Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Mariana GRIGORE: Vorbind cu eul tăcut în cuvânt (poeme)

Mariana GRIGORE: Vorbind cu eul tăcut în cuvânt (poeme)

EFEMER

 

Când conștientizăm murirea
lutului în formă de pământ și apă,
este prea târziu,
sau prea devreme
în iluzia că viața sunt eu, sau tu
sau orice formă primară de trecere printre alte forme

Înainte să ne naștem,
în codul genetic al fricii de întuneric
am scris fără să știm,
prima literă a luminii…
și așa,
am învățat să trecem de la zi
la o altă ivire

Apoi,
împotmoliți în credința că sunem însăși facerea,
am uitat să ne închinăm crucea
la genunchii îndoiți
în ruga mulțumirii
că încă ne suportă valea plângerii

Atunci,
doar atunci
când cerul ne va durea ochii,
vom înțelege efemerul
pasului murdărit de pământ.

 

 

INOCENȚA

 

am crezut că sufletul este cel mai frumos cuib
în care oamenii învață de la păsări,
zborul
am crezut că zborul
este palma ce mângâie aripa
când brațul obosit
coboară în tăcere pe lângă trupul tristeții
am crezut că tristețea
este doar reveria glasului tomnatic
ce tânguie dorul
pe la colțuri de primăvară în așteptare de(re)naștere
am crezut că (re)nașterea
este bucuria de a te trezi
în fiecare clipa de lumină,
culoare
am crezut că din culoare,
nedumeririle mele
vor desena copilărește zmeie…sau curcubeie

am crezut…
ca o inocență fără inocenți,
că sufletul,
este OM

 

 

DESPRE DORINȚA…

 

zâmbetul tău rocambolesc
și-a conturat pe îndelete
forma,
într-o inflexiune flamboaiantă
de tăceri carnale
așezate ca o hlamidă
pe umarul oval al
dorinței

te încumeți să atingi
privirile
avide,
dornice,
împletite în pofte ce strigă foamea
de pradă,
ascunsă în labirintul mâinilor
care strâng în palme
rugul

apoi,
cu jindul unei furii lăuntrice,
arunci în haosul minții
extazul febril,
dincolo de ultima umbră discretă a voinței

numai fragedul moment instinctual
adună secundele
în corsetul miracolului
ce se încumetă să existe statornic,
în timpul ce tot curge

iar tu,
acoperidu-mă instantaneu cu
neterminata foame a contopirii,
mă lași pradă zborului
într-o invazie de simțuri
cu aripi,
ce veghează (in)finitul

pierde-mă… în definiția eului meu de tuuri al adamicului păcat!

 

 

MATEMATICĂ VERSUS…

 

Iubirea, este cea mai necunoscută ecuație
în care așezi cuvinte ordonate atent
printre zâmbete de plastic,
le înmulțești pașii priponiți
de gardul fugii
atunci când obstalele se cioplesc singure în privitul înainte
și le scazi din totalul unui dicționar ce scutură pagini cu vorbe

Așa se explică
de ce iubirea este la îndemâna oricărei silabe,
dar o povară atât de grea când furcile caudine
dau în vileag rușinea poleiului de pe fierul ruginit

Nimic nu e mai prăpăstios
decât nictofobia lăuntrică
a spațiului gol dintre a iubi și împreunarea mâinilor în corsetul altor brațe

Când spui că iubești,
asigură-te că urma sufletului
nu se pierde într-o umbră
ce-și modifică forma

și mai e ceva…iubirea,
nu se scrie în cuvinte prea rostite

 

 

TE TAC SUFLETE!

 

auzi?
îți șuieră pe la urechea
pulsului
tresărirea aceea
ce-mi mușcă din sânge

cuvintele au înghețat în plexul solar
cu karma aruncată în vidul unei pietre
auzi?
nici vântul nu se încumetă
să bată la geamul spart de pumnul
cu gratii la degete,
nici secunda ce s-a oprit la fără un sfert din tine
nu îndrăznește să cerșească o bucată de oră senină

tu taci…
sau,
eu te tac, de frică să nu te doară
silaba dintre două respirații fără virgule

ți-ar prinde bine o ploaie de râsete
care să-ți spargă plămânii tuturor cuvintelor,
să stai pe locul fără pământ
și să visezi

mă tac suflete…
te ascult

 

 

VIS ALB

 

măreția iernii care îmi strânge
tâmplele în fumul lăptos
al gândului,
aleargă înaintea pasului afundat
până la coapsa iluziei
că timpul se măsoară în clipe ce îți aparțin

miroase a fragedă imagine proiectată
pe pereții unei nopti
clandestine

simt gustul aerului rarefiat
ce-mi curge printre degete de zăpadă

strâng la piept
jarul visului unei nopti cu lună plină
agățată de emoția unui necuvânt
și mă pierd între două prezențe
care își fâlfâie căderea zborului
în extazul unui tribut

cât de albe sunt atingerile tale!
voi desena pe ele
mulajul unei inimii
ce trăiește întregul
întrebându-mă,
de ce nu iernează în același cuib,
păsările ?

 

 

AȘ FI VRUT 

 

aș fi vrut
să dau vieții sensul acela primar
un deja vu
ce se întâmplă mereu altfel,
un scop,
sau un mijloc (ne)sofisticat
simplu,
fără artificii doar în zilele aniversare

aș fi vrut
să stau la masa trăirii cuvintelor
adăpostindu-mă de fuga tăcerilor
care sciu (in)descifrabil în ecoul gândurilor,
tabula nullum

aș fi vrut să fiu doar eu
dincolo de trecerea clipelor prin circul
anilor aglomerați,
grăbiți
să-și bată fierul pe nicovala ruginită
a zilelor scurse

aș fi vrut să nu fi existat o zi,
acea zi în care visul
și-a înecat revereria
într-o ploaie indescifrabilă
de noiembrie

Aș fi vrut…

 


CHEMARE

 

îmbracă-mi cuvântul într-o atingere!
elongația cratimei care leagă silabele,
conjug-o cu verbul șoaptelor

taci!
ascultă vântul în freamăt de frunze
cum mângâie aerul
respirat între două priviri

te simt!
ești dincolo de sensul clipei
care picură vară în curgerea timpului

prezența ta
citită în ropot de ploaie
mă freamătă frunză
și pierde toamna
printre culori ce ne leagă tăcerile

îmbracă-mă cu rochia de mâine
a dezbrăcării de ieri uitat,
dorește-mi trupul revărsării
de iluzii
în opiul îmbrățișării ce rupe lanțuri
de eu fără tine,
pierzând sensul unic
al tuurilor împotmolit în așteptare

îmbracă-mă în clipă
și uită să potrivești ceasul plecării!

rămâi mirajul clandestin
care veghează să îți fiu
albul statornic din anotimpul
unei potrivirii nescrise

 

 

ABUR DE VIS

 

Ce ai pus în aburul cafelei mele?
Lingurița stă prea dreaptă
între două gânduri cu insomnie pe pleoape,
iar cubul de zahăr (aparent) inofensiv,
a alterat propoziția care începea cu o filosofie amară.
Toarnă-mi două cuvinte peste
caimacul tăcerii
poate,
în graba de a mă îmbăta cu
Iluzia unei zile perfecte,
o să trec cu vederea că ai stins focul,
cu ușa dată de peretele absenței.

Am zărit tableta de ciocolată amară
așezată pe farfuria ultimului zâmbet!
Pot să mușc din colțul
pe care se mai văd încă,
resturi de suflet?
Cred că și ție ți-a scăzut glicemia trăirilor
și nu aș vrea să te găsească toamna,
cu astenie de viață.
Îți păstrez o felie de vis
mi-a rămas de la aniversarea ultimei dezamăgiri!

 

 

ÎNTRE AZI ȘI CE O SĂ MAI FIE!

 

O întrebare lamentabilă
îndesând cuvintele între linii de răspunsuri
fără marcaje cu dublu sens,
îmi desenează cifrele de la 1 la o viață,
pe un popas care seamănă cu
deșteptarea altui timp

Pe lângă drum,
zăresc suspansul unui declin ce își agață ghearele
de carnea hulpava a luminii de la capătul tunelului
și eu,
mă impiedic de pământ

Noroiul îmi pătrunde în ghetele pline de soare
dar,
învălui telurica teamă de tălpi fără zbor,
în eliberarea albului din eclipsa
ce naște prea mult gri

Mă încăpățânez să cred că dezechilibrul
este o stare de imponderabilitate
a timpului care știe doar să curgă
obsesiv,
ireversibil,
plictisit,
între un amurg
și ce o fi să mai răsară

Las să crească firul de iarbă
fără să întreb dacă iarna s-a așternut în tablou,
lângă o altă amintire

————————–

Mariana GRIGORE

8 decembrie 2019


Etichete: