Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Daniela PÂRVU DORIN: Poemele celor o mie de stări

Daniela PÂRVU DORIN: Poemele celor o mie de stări

1000 de stări

 

Toamna asta e pe ducă pentru amândoi

de aceea, poate…

se mai vând poezii despre noi

la fiecare colț de stradă

și viața-mi recită un pic din toate

și m-ajută sa urc toate treptele dinlăuntrul meu

 

Atât mai am de lucrat la devenirea mea!

sper să nu mă-nghită foamea cu care-mi trăiesc clipa…

culorile se respiră, îmi șoptește cineva

cobor și urc mii de scări

crezând că frunzele ne-or pierde urma

dar…timpul, până și timpul

 

e inundat de 1000 de stări…

 

 

Viața…ca un fragment de spectacol

 

Motto: ,,Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa:

nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat.” – Seneca

 

 

Spectacolul este despre viața care nu ne aparține

despre cum trăim precum actorii,

care-și mimeaza rolurile,

care schimbă mai multe măști,

un altfel de mymesis într-o altfel de reflectare (ca-n piesele antice)

 

A zidi un teatru cu viața ta e un spectacol viu,

de trăit emoții, ratări, lumini cu umbre și bâlbâieli,

iubiri și dialoguri fel de fel(împărtășind o identitate comună!)

jucăm pe aceeași scenă veche, mereu Fericirea

de cele mai multe ori, cu sufletul făcut bucăți…

 

Viața rămâne un fragment de spectacol,

un teatru de operațiuni și de război

până-ntr-o zi când nici nu se aude cum cade cortina!

cum pleacă viața din noi în veșmânt de catifea,

 

cu sufletul fugit de la locul faptei…

 

 

Poem retoric

 

Vindecă-mi sufletul

(cel avut și cel pierdut)

în linii subțiri picteză-mi-L

ca și când mi-ai descoperi

un contur proaspăt caligrafiat,

ca și cum

într-un alfabet interior necunoscut

m-ai silabisi!

Viața cu plăcere…mi-o-ndur

îmi ard suspinele-n candelă(-ncet)

și nu mai cred în nici o minune

mi se stinge lumina până-n trup

și până-n târziul cu care trudesc

la propria-mi rugăciune…

 

Nu-i drept să mi se rupă

poemul de iubire,

nici să fiu eu, muza

 

bărbatului niciodată poet…

 

 

Notițe-n creion

 

Tristețea nu-i mereu inspirată,

timpul încă mai rupe bucăți din noi

sufletul vâslește-n derută,

nimic nu rămâne din amândoi…

(cerul devine o pânza de apa ce crește

luna…o barca pierduta!)

 

Nu știu de ce

clipa bucuriei cu tine

nu mi se mai rotunjește…

de ce ora merge-napoi?

(de ce, oglinda-mi ascunde chipul

și lacrima care mijește)

 

Nu mai știu ce-nseamnă-mpreună

dar oriunde sau aproape oriunde

despre iubire, vei afla vre-o poveste

 

tu să știi că-i din mine-o fărâmă…

 

 

Sânge albastru

Motto: ,,Pentru ce am plecat,  

unde mă îndrept?”(N.Labiș)

 

Sângele meu era un fel de cerneală

cu care mânjisem deja peretele alb

(ca o coală)

îmi pierdusem inspirația

și m-am sprijinit o secundă

de zidul acela…

nu știam ce să fac cu lovirile-n inimi

cu sângele albastru visat…

mă pierdusem de lume, poate

uitasem de mine…

pe străzi, visele curgeau amestecate

unde mă-ndrept, (repetam obsesiv…

abia coborâtă din somnul ciudat

cu mâinile atât de curate!)

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

4 decembrie 2019


Etichete: