Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Elena NEAGU: Îți seamăn lumea cu iubire (versuri)

Elena NEAGU: Îți seamăn lumea cu iubire (versuri)

Iarnă mi-e-n fereastră

 

Lemnele troznesc, dans de foc în vatră,
dorul tău îl las
în stânga să-mi bată…
Iarnă mi-e-n fereastră, viforul câinesc,
cântă-mi o baladă cu iz haiducesc
despre munți cu stelele pe frunte,
despre noi, cu tâmplele cărunte
și pictează-mi dor pe iernatic sloi,
la căldura lui să mă încălzesc,
să rămâi lumina ce ardea în noi.
Căci de’atâta dor pe cărări ce-s ninse,
soarele timid bâjbâie prin crânguri,
ard la o fereastră visele aprinse ;
tu pictezi la stele, în mine și gânduri .
N-amintesti de iarnă, n-ai alb in culori,
îmi pictezi doar dor pe nădejdi și zori
de’atâta tristețe,ce-mi e când nu ești ,
pictez pe fereastră inimi și povești.

 

 

Și-n toate zilele din calendar mă dori

 

Mi-e tot mai joi,
Duminicile’ au sucombat în calendar
de-o vreme
și mâinile-mi amnezice ,au și uitat
să te mai cheme…
Doar ochii mei
în ochii tăi ,arar mai plâng.
Mi-e tot mai țurțuri
în iarna ce-a descălecat în noi
și tot mai plâns ,
mă torturez în vaierul din ploi…
Nu te-am uitat ,
mi-e cerul martor că nu pot ;
dezastrul meu e naufragiu ,
cu nava în derivă și cu tot…
Mi-e tot mai joi ,
o zi atât de ternă fără noi ,
cu rug altar arzând cenușa-n fiecare zori ;
mi-e tot mai joi
și-n toate zilele din calendar mă dori…

 

 

Cu tâmpla rezemată-n neuitări,
voi rătăci strigându-te prin trenuri fără gări

 

Îngenunchează crângul ,
de’ atâta întomnare și de vânt ,
cărările spre noi,au amorțit prin mărăcini
și nici nu știu de’am să mai pot curând,
să urc în noi, un mugur încolțit în rădăcini.
Rămân aici o vreme ,
în toamna rebegită dintre noi,
unde-o să re-nvăț miracolul din cifra doi…
Și’ amnezică un timp și fără nici un rost,
să uit de neuitări
și cât de mult , în celălalt am fost…
Să uit de lacrimi , crivăț și ploile-n aversă
să te recit încetișor ,pierdut ,
doar poezie fără vreo adresă ,
dintr-un morman de vise mai demult…
Îngenunchează crângul ,de vifor și de vânt ,
doar viața-mi rătăcește printr-o vară …
Din neuitări vom încolți din nou
și-om răsări iubind
în celălalt, a primăvară …

 

 

Îți seamăn lumea cu iubire

 

Și chiar de-a nins cu depărtări în noi,
nu te-am uitat aproape niciodată ;
să nu mă lași să-ți strig
și iarba de sub cruci ,
nici dorul ce ne-a șfichiuit o vreme
și nici Golgota peste care
crucea-ți urci…
Să nu mă lași să ning doar cu uitări,
poeme,
mi-ar ninge dorul și lacrima din ploi ,
cărări din veri s-ar frânge-n amintiri,
ne-am osândi pe veci
în „fostele iubiri ”
și chiar de , uneori ,a nins
doar îndoială peste noi,
nu te-am uitat , aproape niciodată !
Doar tălpile mi-au sângerat prin spini
pe drum cu cruci,
le-oi lecui cu lacrimi
dintr-o batistă înflorată
și cu speranțe ,cu care uneori m-alini.
Pe cerul meu mai zboară însingurați
doar cuci
și’atunci mă dor pieziș poeme
și lacrima ce ți-o înflori pe cruci ,
iubirea ce ne-a înlănțuit o vreme…
Să nu mă uiți frunză sub brumă
într-o gară ,
ce s-a pierdut de visul dintr-o vară…

 

 

Și-n toate zilele din calendar mă dori

 

Mi-e tot mai joi,
Duminicile’ au sucombat în calendar
de-o vreme
și mâinile-mi amnezice ,au și uitat
să te mai cheme…
Doar ochii mei
în ochii tăi ,arar mai plâng.
Mi-e tot mai țurțuri
în iarna ce-a descălecat în noi
și tot mai plâns ,
mă torturez în vaierul din ploi…
Nu te-am uitat ,
mi-e cerul martor că nu pot ;
dezastrul meu e naufragiu ,
cu nava în derivă și cu tot…
Mi-e tot mai joi ,
o zi atât de ternă fără noi ,
cu rug altar arzând cenușa-n fiecare zori ;
mi-e tot mai joi
și-n toate zilele din calendar mă dori…

 

 

Și nici nu știu la tine să ajung ,
zăpezile și viforul câinesc să le alung

 

Și nici nu știu de mi-se mai cuvine ,
în iarna ce s-o despleti în noi
cu nori vâscoși ,
să împarți cu mine , eu cu tine să împart
un tren ce-o îngheța pe șine ,
un foc ce arde
în zilele în care sunt de cart
și caii mei cei mai frumoși .
Să-mpart și cerul pe din două ,
zăpezile și viforul câinesc să le alung ,
când dorul tău în mine plouă
și nici nu știu la tine cum s’ ajung.
Tu , să mă ningi cu verdele din cetini ,
să știu că verde mi-ai rămas
și încă verde este tot ,
să împărțim și dragul cuibărit la streșini ,
pe tine , să te împart nu pot !
Și nici nu știu de-om trece iarna de nămeți
și nu vor sucomba toți macii
sub zăpezi,
va trebui să te oblig să-nveți ,
că macii ard doar dacă în povești mai crezi ,
deși nu știu de nu ți-oi fi târziu ,
un mac înzăpezit în gara ta să fiu.
Dar de mă ningi cu cer albastru
din ochii tăi frumoși ,chiar trist ,
voi învăța iubind să mor și să exist…

 

 

Ninge-o iarnă fără nici un rost ,
ninge deznădejdi …peste tot ce-am fost…

 

Ninge fluturi iarna asta ,
peste frunze moarte
și din flacăra din noi, mușcă rece vânt
mă îngheață frica, până peste poate
și’am să mă ascund lacrimă-n cuvânt…
Lăcrimează iarna- n țurțuri-amintiri ,
toamna s-a ascuns ,moare sub zăpezi ,
hai să bem infuzii calde de iubire ,
ne resuscităm , dacă-n noi mai crezi.
Cade-o iarnă peste toate
fără nici un rost ,
fluturi albi dansează și mor pe pământ,
ninge deznădejdi peste tot ce-am fost ,
vara dintre noi ,e vifor …e vânt…
Îți trimit pe iarnă , un colind de dor,
vară să mă ningi , când
mi-o fi mai teamă ,
flutur în troiene n-am să vreau să mor,
vinde iarna pe’ un bănuț ,
și de el mă cheamă.
Ninge iarna peste noi
munții sunt cărunți ;
viscol peste codru,dor și însingurări
tu pe unde ningi dac-o să renunți ?

——————————–

Elena NEAGU

9 decembrie 2019


Etichete: