Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Doina DRĂGUȚ: GÂNDURI DE LUMINĂ (POEME)

Doina DRĂGUȚ: GÂNDURI DE LUMINĂ (POEME)

FLUTURI DESPRINȘI DIN GÂNDURI

 

îmbrăcată-n orice formă

peste tot mă regăsesc

 

fluturii desprinși

din gândurile mele

zboară pe covoare de lumină

 

rădăcini sporesc celestul

și în vârfuri de teluric

se-adâncesc

 

clipa o dezbrac de umbră

și o cresc în câmpul

ondulat de brazde

întoarse-n univers

 

 

VÂNTUL MĂ PURTA

 

ca pe o frunză

vântul mă purta

 

eu ca o frunză

îmi plimbam avântul

 

și ca un ecou vântul

îmi sporea cuvântul

 

 

IMAGINI DIN GÂNDURI

 

limitat de simțuri

evaluează regrete și iubiri

 

îi e teamă de prea multă înălțare

c-ar putea să-și piardă echilibrul

 

îi e teamă să alerge prea repede

c-ar putea să nu ajungă nicăieri

 

imaginile din gânduri îl urmăresc

timpul nu se mai măsoară

 

iar un punct – deplinătatea

unui cerc – devine totul

 

 

ELIBERAREA ÎN EFEMER

 

lucruri în armonie

într-o durată eternă văd

 

eliberarea de efemer

dă claritate zborului

spre o constelație

de înțelesuri

 

spiritul meu este pregătit

să lunece spre limpezi piscuri

 

dar gestul este incomplet

dacă nu le pot atinge

 

 

FLUVIUL DE LUMINĂ

 

se sparg în fluturi goi

geamurile universului meu

 

urmele mele se văd în aer

 

viața e o pregătire

pentru trecerea fluviului

de lumină

 

 

FANTEZII NESTINGHERITE

 

o plăcere infinită

din afară mă împovăra

 

în dorințe timpul se pierdea

 

revărsări de fantezii nestingherite

în al vieții cerc goneau

 

 

ÎNGRĂDIȚI DE TIMP

 

îngrădiți de timp

– cel în care locuim –

simțim mulțimi de curgeri

unite-n mare

– în marea care nu se umple niciodată –

 

ceea ce cunoaștem

nu este pe măsura

a ceea ce nu cunoaștem

 

 

CĂUTAREA LUMINII

 

unii se întorc spre sine

ca să caute lumina

 

alții se aruncă-n brațele văzduhului

ca să o culeagă

 

și unii și alții

ceea ce nu știu este profund

iar ceea ce știu

este superficial

 

 

LUMINĂ ȘI GÂND (1)

 

când cobor lumina scade

ziua tot mai strâmtă mi se pare

 

mă cuprinde farmecul când mă înalț

noaptea mi se face depărtare

 

și într-un timp evanescent

pierderea duratei într-o liniște subtilă

mă îndeamnă-ntr-un urcuș

ca-ntr-o curgere în adâncime

 

în lumină și în gând

 

 

LUMINĂ ȘI GÂND (2)

 

oglinzile se sparg de umbra unui gând

în fluturi de cuvinte

 

inima în veșminte de fiori se-mbracă

pe umeri falduri de credință se înalță

 

din fantezii voi întocmi cărare

din ape mulțimi de curgeri voi împleti

 

larg și deschis precum revărsările preapline

prin valuri de liniști voi ajunge la tine

 

în lumină și în gând

 

 

LUMINĂ ȘI GÂND (3)

 

somnul deschide după fiecare noapte

o altă poartă spre timpul ce nu are oprire

 

în lumină și în gând

 

amintirile dezarhivate iau forme diverse

în locul din mijlocul mărilor

spre o durată cu lucruri în armonie

spre o constelație de înțelesuri

 

unde forma zborului

este eliberare de efemer

 

 

LUMINĂ ȘI GÂND (4)

 

vârste-n căutări pierdute

se deschid în fața clipei

cu petreceri tulburate de mister

 

în lumină și în gând

forma locului ne definește sensul

și ne-ndepărtează-n cercuri

rupte de imagini

 

cu petreceri difuzate-n taina visului

ce sporește în liniști și nădejdi

amânări ce se scufundă-n depărtări

ascunse în uitări

 

 

LUMINĂ ȘI GÂND (5)

 

clătinându-mi vântul firea

în lumină􀀃și în gând

plin de taine timpul mă adună

în însumări de goluri ce discret

se revarsă-n jurul meu

și mă-ndrumă să mă sprijin

printr-un fluviu de culori

de dragostea celor din jur

 

printre clipe faima

se scufundă în deschideri

 

prăvăliri în adevăr

mă răspândesc în amânări

 

 

LUMINĂ ȘI GÂND (1)

 

într-un înveliș revelator

impregnat de amintiri

 

în lumină și în gând

 

ce culminează-n aspirații

și transcende idealul

 

linii circulare adâncesc

relația cu priveliștea internă

 

iar prin detașare într-un spațiu dens

într-un aer efemer

îmi purific gândul

 

 

LUMINĂ ȘI GÂND (7)

 

ca-ntr-un vis

din vreme clipa scuturată

sporește taina unui început

de rânduială-n neștiut

 

în lumină􀀃și în gând

 

și în aer despicat subtil aștept

ca o trecere evolutivă

prin răsuciri ramificate-n infinit

o cuprindere în liniște și în mișcare

 

ca o pierdere în dezvoltare

și-o împlinire-n împliniri

 

 

LUMINĂ ȘI GÂND (8)

 

prin trupul meu

curg depărtări

cu despărțiri apropiate

 

dorul meu arzând

mă înalță tot mai sus

 

într-un cer de aripi despicat

unde totul se petrece

într-un aer de mirare

 

în lumină și în gând

 

și-ntr-o faimă temporară

 

iar tăcerea crește-n zori

mirajul urmelor de rouă

pe copite rătăcite-n iarbă

 

 

LUMINĂ ȘI GÂND (9)

 

prin poarta vântului deschisă

în răgazul cumpenei

timpul mă împarte fără să rămână rest

 

în lumină și în gând

 

albul pur îmi dă ocol

în al vieții cerc gonind

 

în suave îmbrățișări

și în tandrele chemări

 

pretutindeni mă avânt

 

 

LUMINĂ ȘI GÂND (10)

 

ca deschidere de devieri în existențe

cercuri circumscrise-mi limitează locul

 

glasul haric al chemării

 

în lumină și în gând

 

îmi configura conturul

adâncindu-mă în mine

spre un centru de origini

 

drumurile duse până-n margini

de tăcere

spre o ultimă finalitate

nu se mai întorc

 

 

SĂ TE ÎNTORCI SPRE TINE

 

în foșnet de șoapte subțiri

să te întorci spre tine

cu univers cu tot

 

în amețitoare adâncimi

poți găsi adevărul

 

e de ajuns să pătrunzi

numai cu gândul

spre centrul

ce sistematic

se mută

 

 

SUFLET RĂTĂCIT

 

cădea greu în trup

sufletul rătăcit

ecoul vag

al propriei chemări

ruginise între două țărmuri

 

adânc

revelator

mormânt

 

orbecăire

între ferestre și oglinzi

 

dincolo – libertate

aer și lumină

dincoace – închisoare

de cristal

 

 

STEAUA MEA DE GÂNDURI

 

inundată de un soare

ce topește și combină

totul în culori adânci

de gravitatea lunii fascinată

noaptea parcă mă atrage

 

izbucnită din adânc de cer

în deschidere de valuri

ziduri incolore-nalță

ca o pierdere de lume

steaua mea de gânduri

 

 

LINISTE CONTEMPLATIVĂ

 

într-o blândă adiere

în lac umbra arborii și-o odihnesc

 

tonuri grave

tente luminoase

pe o apă liniștită

armonii și echilibru

prelungesc uimirea-n

liniște contemplativă

 

 

VRAJA UNEI STELE

 

prins în vraja unei stele

plin de muzică și de visare

fără timp și fără loc

tulburat de forța fanteziei

izbucnește-ntr-un elan vital

și creează armonia

 

 

LĂSĂM URME ÎN AER

 

îngrădiți

de timpul nostru

întrupăm în vise

imagini iluzorii

cu idei intuitive

și lăsăm în aer urme

 

 

PUTEREA ÎNCHIPUIRII

 

folosindu-mi timpul meu

cu puterea închipuirii

vreau ca tot ce împlinesc

fără faimă și câștig

să culeg și să păstrez

lumina

 

 

INFORMAȚIA CHIPULUI

 

și cum stăteam

pe unda apei

imagine

vedeam clar informația

chipului meu

reflectată de lumină

 

 

SĂ FIE…?

 

să fie arcul

ne-mplinirea unui cerc?

 

să fie zidul

semnul epuizării?

 

să fie floarea

uitarea frigului din urmă?

 

să fie numele meu

îndepărtat de timp

doar o trecere fugară?

 

 

CÂT ECHILIBRU…

 

cât echilibru poate să fie

pe o sferă

care se rostogolește?

 

cât echilibru poate să fie

pe un triunghi sprijinit

pe unul dintre vârfurile sale?

 

cât echilibru poate să fie

într-o privire aplecată de vânt?

 

 

CĂRARE DE CUVINTE

 

îți vedeam urmele în aer

prin lumina ce te înfășoară

rădăcini în cer creșteau

fluturi albi desprinși

din gândurile mele

alergau

 

în fiori mă-mbrac

din creștet până-n tălpi

 

ceața-mi fuge de pe umeri

 

curăț timpul de umbra dintre noi

și aștern cărare de cuvinte

pân’ la tine

 

 

GÂND EMIS ÎN PLANUL LUMINII

 

mergeam deodată

în toate direcțiile

căutându-mă

 

gând emis

în planul luminii

din lumea luminii

ce crează-o formă

în planul formei

 

descriam în același timp

nemăsurat

locul geometric

al ființei mele

efluviu ce se mișcă

după forma corporală

 

urmau apoi negații false

ce consideră realul ireal

și irealul real

dar nu ajungeam

niciodată la mine

 

 

CLIPĂ ÎNSUMATĂ

 

trăiesc simultan

în tot ce mă-nconjoară

 

fără posibilitate de orientare

mânat din toate părțile

în mine totul se adună

cu o unduire ascendentă

ca o deschidere

în propriul meu interior

 

se desfac în sentimente

lamuri ce se-nalță în cascade

plinătatea lumii este un vârtej

gândurile se așază în cuvinte

 

mă multiplic sau mă anulez

cu fiecare clipă însumată

într-un întreg nemărginit

 

 

MĂ ADAUG

 

mă adaug mie însămi

niciodată-ndeajuns

mă folosesc de timpul meu

și trec dincolo de poarta

sufletului

nutrind gândul

de a-mi afla limanul

 

vreau ca tot ce împlinesc

și slujindu-mă

de puterea-nchipuirii

printre trepte intermediare

difluente

mișcătoare

cu indiferență

la câștig și faimă

cu o așteptare risipită

în valul alb de îndoială

să rămână o amintire

peste care se arcuiește zborul

 

 

ECHILIBRU

 

mă desprind de mine

și-ntr-o revărsare

de faimă temporară

îmi cântăresc părțile

 

într-o parte realul material

atâta cât încape în mine

în cealaltă parte eu fără trup

– substanță afectivă și volitivă –

se înregistrează oscilații în sus și-n jos

apoi se instituie echilibrul –

cât trup atâta suflet

 

 

OROLOGIUL GÂNDURILOR

 

prin aer desenăm figuri

cu trupul în mersul

sprijinit de drum

sufletul este zbor

ce arcuiește norii

în imagini

lumina-n cercuri cade

pe orologiul gândurilor

iar umbra se îndepărtează

ca o suflare

 

 

CEA MAI, CEL MAI…

 

cea mai mare mare

dintre toate mările lumii

este marea dinlăuntrul meu

cea mai adâncă prăpastie

dintre toate hăurile lumii

este prăpastia dinlăuntrul meu

cel mai înalt munte

dintre toți munții lumii

este muntele dinlăuntrul meu

cea mai puternică lumină

dintre toate luminile lumii

este întunericul dinlăuntrul meu

 

 

CER DE STELE

 

costumul pe care-l port

de-o viață

s-a cam învechit

pe alocuri se văd cusăturile

prin alte părți

s-a cam tocit

dar mai bântuie în el

un cer de stele

 

această masă de materie

de care m-am atașat

îmi este dragă

această formă pe care o locuiesc

și o port mereu cu mine

este corpul meu

 

 

PLIURI DE NEANT

 

printr-un aer despicat

de aripi

într-o clipă

prinsă-ntr-o absență

intru-n pliuri de neant

însumări de goluri umplu

împrejurul meu

clătinându-mi firea

 

 

PUNCT EXTINS

 

la miezul nopții

cerul se deschide

pentru cine știe

să-l privească

și un șir de gânduri

poate trece

printr-un punct extins

în linie

ce apoi devine cerc

cu un centru

pretutindeni

 

 

PRĂVĂLIRE-N ADEVĂR

 

dau lumina la o parte

și ridic în mine noapte

ca o prăvălire-n adevăr

devin sclava

propriului costum

în care mă petrec

 

printre clipe

o liniște subtilă

se scufundă

în deschideri

și nu mai pot deosebi

nimic

 

 

UMBRE DIZOLVATE

 

mă scufund în gânduri

ca infinitul încăput în necuprins

șterg distanțele

dintre tăceri

și duc în margini

creșterile

pân’ la cer

 

o poartă de lumină

se deschide

privirile

traversează

umbre cu forme

dizolvate

 

 

LACRIMĂ DE DOR

 

cu pas greoi mergea

apropiindu-se

de veșnicie

zbor pierdut în aripi rupte

lumina se frânse-n ochi

căzând în lacrimă

de dor

se mai roti

un timp

în amintire

apoi

se petrecu-n uitare

 

 

ÎNTRE DOUĂ LUMI

 

Închid ochii și mintea mă poartă

spre un punct fixat din inexistența

ce pare veșnicie, încet-încet înăuntru meu

se instalează vidul și mă eliberez de mine,

empatia îmi topește formele

și mă însufleț􀁈ște în altceva.

Mă găsesc între două lumi diferite

închipuite-n sfere,

una materială, luminoasă, plină de sens,

alta opac-străvezie, neînțeleasă.

Sferele se atrag sau se resping

în funcție de o putere aflată

în afara sistemului de referință.

Într-o parte se află increatul, informul,

în cealaltă parte desăvârșirea,

precunoașterea, clarviziunea.

Mă întreb unde sunt eu,

punct de tangență,

material, variabil și mobil,

între nașterea și moartea mea.

În mișcarea mea difuză deformez doar liniștea,

de-ale cărei margini mă lovesc,

și pătrund în lume ca o aproximare

a spațiului într-o roată

învârtită la nesfârșit.

Uneori stau în verticalitate

la capătul unei pră􀁓ăstii,

extremele mă închid ca două eternități,

și o putere harismatică îmi dă un punct

de sprijin în zenit,

aud căderea unei clipe în alta,

simt cum timpul crește

și tot mai mult de mine mă separ.

Noaptea aud urlete de lupi

împrejurul casei mele,

dimineața le caut urmele,

care nu sunt – amintirile,

strânse în haită, mă nă􀁓ădesc.

Disimulată în candoare,

persistă-n mine nostalgia

de care mă reazem asimptotic

și progresez ducând atavice poveri.

Derivând pe căi obscure,

în cadența gândurilor, simt cum spațiul

fuge și mă lasă fără urme,

simt cum toate ceasurile se adună

într-un ochi și timpul se multiplică la infinit.

Cerul se lasă pe cumpăna fântânii

dintre anotimpuri,

ciuturi de apă se adaugă anilor netră􀁌ți.

În profilul de lumină, un nevăzut arcuș

atinge forțe divizate-n aripi,

albul umple relieful –

profanare de splendori

răsucite-n amintire.

Între naștere și moarte este un rest,

ca o ultimă ramură între cer și pământ,

între progres și declin există

totdeauna un drum,

ce se cheamă

înțelepciunea de sine.

 

 

POETUL ȘI ARTA LUI

 

rătăcitor prin vânturi

și poet

se adăuga

și rămânea.

Suporta egal reprezentări diferite.

Neepuizat,

în toate înțelesurile,

continuat în alte forme

și înrobit de gânduri

se răzbuna prin libertatea artei sale.

Lăsând o urmă de neșters,

întotdeauna opunea ceva

în fața a altceva,

oprea cu trupul lui firav

un fluviu

și-l silea să curgă înapoi,

cu brațele-i plăpânde

muta un munte în deșert

și se așeza la umbra lui,

iar sufletul lui nobil

era precum creasta unui val.

Între dorință și cunoaștere,

convins de fatalitatea

ce apasă asupra lui,

își făcea din viață

o nesfârșită dramă.

Era o fire solitară,

cu o energie neînfrântă,

în pieptul lui firav

sălășluia un suflet de gigant.

Se îndoia și se temea de toate

dar mai ales de sine însuși.

A iubit fără să fie iubit,

a înțeles fără să fie înțeles,

a ținut în frâu lumina

și a eliberat-o după pofta lui,

a supus furtuna întunericului

cu voința sa,

dar furtuna ce urla înlăuntrul lui

l-a făcut de fiecare dată

să se simtă un învins,

doar pana și coala de hârtie

ascultau de vârtejul sufletului său

ce umplea spațiile siderale.

 

Cartea destinului s-a deschis,

paginile s-au răsucit

ca niște frunze,

vântul s-a oprit,

Gânduri de lumină

53

crucea s-a prăbușit,

umbra s-a alungit

până la marginea abstracției

ultime.

 

Neantul se întrezărește,

cel mai înalt echilibru

realizează golul ce permite

locuirea.

 

 

TRECERE FUGARĂ

 

Îmbrăcată-n orice formă, peste tot mă regăsesc,

fluturii desprinși din gândurile mele zboară

pe covoare de lumină, rădăcini sporesc celestul

și în vârfuri de teluric se-adâncesc.

Clipa o dezbrac de umbră și o cresc în câmpul

ondulat de brazde întoarse-n univers.

Ca pe o frunză vântul mă poartă, eu,

ca o frunză, îmi plimb avântul și, ca un ecou,

vântul îmi sporește cuvântul. Mi-e teamă de

prea multă înălțare, c-aș putea să-mi pierd

echilibrul, mi-e teamă să alerg prea repede,

c-aș putea să nu ajung prea departe.

Se sparg în stele geamurile universului meu,

urmele mele se văd în aer, viața e o pregătire

pentru trecerea fluviului de lumină.

O plăcere infinită, din afară mă împovărează,

în dorințe timpul se pierde, revărsări de fantezii

nestingherite în al vieții cerc gonesc.

Îngrădiți de timp – cel în care locuim -, simțim

mulțimi de curgeri unite-n mare – în marea care

nu se umple niciodată -, ceea ce cunoaștem nu

este pe măsura a ceea ce nu cunoaștem.

Unii se întorc spre sine ca să caute lumina,

alții se aruncă-n brațele văzduhului ca să o

culeagă. Și unii și alții ceea ce nu știu este

profund, iar ceea ce știu este superficial.

Când cobor lumina scade, ziua tot mai strâmtă

mi se pare, mă cuprinde farmecul când mă

înalț, noaptea mi se face depărtare, și într-un

timp evanescent pierderea duratei, într-o liniște

subtilă, mă îndeamnă-ntr-un urcuș, ca-ntr-o

curgere în adâncime. Oglinzile se sparg, de

umbra unui gând, în fluturi de cuvinte, inima

în veșminte de fiori se-mbracă, pe umeri falduri

de credință se înalță, din fantezii voi întocmi

cărare, din ape mulțimi de curgeri voi împleti,

larg și deschis, precum revărsările preapline,

prin valuri de liniști voi ajunge la tine. Vârste-n

căutări pierdute se deschid în fața clipei cu

petreceri tulburate de mister. Forma locului ne

definește sensul și ne-ndepărtează-n cercuri

rupte de imagini cu petreceri difuzate-n taina

visului ce sporește în liniști și nădejdi, amânări

ce se scufundă-n depărtări ascunse în uitări.

Clătinându-mi vântul firea, plin de taine timpul

mă adună în însumări de goluri ce discret se

revarsă-n jurul meu și mă-ndrumă să mă sprijin

de un fluviu de lumină. Printre clipe faima se

scufundă în deschideri, prăvăliri în adevăr mă

răspândesc în amânări. În aer despicat subtil

aștept ca o trecere evolutivă, prin răsuciri

ramificate-n infinit, o cuprindere în liniște și în

mișcare, ca o pierdere în dezvoltare și-o

împlinire-n împliniri. În foșnet de șoapte

subțiri, să te întorci spre tine, cu univers cu tot,

în amețitoare adâncimi poți găsi adevărul, e de

ajuns să pătrunzi numai cu gândul spre centrul

ce sistematic se mută. Izbucnită din adânc de

cer, în deschidere de valuri, ziduri incolorenal

ță, ca o pierdere de lume, steaua mea de

gânduri. Într-o blândă adiere, în lac umbra

arborii și-o odihnesc, tonuri grave, tente

luminoase pe o apă liniștită, armonii și

echilibru prelungesc uimirea-n liniște

contemplativă. Cât echilibru poate să fie pe o

sferă care se rostogolește? Cât echilibru poate

să fie pe un triunghi sprijinit pe unul dintre

vârfurile sale? Cât echilibru poate să fie într-o

privire aplecată de vânt? Să fie arcul

ne-mplinirea unui cerc? Să fie zidul semnul

epuizării? Să fie floarea uitarea frigului din

urmă? Să fie numele meu, îndepărtat de timp,

doar o trecere fugară?

 

 

RELAȚIA CU TIMPUL

 

Lunecă timpul, vorbele cresc în depărtare,

extremele se ating într-un sentiment complex,

se tulbură lumina în partea nevăzută a

adevărului, iar simbolul înnobilează vârfuri.

Deși posibilitățile curg, depășind măsura

simțurilor, lipsa de timp devine obstacol și, în

spațiul din neliniști, relația adâncă se sparge în

fărâme. Deschis în toate direcțiile și de loc

neatașat vine de la sine și, oriunde ar fi,

rămâne. Umbrele grele distribuie depărtări,

printre clipele ce trec cu noi cu tot, gândurile se

scutură􀀃și decupează zone de tăcere, absentul

ocupă spațiul, în care ne clătinăm, iar golul

umple formele părăsite de corpuri. Inițieri

concentrice, în sminteala de amurg a unei ore,

rătăcite se destramă, în oglinda ce fură imagini,

apoi tăcere, singurătate. Elegant și dezinvolt,

sar în spațiul dintre punți, fluturi prinși de

umeri, câte clipe sunt în timp, mă desprind de

prăbușire și în unduiri de alb mă descopăr

înafară. Zvâcnirea de sub pleoape adună de

pretutindeni, liniștea crește și păstrează

egalitatea, nimic nu rămâne dincolo de orice

fixare, se prelinge cântecul în cer de pe pământ,

iscă armonie chipul meu întreg. Aproapele se

învecinează cu departele, deschiderea se

rânduiește cu închiderea, orice acumulare

suferă pierderi, decorul interiorului reunește

extremele, limita nu desparte, ci unește, cel ce

se învinge pe sine regăsește ordinea. În

alunecări de vânt printre amiezi, totul este

prelungire, gol, pierdere în orice formă, apoi,

dezbrăcat de râu, rămâi doar mal pustiu. Mă

întorc spre lucrurile din urmă, nu mai adaug

nimic, învelișul nopții se desface, pretutindeni

pătrunde neplin, mărginiri diforme și absențe

neînțelese, vorbe spulberate, oglindire în

răspăr, unde începe vântul și unde se sfârșește

este limita, iar trupul meu, îmbrăcat în

aparențe, este o plecare ce devine privire și

umbră și lumină. Profund îndepărtat, în

simplitatea firii sale, când gloria și dezonoarea

îl tulbură în mod egal, iar calea pe care merge

nu este văzută, presupun că merge de jos în sus,

în față, deasupra, nu este lumină, în spate,

dedesubt, nu este întuneric, liber de orice

􀁐ărginire, renunțând la formă, în vecinătatea

amurgului, când toate par mai adânci, în

nedefiniri se-mparte. Se scade măsura, se oferă

diferențe, lumina se distribuie în libertate până

la dezordine, marginile nopții risipite se adună

în umbra spațiului din vis, șirul nul al clipelor

pline va fi returnat, funcția se bucură de

victorie, întreaga alergare ruptă de-nceput din

unghiuri se adună, iar când vântul bate, ore

vechi scad în treacăt depărtarea și curg

aproximări în orice amănunt. Ochii verzi

prelungesc câmpia în spații tremurate, totul este

neașteptat, umbra și lumina se joacă, aripile se

adaugă una câte una, regnul se miș􀁆ă plin de

fantezie, iar pornirile trec ritmându-și

nepăsarea. Ră􀁗ăciți și ataș􀁄ți de efemer, locuim

splendori și spulberăm în profunzime orice

diferență, pretutindeni se-nfiripă forma în

contur și ceea ce nu are nume este numele pe

care-l dăm. Cuvintele răspândesc în ritm

năvalnic tăcerea, draperiile se mulează dând

mărginire fiecăruia, privirile fulgeră vedenii,

veșnic deschis sufletul destramă călătorii, iar

cel ce îmbrățișează tot, abandonându-și forma,

cu picioarele străpunse de fugă, alunecă tot mai

adânc prin noi vecinănăți. Evaluarea luminii

încrețește materia dând valoare numerică

suprafeței adâncului, lucruri nevăzute tulbură

privirea și asimilează ceea ce este ascuns atât

de târziu. Intrăm anevoios în începutul albastru,

căderi ridicate în munți și rugăciune, seara,

macină lumina, apele țâșnesc și se strâng într-o

mare libertate, lucrurile se despart păstrându-și

egalitatea, privirile șiroiesc printre frunze spre

cer. Dincolo de tăceri, doar privirile,

măsurându-ne singurătatea, ne adăugăm

clipelor, așa cum vântul ascuns între frunze se

adaugă foșnetului, gândurile despletesc salcia,

iar lacrimile ei curg râuri-râuri. Mergem și ne

risipim, atinși de trecerea timpului, încercăm să

depășim limitele, fiecare depinzând de

posibilitatea de a se deschide liber, ne clătinăm

în aceeași direcție cu vântul, în toate ne

împărțim, fără determinare rătăcim la

întâmplare, cine urcă se aseamănă cu cine

coboară, pragul vitezei luminii se depășește

într-un timp anulat. Lumina se dăruie tuturor,

după măsura fiecăruia, relația specială cu

timpul, cuprins în sine însuși, este asumată

prin credință.

 

 

ILUZII ȘI SPERANȚE

 

fără început și fără sfârșit, într-un aici și acum,

cădere și înă􀁏țare se urmăresc și se adună

într-un tot al destinului. Rătăciți, în gânduri

încăpute-n cerc adânc și intersectate de vânt,

sprijinim două maluri care curg până-n margini

de extreme. Timpul, în mișcare regresivă, ne

desprinde vârsta dintre stele, iar nașterea și

moartea se amână circular. Umbre prelungite,

dintr-un timp orientat, ne aleg ca pe-o dorință

și se-amestecă cu noi, ici și colo despre tot și

din când în când despre nimic. Nu mai suntem

noi demult, ne-au rămas puterile-n adânc.

Subordonate aproximării, chipuri, în trei vârste

circumscrise, contopite-n clipe risipite-n

nepăsare, se revarsă într-o faimă temporară.

Ne luptăm cu noi, printre circumstanțe, părelnic

încercăm să înlăturăm un gând, nu mai știm

dacă răul este bine sau dacă binele e rău, și

mereu ne simțim învinși. Sensuri distincte,

parcurse simultan, ne îndepărtează mersul și

ne suprapun idei, raporturi dezvoltate deodată,

într-un timp de-ntindere profundă,

se-nsumează-n suflet și converg spre o grea

alunecare. Uneori, se destramă farmecul orbirii,

trupul, ca un vas golit, se revarsă în țărână

și stări de fericire-n cercuri cresc – semn

ineluctabil că sufletul e-n libertate. Câteodată,

ne desprindem din nemișcare, suntem ceva și

devenim orice altceva, părelnic ceața se ridică,

din spate valuri-amintiri se sparg, și, fără grabă,

fără-ntârziere, ne comparăm nepotrivirea.

Drumul netezit de mers nu ne mai încape, ne

revarsă înafară, în multiplicări la nesfârșit, iar

amintirile, dezarhivate una câte una, iau forme

diverse. După fiecare noapte, somnul deschide

o altă poartă, absențele alunecă înlănțuite

într-o risipă spre adâncuri, se șterg distanțele

dintre tăceri, și se irosesc în margini creșterile

duse până-n cer. Dezinvolt și îndrăzneț, în

raporturi spațiale, ordonăm și însumăm idei,

învârtim în jur descântec greu într-o lume ne-

􀁑țeleasă – strălucire efemeră într-un aer

de tandrețe. De multe ori pornim pe drumul

întors, înapoi, cunoscut, dar nu ajungem

niciodată, pentru că mersul se ramifică infinit

în jumătăți de jumătăți de distanțe (necuprins în

infinit); cum să ajungem când am intrat cu totul

în aporia zenoniană? În priveliștea internă,

într-un înveliș revelator de atingeri, ce

culminează-n aspirații, cu gânduri formatate-n

fiecare zi, într-o liniște subtilă􀀃și într-un timp

evanescent, ne pierdem în dorința de-a

transcende idealul. Într-o trecere cuprinsă în

liniște și în mișcare, de răsuciri ramificate-n

infinit, cu urme despărțite de nimic ori de tot,

ce cresc și descresc deopotrivă, neîmplinirile

în împliniri sunt o pierdere în dezvoltare.

Ca să fii totul, trebuie să fii întâi nimic, bogăție

de sărac strecurată-n haină veche, și cuprins în

vreme să cuprinzi în tine vremuri. Gânduri ca

valuri ne înfășoară􀀃și se revarsă deplin prin

toate încăperile universului. Din vreme, clipa

scuturată, început de rânduială-n nesfârșit, prin

cerul despicat de aripi, crește-n zori tăcerea

urmelor de rouă􀀃și într-un aer de mirare totul

se petrece-n faimă închisă-n formă temporară.

Gândul unui drum de încântare ne

îndepărtează-n spații rupte de imagini, forma

locului ne definește sensul și ne strecoară

înafară, aventuri imaginare de întoarceri înapoi

ne lipsesc de timpul care-a fost, vârste-n căutări

pierdute se deschid în fața clipei cu petreceri

tulburate de mister. Drumul ales sau neales

sporește pașii în neliniști și nădejdi, dereglări

purtate-n amânări ne scufundă-n umbre,

depărtări de dureri ascunse în uitări, cu

petreceri difuzate-n ierburi frânte-n rouă, ne

scot din taina visului adânc sub un cer căzut

din stele. Iluzii și speranțe, împletite-n

depărtări, plinătatea marginilor năvălite din

afară, dau nuanță așteptării și deschid

o clipă de lumină.

 

 

URMĂRIRE INCERTĂ ÎN JOCUL LUMINII

 

Vii parcă dintr-o altă lume și treci

prin apă fără să te uzi, te frângi

din încheieturi și te urci pe pereți,

ești când mare, când mică, nici veselă,

nici tristă, totdeauna indiferentă.

Uneori alergi înaintea mea, grăbită,

arătându-mi drumul, alteori

să urmărești pas cu pas abătută.

Nu știu de ești ființă, ori lucru,

ori spirit, ce-oi fi, te zăresc,

dar nu pot să te ating, ești lângă mine

și totuși mă simt singură. Deodată,

în întuneric, te descompui,

element cu element, te înfășori în tine,

și dispari; nu ai viață, nici moarte,

sau mai bine-zis ai viața mea,

trăiești în simbioză cu mine,

gândești cu mintea mea. Tu mori

cu soarele deodată, în spațiul dintre

două zile alăturate, și tot tu răsari,

sfioasă, de sub geana lunii,

de-acolo de unde se zice că ciobănașul

stă cu căldărușa în mână să-și adape oile.

Ești atât de banală, veghezi

Până și asupra bobului de grâu,

supusă, te apleci la rădăcina firului

de iarbă și-i imiți întocmai formele,

dar mă întreb ce ne-am face fără tine?

Odată, fratele meu, în jocul lui de copil,

enervat de urmărirea incertă

din jocul luminii, a vrut să și omoare umbra;

a lovit-o c-un băț, dar ea nici nu s-a sinchisit,

ba, mai mult, din ea s-au desprins câteva

figuri, care au imitat întocmai lovitura,

apoi totul a fost asimilat în întregime,

copil și lovitură s-au transformat

într-un întreg cu elemente întrepătrunse,

un obiect indestructibil și indivizibil.

 

Când s-a făcut mare a învățat

că umbra este o întunecime,

provocată de un corp opac,

care oprește razele de lumină.

 

De câte ori ne întâlneam,

râdeam de naivitatea lui de copil.

———————

Doina DRĂGUȚ

Craiova, 2019