ntinsele ținuturi

Și stăpâne-s ale ei palori.

 

Înlăcrimați și goi mi-s ochii!

De ce n-am spus:”-Rămâi cu mine…!”

În brumă-ți lași aprinse rochii

Și doruri arse în cămine.

 

Crizanteme-mbobocite,plâng

Ruginite frunze… arămii,

De vânt, tinerii lăstari se frâng,

Sunt cuprinse-n zori de anemii.

 

Și mai tresare pentr-o vreme

Privind spre nori, pe înserate

Boem… un suflet care geme,

Spre-apusurile-nsângerate.

 

Stă ferecat ca-ntr-o odaie,

Tomnatic timp, ce se ascunde

Sub lacrimile reci de ploaie

Și numără, în ceas… secunde.

 

 

CHICOTEȘTE-ADES TĂCEREA

 

Peste gânduri miruite

Noi veșminte toamna țese,

Par de brumă, văruite!

Nostalgia de „prințese”.

 

Chivotește-ades, tăcerea

Printre răni nevindecate,

Legănându-se-n plăcerea

Vremilor de mult plecate.

 

Degetele ei plăpânde,

Îmi vor bate în fereastră,

Dezmorțind clipe flămânde,

Dor de zarea mea albastră…

 

Desfăcută în șuvițe

Curcubeu de violete,

Gândurile văduvite

Scri-vor iarăși triolete.

 

Rătăcită-n triste-amurguri

Și prin „gara dintre vise”

Voi pătrunde-n miez de muguri…

Toamna care îmi tivise

 

Gândurile indamine…

Pare-se că zăbovește,

Prin flori și-ale lor stamine,

Și în ochii mei privește.

————————-

*larguri-întins, vast, locuri depărtate.

*indamine-culoare albastru verzui

*triolete-poezie de opt (sau șapte) versuri-a câte opt silabe fiecare- primul vers identic cu al 4-lea și cu al 7-leaiar al 2-lea cu al 8-lea

 

 

DOINE FRÂNTE, ISTOVITE

 

M-am trezit… afară-i toamnă!

Zilele lui Brumărel

Scurse sunt în trup de doamnă…

Lividă-i prin lăstărel.

 

Bate-un vânt răzleț și plouă,

Scutură frunza din ramuri,

Este frig… dar luna nouă

Lui brumar bate în geamuri.

 

Stau in vârf de lastarisuri

Grauri-n cânt ciripesc

Zboară-n stol către podisuri

Peste vii… și se rotesc!

 

Sunt pustii și făr’ de boabe

Palidă-i și frunza lor

Păgubită de podoabe

Și de darul zeilor.

 

Pare-a fi natura moartă,

Clipe reci și umede,

Brumă e  haina ce-o poartă…

Ziua trece repede!

 

Nopțile fără de stele,

Umbrite vor fi de nori,

Visele… solistele

Nu ai cum să le ignori.

 

Printre ramuri văduvite

Doar vântul ne va cânta

Doine frânte, istovite…

Gândul lin va frământa.

 

 

VENIT CA UN SOL

 

-Ce este iubirea… ?  Ce înseamnă „a fi”?

Privesc către lume și-apoi către țărm,

La gândul ce-mi pare că vrea a-mi jertfi

Amintirea… și-un dor ar vrea să îl sfărm.

 

Aud pași ca-ntr-un vis c-o voce-n ecou,

Privesc timpul… e stins! E frig ca la Pol…

Ore ninse mă dor, nimic nu e nou!

Fâlfâit ca de corb, venit ca un sol.

 

Se frânge un suflet, se-mparte la doi

Sfințită poruncă topită-n neant,

Se-agață de norii ce-n furtună-s liant

Răzlețe cuvinte rămase în noi.

 

-Mai lasă-mi iubirea… ce știe-a iubi!

Lacrima caldă, ce-mi curge, izvor,

Iar timpul, mai lasă-l… ! Și nu-l mai grăbi!

Pe umerii nopții, când stau în pridvor!

 

 

MAI ALES

(sonet)

 

Din flori albe, plutitoare,

Prinse de un lujer-frunză,

M-ai ales…și-s gânditoare…

Aș fi vrut să îți fiu muză!

 

Din poveștile nescrise,

Cer senin și-albaștri fluturi,

Râuri printre rânduri scrise,

M-ai ales… să-ți picur muguri.

 

Dincolo de timp și vreme,

În castelul  mării mele,

Sufletul, de dor, îmi geme,

M-ai ales… stea între stele.

 

Doar boemii mai aleargă,

Flori de nufăr să culeagă.

 

 

ÎN FIRUL CRUD

(rondel)

 

În firul crud, de iarbă cad

Petale ninse, de cais,

Și toate strânse-ntr-un opis,

Cu amintiri ce curg în vad.

 

Îs multe licăriri de Jad,

Mărgăritare-ntr-un Iris,

In firul crud, de iarbă cad

Petale ninse de cais.

 

Și totuși sufletu-i ca-n iad

De verde crud pare ucis

Și-alunecă într-un abis…

Iar toate acele de brad,

 

În firul crud, de iarbă cad.

 

 

SE-AȘTERN TĂCERI

(rondel)

 

Se-aștern tăcerile în noapte,

Himerile pătrund în gânduri,

Pana-i lăsată printre rânduri,

Să-mi scrie vorbele în șoapte.

 

Se-aștern tăcerile în noapte,

Inimii să-i caut leacuri,

În umbra ce-i lăsată-n lacuri,

Din voluptatea Lunii coapte.

 

Se-aștern tăcerile în noapte,

Cu frânte aripi printre zboruri,

Cu-n tremur de atâtea doruri,

Și strigăte ce nu pot scoate.

 

Se-aștern tăcerile în noapte.

———————

Nastasica POPA

Năvodari, România

29 noiembrie 2019


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.