Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Constanţa Abălaşei Donosă: ÎNTREB TIMPUL (poeme)

Constanţa Abălaşei Donosă: ÎNTREB TIMPUL (poeme)

DE VORBĂ CU NORUL…



Ce este un strop, am întrebat în lacrimi norul?
Norul mi-a răspuns: stropii sunt ploile
neprevăzutului ce cad peste timp.
Uneori sunt mult așteptați.
Alte ori, oamenii se uită la cer ca ei să vină-n ploaie.
Numai ploaia înțeleșe dorința pământului!
Șoaptele omului, cuprinsul și necuprinsul citit de noi
printre stele.
Dar tu norule ce ești? am întrebat din nou…
Sunt un strop refugiat sub geana cerului.
Pășesc uneori pe lângă razele de soare. Alte ori, sărut
curcubeul îmbujorat și-i strivesc cu umbra culorile
fardate. Le împrăștii de cum vin; așa sunt plecate!
Norule, trăsnetele cum se deșteaptă?
Stă la pândă, îmi răspunde norul îmbufnat.
Pocnește flămând și trece nevăzut.
Bate drumuri tot în lat și tot în lung.
Nu așteaptă nici un răspuns, se ivește   nepătruns
într-un joc la nopților;
Răsfoind raze tăioase, pentru nopțile albaste!

Acesta este trăznetul!
Norule, dar vântul ce este? Am întrebat mirată.
Norul, îmi răspunde-n dată:
Vântul este o adunătură neștiutoare de multe…
Adună praf, împrăștie parfum de anotimp
Zi și noapte el se plimbă prin toate sentimentele
Vine dintr-o dată; când este furios, pendulează tare,
Apoi, se lasă domol, ascultă și pleacă la culcare.
De visează frumos, mai dă o boare de adiere stearpă,
De visează urât, bate prelung și chipurile înțeapă!
Acesta este vântul!
Toate sunt la fel: și ploile și vântul și trăznetul,
Fac din gândul omului, tumultul!

 

 

IARNA



S-a trezit din hibernare iarna adormită,
Cu fulgii cernuți din zarea, cea mult albită.
Stați voi fulgi și îmbrăcați altarul pământului,
Și pe noi ne sorcoviți, cu cântul colindului!
Colindați pădurile cu florile dalbe,
Și câmpuri întinse, cu omăt de salbe.
Peste case voi puneți, plapumă de nea,
Pe chipul copacilor, zâmbetul de stea!

Seara, la fereastră, lumina aprind,
Voi fi eu acolo, v-aștept c-un colind.
V-aștept cu colaci, nuci și mere coapte,
Și în așteptare , rugă, vă voi spune-n șoapte.
Acuma de sărbători,veniți tocmai de Sus,
Să îmi povestiți din nou; S-a Născut Iisus!

 

 

        STROPI DE PLOAIE

 

Stropi îngemănați cu melancolie,
Deșteptând în aer, șoaptele din cer.
Liniștiți cădeți, stropul vă este magie
Miresmelor voastre, zâmbetul ador!
Curgeți și pocniți, șușotind blândețe
Stropilor mărunți cu iubire de cleștar,
Anotimpului de vară, voi dați iar binețe
Mie, multe doruri înflorite-n dar.

Mereu lângă mine eu aș vrea să fiți,
Tăcuți să-mi spălați potopul de uitări.
Dezmerdându-mă, cu miile de mângâieri,
Prin șoapta stropilor de îmbrățișări.

 

 

       ÎNTREB TIMPUL

 

Privesc oamenii trecând
Trec mai singuri și tăcuți.
Tot mai singuri sunt în gând,
Cu chipuri de ploi plângând.
Oare de ce au tăcerea-ncremenită în destin?
Întreb timpul care trece, fără regulă tiptil.
Cred, îmi spune timpul, făr să stea pe gânduri,
Au pe buze tot amorul
Stins în dorurile ce-au învins.
Și în spiritele lor tot harul,
Deznădejdii în ce fost scris!
Cum așa? Întreb timpul disperată.
Timpul îmi răspunde parcă adormit.
Tot pământul este plin de oameni pierduți de
speranțe,
Trăiesc pe corabia inundată de jale!
Timpule, dar corabia nu are corăbier?
Corăbierul, a rămas flămând după primul val,
După mai multă intensitate frenetică.
Tulburarea i-a vrăjit mintea
Iar acum se înfruntă cu viața.

 

 

       ÎȚI SCRIU TOAMNĂ

 

Îți scriu toamnă pe-o pânză de ocru,
Și pe frunzele tale colorate-n violet.
Poate iubirea copacilor din codru,
Ce-ți cade la picioare-n triolet.
Îi scriu și vântului ce mult bate,
Prin câmpurile mele de ciulini și mărăcini.
Și ploilor cu lacrimile mai sărate
Ce-și lasă pașii prin arini!

Mai scriu toamnă lunilor tale,
Să-mi împletească-n taină o rochiță.
Din frunzele ei verzi sau gălbejite,
La guler să-mi pictezi o dorință.
Toamnă, ți-am scris cum îți e mersul,
Mâine, îți voi împleti desenul,
Să le sufle vântul cu urletul
Printre tonuri de pasteluri!

 


Pictură Constanţa Abălașei Donosă

 

TOAMNĂ ARĂMIE



S-a stins toamna arămie cu frunze de violet,
Crizanteme puse-n ramuri ori mai strânse în buchet.
În tăcere dezbrăcată în oglindă să te vadă,
V-a plânge mai întristată, c-a pierdut din vlagă!
Stai tu toamnă nu pleca;acum de ce plângi?
Ceru-i vesel nu cerșește, soarelui razele lungi.
De vrei vremea  să o schimbi, cu nori și cu ceață,
Lasă frunza gălbejită să o cos cu ață.
S-o privesc ca niciodată cum e colorată,
Iar de ploile cernite, cum e creponată.

Florile rămase multe-s fără de culoare,
Altele, sunt mângâiate c-un parfum mai tare.
Peste ele, vrei nu vrei, cade norii greoi,
Din ei vine tăvăluc fulgii albi și moi!
Toamnă, iară tu te-ai stins sub albul de vis,
Ai rămas ca amintire; iarna ochii și-a deschis!

 

 

       DECEMBRIE

 

M-atinge decembrie cu ger și miros de fum
Păsări zgribulite trec și plâng trădate,
De iarnă rătăcind , ca-ntr-o beznă de scrum.
Se tot regăsesc în vara-nsorită de visări,
Căzută peste codru cu tot ce înconjoară,
Peste rodul copt al verii și alese cugetări.
Peste zile mohorâte cu scaieții tremurând
Și sub ropotul de ploaie, praful ce i-a frânt.
Sub razele de soare cu căldură strălucind,
Și sub picura ploii, tot mai mult murind…

 

 

       DOR DE COPILĂRIE



Din suflet nu s-a stins taina mea cea sfântă,
Anii copilăriei și ceasul care cântă.
Copacul de la poartă, grădinița cu flori
Casa naostră micuță, chilie de așteptări.
Pe toate nu le-am uitat; patu-n care am dormit,
Masa la care-nvățam, din abecedarul sfânt.
Icoana de pe perete prinsă sub ștergar,
Candela mereu aprină, c-o lumină dată-n dar.
Toate mi-au rămas în suflet; mușcatele de la fereastră
Grădina de zarzavat ce priveam spre zarea-albastră.
Seara când se ivea, greierii cu toți cântau;
Noaptea, stelele priveam cum jocu-și împliteau.

Mi-e dor de primăvara-n curte când martie venea,
Brândușele și ghioceii cu dragoste toate-nfloreau.
Cireșii în flori de lacrimi picurau albe petale,
Păsările ciripeau, cântece trimise-n zare.
La cer ciripitul suna, prin rugile lor deslușite,
Norii și astrele bucurându-se de cele primite!

 

 

       CĂRĂRILE-S  TROIENITE

 

Cad frunze colorate în rochii de mătase,
Pe cărarea-ntinsă, sfârșind tocmai la rîu.
Trestiile uscate în rochițele albastre
Abia că mai ține vântul, încins până la brâu.

Stai tu vântule flămând care-ți este zborul?
Când în sus și când în jos frunzele ne mor.
Peste chip ne bate durere să fim mai tăcute-
Toamna trece, de vară tot ducem dor.
Vine iarna ce se-arată, cărările-s troienite!

 

 

       Ai estimat din frunze



Ai estimat din frunze, anatomia gândirii,
Dezlegarea de cuvinte, prin săgețile iubirii!
Cu toate frunzele
Ai vrut să-nfrunți primejdiile exotice,
Și tainele furate de la indieni.
Malaria din jungla copacilor
Fardate cu un praf cenușiu,
Ce i-au făcut să plângă
Cu lacrimi, peste hârtia ce scriu.
Cu creionul minune,
Ai estimat din frunze, dorul gândirii!

 

 

        CÂND CUVÂNTUL

 

Iar cuvântu-ți e necunoscut,
Doarme istovit sub vânt –
Și sub dorul prins de timp
Peste gândul tău flămând.
Pe sub ochii cei vicleni, ale lumii călătoare
Steluțelor adunate, galaxiilor din zare.
Toate ne privesc seduse, clipelor din depărtare,
Prin noaptea cea lunecată ca o zgură călătoare.
Peste tot ce cade cu îmbrățișări flămânde,
Și iubirii nevăzute, culese din depărtare.
Cade-n cânt de pescăruș din aripi istovite,
De prea mult zbor al lor din nopțile nedormite.
Noi visăm, ele visează sub nopțile cu stele,
Așteptăm iar primăvara cu iubiri sub rămurele.

—————————–

Constanţa Abălașei Donosă

9 decembrie  2019


Etichete: