Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Victor RAVINI: CASTRAVEȚIA sau BALAMUCUL VESEL

Victor RAVINI: CASTRAVEȚIA sau BALAMUCUL VESEL

Motto:

– Aveți castraveți?

– N-avem castravem.

 

 

Scrisoarea de dincolo

Îngrozit, am pus jos telefonul. Victor, tizul meu, prietenul meu cel mai bun, cu care mă cunoșteam din copilărie… El, căruia îi scăpărau ochii după fete pe litoral la Costinești. Tizul meu s-a dus pe drumul întregii lumi și a fost îngropat ieri. Îmi aduc aminte cum s-a luat după una pe plajă, să o ajungă din urmă. I se părea mai atractivă decât toate. Nu mai tăcea ce forme avea aia. Și, când aia s-a întors, el era să leșine. Aia era tocmai nevasta lui, care îl căuta, nu știa unde dispăruse el. El și-a revenit în fire și a zis că și el o căuta pe ea. Prietenul meu mult îndrăgit a redevenit pământ.

„Prietenul meu pe care îl îndrăgeam mai mult decât orice, care cu mine a înfruntat toate greutățile.” Aceste cuvinte mi-au fulgerat prin cap. Rânduri tăioase ca un cuțit, din epopeea Gilgamesh. Se zice că ar fi cea mai veche operă literară din lume, câteva mii de ani mai veche decât Biblia. Nu s-a schimbat nimic de atunci. „Noi care aveam numai succese. Împreună ne-am suit până în vârful muntelui, împreună am omorât Taurul Cerului și am ucis Humbaba care trăia în Pădurea de Cedri. Prietenul meu Enkidu, care vâna pantera pe câmpie, s-a dus pe drumul întregii lumi! Înspăimântătoare e moartea și de neclintit!”

Așadar, Victor a murit după ce s-a întors dintr-o vizită la prietenul nostru comun Tacitus, octogenar, fost ofițer de jandarmi, însă om cult. Acolo, la Tacitus, a băut tizul meu un păhărel de whisky și apoi s-a dus acasă și a murit. A doua zi a fost găsit pe patul său, mort, îmbrăcat în pijama și cu plasă pentru păr.

Așadar! Hm. Nu se moare dintr-un păhărel de whisky, el care era psihiatru și director de spital, un om zdravăn, în cei mai buni ani ai săi. Altceva trebuie să-i fi cauzat moartea. Pe Tacitus oricum nu îl pot suspecta. E văr cu tata. Dar mai știi? El își primea pensia de la M.A.I. Les amis de mes amis sont… les amis de M.A.I. Psihiatrul a murit singur în locuința sa de vară din Carpați, prin munții Bistriței, pe undeva, nu mai știu care Bistriță, că sunt mai multe. E mult de când am fost acolo și nu mai țin minte pe unde era. Cine a deschis ușa lui și a constatat că era mort? Cum de i-a venit cuiva ideea să deschidă ușa? Și cum au descuiat-o? El se fereca pe dinăuntru cu mai multe încuietori și cu zăvoare, pentru că suferea de hoțofobie. Așadar?

Peste vreo săptămână am primit o scrisoare de la el. Locuiam în Suedia, uitasem să vă spun. Era cu totul altceva decât plăcut să deschid o scrisoare de la tizul meu, de dincolo, de pe partea cealaltă a gropii:

„Dragă Victore (adică eu)! Aici e îngrozitor de frig și lugubru. Tocmai am sosit și sunt mort de oboseală după atâta drum. La intrare era un pachet care pesemne că o fi stat acolo o veșnicie. Probabil de la vreunul din bolnavii mei. În pachet era tabloul acela dispărut, știi tu, care se spunea că intrase în pământ. Acuma e în posesia mea! Mă grăbesc la bătrânul nostru prieten. Ce păcat că nu ești aici jos cu noi. Ne lipsești. Când vii și tu aici? Să mai stăm la un păhărel de vorbă cu bătrânul nostru idol nemuritor, care o să ne îngroape pe toți. Sper să ne vedem aci jos în curând. Al tău devotat Victor (adică el).”

Nu mai știam despre ce tablou vorbise el cu mine. Oricum, ce importanță mai avea? Era ca și cum mortul mă chema la el.

Prietenul meu a murit în împrejurări de nelămurit, oricât am încercat eu să aflu adevărul asupra morții lui. De la Tacitus nu am putut afla nimic. Nu degeaba era poreclit așa. Și alți colegi de-ai lui, psihiatri, de-a lungul anilor au murit în mod suspect. Cum ar fi celebrul Dan Arthur, cu picioarele atrofiate, imobil într-un cărucior mobil, care cică s-a spânzurat din tavan. Cum să se fi spânzurat din tavan? Cum ar fi putut el să ajungă din cărucior cu mâinile la cârligul din tavan? Vorbisem cu el în ziua precedentă, spre seară, iar a doua zi dimineața mi s-a spus că s-a sinucis. Mă dusesem la el, la spitalul de la Timișul de Jos și i-am cerut un eseu, despre ce o vrea el, pentru Caiete de literatură, la care lucram în Asociația Scriitorilor de la Brașov. A zis că o să caute prin sertar și mi-l dă mâine la prima oră. A doua zi, la prima oră, am bătut la ușa cabinetului lui. Niște medici sau infirmieri, ce erau, mi-au spus că se spânzurase de cârligul lămpii din tavan. Cum așa? De ieri seară până azi dimineață? Cum se spânzurase el din tavan, când abia putea să se dea jos din căruciorul în care ședea? Ieri îmi spusese, într-un exces de exuberanță, de optimism și de sinceritate, cu o bucurie nelalocul ei, că potența și viața sexuală se ameliorează cu vârsta. Ce i-a venit între timp să se sinucidă? O fi fost așa de bucuros și exuberant pentru că o fi luat ceva prafuri îmbucurative? Prafuri cum știa el, de la dulăpiorul spitalului, unde numai el avea cheia și putea prescrie prafurile de rigoare? De ce o fi luat prafurile? De frică și neliniște? Bănuia că i se pregătea ștreangul? De ce i se pregătea? Că știa prea multe confesiuni, în calitate de psihiatru? Sau că dăduse prafuri unor ștabi, cărora nu mai putea să le dea cât cereau ei? Sau găsiseră pe altul și nu mai aveau nevoie de el? Prin prietenul și tizul meu, mai cunoscusem un neuropsihiatru, am uitat cum îl chema, care a murit internat la nebuni, unde îl îndopau cu medicamente cu de-a sila, cum sunt îndopate gâștele cu boabe, cu pâlnia.

Chiar și unii sau alții dintre neamurile tizului meu au fost loviți de morți ciudate, încă neelucidate și la care nu se mai gândește nimeni. Vom face cunoștință îndeaproape cu câțiva din familia Răcoveanu. Nu citesc ei cărți, așa că n-o să am cine știe ce neplăceri cu vreunii din ei. În general se spune, așa cum mi s-a spus și vi s-a spus: De mortuis nihil sine bonum (De morți, nimic altceva decât de bine). Eu însă aici, în aceste memorii, îmi iau libertatea să modific dictonul latin și zic De mortuis nihil sine veritas (De morți, nimic altceva decât adevărul). Ceea ce desigur că nu deranjează morții, însă îi deranjează pe unii dintre cei vii.

Cât despre Răcovenii supraviețuitori, n-au decât să iasă pe interval și să se manifeste direct sau prin intermediari, că și-au recunoscut aici morții. Înseamnă că se demască pe ei înșiși și deci să spună cum au rezolvat problema juridică referitoare la aurul morților, uciși și îngropați cu succes. Oricât de perfecte ar fi unele crime, ies cândva la iveală. Un proverb suedez zice: det som göms i snö kommer upp i (ce ascunzi în zăpadă se ivește la topeală). Când crimele ies la iveală după moartea criminalilor, nu știu cum rămâne cu bunurile jefuite de ei și lăsate moștenire urmașilor. N-au decât să se arate singuri cu degetul, din cine se trag. Să se demaște singuri că au moștenit ceva de la niște criminali, care au ucis pentru a își însuși acele bunuri. Eu cred că moștenitorii unor bunuri furate printr-o crimă, se fac părtași la furt și la crimă. Dacă nu au știut care e proveniența bunurilor moștenite, au circumstanțe atenuante. Dar dacă sunt conștienți de proveniența frauduloasă a bunurilor, eu unul nu știu ce să mai cred. Dumneata, dragă cititorule, ce crezi? Spre luare aminte, cui trebuie să ia aminte: Aici, spun adevărul și numai adevărul, dar încă nu întreg adevărul. Iar eu știu despre ei mai multe decât știu ei că știu eu. Știu și ceea ce ei nu știu. Să ia aminte și să stea pe creaca lor. Găinile care tac le lasă uliul să mai trăiască. Să-și trăiască traiul lor și să-și mănânce mălaiul, adică aurul. Libertate nu înseamnă libertatea unora de a face rău altora și a fura, fără să fie demascați. Aștept să își dea arama pe față careva din ei, dacă își închipuie că este ceea ce nu este, și va vedea. Dacă va mai apuca să vadă.

Pas cu pas ne vom apropia de infern. Veniți cu mine, dragi cititori, dacă aveți curaj să coborâm împreună în iad. Poate că n-oți fi avut ocazia asta așa des. Vă duc eu de mână, să vedeți unde șade dracul și ce îi poate pielea. Eu cunosc bine drumul și locurile. Dante Aligheri ne învață că drumul spre paradis trece prin infern. Dacă eu am izbutit să parcurg cu bine întreg acest drum prin iad aici pe pământ, la fel ca mulți dintre dumneavoastră, atunci și cei mai tineri dintre noi vor putea ajunge să își făurească propriul lor rai personal pe pământ, așa cum mi l-am făurit eu, cam cum și-l dorește fiecare.

Spovedania lui Totoșu

Bunicul lui Victor, preotul, sau protopop mi se pare că era, avea trei fii: Totoșu, Alecu și Duță. Așa am auzit că îi chema sau așa li se spunea. Tot neamul lor, toți aveau moșii și conace, cu cramă, cu petreceri, cu lăutari. Aveau de toate, aveau. Aveau cum nu mai aveau alții. Le moșteniseră din moși-strămoși, de la facerea lumii, ziceau ei. Tot județul îi știa că se trăgeau din neam de popi și protopopi, din totdeauna. Totoșu și Duță locuiau în Castravechia, iar Alecu în Castranova. Pricepeți dumneavoastră. Mai mult nu e bine să spun.

Se auzea că ar cam fi fost pinguini toți trei, mai ales Totoșu. Însă nimic nu e sigur pe lumea asta. Sigur este numai că gura lumii o umple doar pământul. Toți din neamul Răcovenilor aveau virtuți active de toate felurile, mai ales speculative, operative și reproductive. Spre deosebire de frații săi mai mici, Totoșu avea oareșicare înclinații intelectuale și citea din Voltaire, în original și cam fără dicționar. Pe lângă virtuțile celorlalți frați, el era cu virtuțile speculative. El aprecia speculațiile filozofice ale lui Voltaire cât și virtutea acestuia de a specula la bursa valorilor. Voltaire specula la bursa grâului din Spania și la bursa comerțului cu sclavi din Africa în America. De aceea și vocifera împotriva comerțului cu sclavi. Totoșu spunea mereu că virtuțile operative și virtuțile speculative au dus la perfecționarea speciei umane. Iar el a ajuns la perfecțiunea umană și iată cum. El de mic copil a iubit banii mai mult decât orice. S-a auzit în tot orașul că el, când era mic a furat o monedă mică de aramă, numită băncuță și a ascuns-o bine, să nu o găsească nimeni. Muștruluit de bunica sa, să spună unde a ascuns băncuța, el a scos-o dintre bucile popoului și a zis: „Na-ți-o, fă!” Când îi mai dădeau părinții o băncuță, să-și cumpere bomboane, aduna băncuță cu băncuță peste băncuță, ca să facă fișicuri cu băncuțe și să le depună la bancă. Știa el ce știa. La bancă, îl îndrăgeau să vadă un copil atât de inteligent, încât venea singur să depună banii și gândea bani. Bani și iarăși bani. Cu ce a mai moștenit de ici și de colo, și cum a mai învârtit banii sau ce învârteli a mai făcut, iată că a izbutit să înfiripeze propria sa bancă personală, cu un tezaur propriu de aur. O mică bancă locală, însă oricum bancă, pe care lumea o numea băncuță, în amintirea băncuței pe care o ascunsese în popou. Ba chiar, ca o garanție internațională, mica lui băncuță locală, îndesată cu aur, a fost recunoscută de o bancă elvețiană, la care s-a afiliat. A ciocnit șampanie cu noii săi colegi barosani de la Geneva, iar aceștia l-au felicitat în semn de bun venit: Qui s’assemble se ressemble et… rassamble. Ziceau așa în semn de bunvenit, întrucât banca lui Totoșu le aducea un bun venit. Și mai ales că puteau face rocada banilor, dintr-o țară în alta, ca să se piardă trasabilitatea lor.

Totoșu era de acord cu Voltaire că: „ceea ce este util societății îi e util și individului”, însă el a nuanțat filozofia acestuia și a formulat axioma: „ce îmi este folositor mie îi e folositor și societății”. El ținea Voltaire pe noptieră, cum țin alții Biblia sau un pahar cu apă. Îl aprecia pe marele gânditor, în special ca om de afaceri. Era fascinat că Voltaire a fost dat în urmărire pentru escrocherii bancare în Berlin. Eu, care scriu aceste rânduri, prefer să cred că acuzația era falsă și avea mai degrabă un substrat politic sau își atrăsese invidia celor mai buni prieteni. Treaba lui. Acesta era un subiect palpitant și plin de învățăminte pentru Totoșu. Atât de folositor, încât s-a băgat și el în speculații financiare de același fel. El n-a făcut aceleași greșeli ca Voltaire, să se pună bine cu vreun cap încoronat, care să-l distrugă din invidie, și nici nu și-a cumpărat vreun palat la Ferney. Filozofia lui Voltaire, banca și tinerele femei angajate la bancă îi acaparau… nu banii, întrucât nu ar fi fost posibil, ci timpul liber. N-avea niciun timp liber și nicio altă libertate, decât aceea de a acumula bani, prin orice libertăți pe care și le lua. Nu a avut timp să se însoare. Cineva a scris o epigramă în care îl numea cocoșul de aur cu puicuțele lui pe grămada de galbeni.

Epigrama asta venea de la faptul că Banca Națională emisese niște monezi de aur cu inscripția „Ardealul Nostru”, numite cocoșei. Banca vindea cocoșeii ca o alternativă pentru economii sigure, în vremuri nesigure. Intraseră rușii în țară, iar Banca Națională știa ce o să pățească. Singura șansă ca să nu pună rușii mâna pe aurul Băncii Naționale era să vândă aurul, să-l disperseze la oameni și să își ascundă fiecare aurul cum poate. Totoșu a cumpărat cantități enorme, cocoșeii se simțeau bine la el, au clocit ouă, au făcut pui și s-au înmulțit zi de zi. Înfășura cocoșeii cu hârtie în fișicuri, își măsura fișicurile cu rigla, cu echerul și cu compasul. Pricepeți dumneavoastră ce vreau să spun; ca să nu zică cineva cumva că am spus, ce n-am spus. Își ținea contabilitatea cu abilitatea și dexteritatea unui prestidigitator. Nici nu putea fi plăcere mai mare pe lume decât să numere bani și iarăși bani, grămadă. Ce să facă cu atâția bani, asta era o întrebare pe care numai sărăntocii și proștii și-o pot pune. Nu ca mine sau ca dumneavoastră, care bineînțeles că nici nu avem nevoie de bani. Și tocmai de aceea încredințăm banii noștri la o bancă de încredere, unde suntem sfătuiți cum să îi plasăm, ca să nu-i mai vedem. Își păstra grămada de aur la banca unde el era unul din cei doi directori. Cum de s-au făcut doi? La fel ca și cu capitalul, prin dublare.

Când cu dezastrul bancar din 1929 și 1932, Totoșu speculase à la baisse și a câștigat ceea ce alții au pierdut prin speculații à la hausse. Speculațiile à la baisse erau interzise pe atunci. Sunt interzise și acum, dar numai pentru cine vrea să se amestece în treabă fără să aibă chemare. Nu chemare de la bancă, ci chemare-chemare. Eh, cum de la cine chemare? De la Dumnezeu. În privința asta, sfatul lui personal era cam așa: „Ca să poți juca la bursă, trebuie să ai mulți bani. Dar, dacă n-ai bani, atunci ce să faci? Nu-ți rămâne decât să joci la bursă, ca să faci bani!” Totoșu era unul mic dintre cei mari, ce aveau pe conștiință catastrofa financiară a regelui chibriturilor suedeze. Totoșu a citit în ziar despre sinuciderea lui Ivar Kreuger în Paris – dacă sinucidere o fi fost, întrucât nu se știe cum și-a luat zborul prin fereastra hotelului. Parisul e un oraș civilizat, acolo sinuciderile importante se fac elegant, asistate, nu de pe trotuarul celălalt ca în Sicilia sau la Kiev. Cu conștiința încărcată, Totoșu s-a dus la străvechea biserică din curtea școlii noastre să aprindă o lumânare. Nu în stânga la morți, pentru Kreuger, ci în dreapta la vii, pentru el însuși.

A vrut și să se spovedească, dar s-a temut că preotul, care nu era rudă cu el, o să ia spovedania lui drept un sfat sau o informație din interior de la un expert bancar. Și nu cumva să-l pună păcatul să facă la fel. Așa că s-a dus să își ușureze sufletul la directorul băncii concurente, prietenul său din copilărie Boțoganu, de care se auzea că și el ar fi fost pinguin. Dinaintea venerabilului coleg de breaslă se putea spovedi ca la un frate, fără risc că o să-i fure ideea. Boțoganu era un om cinstit, de o onestitate ireproșabilă, cunoștea desigur procedeul, dar nu făcea el așa ceva. Era prea prudent ca să riște să i se descarce revolverul în ceafă, din propria sa mână, neavând chemare. Da, e posibil așa ceva. De exemplu, dacă nu știați, în ultimii ani ai mandatului lui Mitterand, unii miniștri s-au sinucis cu revolverul șoferului lor sau al gardianului personal. Și-au tras cu propria lor mână două gloanțe în ceafă. Experții în balistică de la autoritățile franceze ne-au explicat convingător, cum se face că și-au tras două gloanțe, nu numai unul, și că era tehnic normal ca unghiurile de penetrare a gloanțelor să fie diferite. François de Grossouvre, din nebăgare de seamă, și-a fracturat mai multe oase și chiar umărul, când s-a ținut singur ca să nu se zbată, în timp ce se auto-împușca în ceafă. Tot cu două gloanțe, ceea ce confirmă explicațiile experților în balistică.

Boțoganu era și directorul camerei de comerț și era în toate comitetele și comisiile din oraș și din județ. Era cel mai de încredere om din oraș, ba chiar și din tot județul. Și-a mângâiat părul albit înainte de vreme și a spus că lui Dumnezeu nu-i plăceau speculațiile à la baisse.

– À la baisse atrage așa ca un magnet după sine blestemele celor care au pierdut, zise el clătinând din cap. Lacrimile lor o să picure ca picăturile de aur topit pe țeasta ta în iad! avertiză el și îi dădu generos câteva sfaturi duhovnicești importante.

Ca să-și salveze sufletul, Totoșu trebuia de acum încolo să speculeze à la hausse, în sus, în direcția raiului. Boțoganu a propovăduit întotdeauna pentru pachete de acțiuni etice. El însuși făcea numai speculații etice și explica mereu că etică de dragul eticii era scopul lui suprem. El iubea cuvântul etică și îl folosea la fel de des cum folosea popa cădelnița cu tămâie în biserică. Etica strictă a directorului de bancă inspira mai multă încredere chiar și decât odăjdiile aurite ale popii.

Însă, pentru ca Totoșu să aibă posibilități să facă speculații cât mai etice, trebuia mai întâi să își dubleze puterea la bursă, a fost de părere expertul în etică. Vechiul prieten din copilărie era dispus să îl ajute pe Totoșu să speculeze cât mai etic la bursă, așa că i-a oferit sprijinul său nelimitat, sub forma unei fuziuni. Propunerea era ca banca Federala Romanați (a lui Totoșu) să se unească cu banca Federala Dacia (a lui Boțoganu), la fel ca strămoșii la care se refereau numele lor.

– Din daci și romani am ieșit noi românii, cea mai perfectă națiune de pe lume. La fel și banca noastră unită Dacia-Romanați o să fie cea mai perfectă din lume. Va fi perfectă, compusă din noi doi. Va funcționa la modul mai mult ca perfectul compus.

Din motive alfabetice și istorice, Boțoganu considera că numele băncii sale să fie la începutul numelui firmei lor comune. Logica lui era la fel de cristal-clară ca și etica lui.

Totoșu s-a ridicat din fotoliul de spovedanie cu inima ușurată, și-a făcut trei cruci mari, lungi cât apuca cu mâna, și a mai cumpărat alte kilograme și kilograme de aur sub formă de cocoșei. S-a alăturat cu toți acești cocoșei ca o garanție, care să cotcodăcească în ziarele de industrie și comerț. Ziare ce aveau să moară în curând.

Noaptea cu pricina

Când cu naționalizarea mijloacelor de producție și a băncilor, la 11 iunie 1948, a fost cum prea bine știm. Totoșu și Boțoganu au fost avertizați frățește de careva din pinguinii lor de la București, cam târziu, dar nu prea târziu: în seara precedentă. Și au făcut ce au apucat să facă. Totoșu a apucat să-și transporte aurul său personal de la bancă acasă. Nu și-a trezit șoferul, fiindcă acesta băuse. Și nici nu a luat mașina. Una că era cam riscant fără permis de conducere noaptea, când polițiștii dorm și nu e nimeni pe stradă, iar al doilea ca să nu deranjeze bunul somn al vecinilor. A cărat singur aurul în găleți de apă. Fără apă, numai aur. Că el, bancher, căra găleți noaptea, nu putea fi așa ciudat pentru vecini, și-a zis el. Cineva mi-a spus că în noaptea aceea a fost o furtună cu ploaie, fulgere și trăsnete. Alții zic că furtuna a fost în altă noapte. Cum-necum, strada era pustie, numai el cu gălețile pline de aur, cât îl țineau brațele. Dumnezeu, sau nu știu cine, i-a dat o putere neobișnuită, a făcut mai multe drumuri și a cărat tot aurul, singur-singurel. Tot aurul. Tot. Asta a fost tot ce a putut salva, abia mai răsufla, frânt de oboseală și cu oasele deșirate de efort. Argintul n-a mai apucat să-l care, era prea mult, peste puterile lui, iar bancnotele și hârtiile de valoare nu mai aveau nicio valoare a doua zi dimineața. Registrele, nici nu s-a mai gândit la ele. Cum să le care, unde să le mai depoziteze și la ce bun? Au rămas în bancă și, din păcate, așa au putut constata comuniștii cât aur avusese și cărase de acolo. De aici, de la asta i se trag toate, atât lui, cât și altora. Dar nu numai de la asta.

Fratele lui Boțoganu, am uitat cum îl chema, avusese hoteluri, restaurante și câteva din cele mai mari clădiri din oraș. Adică desigur că tot Boțoganu îl chema. Clădiri în care s-a băgat comandamentul Armatei Roșii, ARLUS (Asociația Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică), miliția, partidul, sindicatele și ce mai era. Boțoganu-fratele ținea cazinou într-una din aceste clădiri, nu mai știu în care din ele, cu ruletă, niște săli de joc și niscaiva discrete chambres separées.

În noaptea aceea, când a fost furtuna sau poate că n-a fost, când a cărat Totoșu aurul, Boțoganu-bancherul și fratele său au jucat poker la cazinou, ei care nu jucaseră niciodată. Însă în săli diferite. Fratele bancherului a pierdut la poker clădire după clădire, toate clădirile, una după alta. Contabilii lui sau supraveghetori de sală, ce erau, chiar și funcționarii oficiali, ce înregistrau pierderile unora și câștigurile altora, l-au avertizat, au încercat să-l oprească, dar degeaba. El pierdea mereu și se bucura, oferea la toți șampanie. Era clar că înnebunise. Cică unii ar fi și strigat: Opriți-l! Duceți-l la doctor! La balamuc cu el! Mulți s-au bucurat de nebunia lui, au profitat și s-au îmbogățit mai mult și mai rapid decât în visul visurilor lor. Ăia din personalul cazinoului au căutat-o pe soția lui s-o cheme, să-l împiedice, să nu mai joace. Au găsit-o în cealaltă sală și tot așa pierdea și ea la poker sume mari și era fericită. Râdea cu toate gușile ei duble și cu gura până la urechi, de i se clătinau cerceii. Boțoganu bancherul, altfel, însă tot așa. El i-a alungat pe toți sfătuitorii săi, juca și pierdea, dar își menținea o mutră impasibilă, ca și cum ar fi fost un pokerist profesionist, el, pe care nu-l văzuse nimeni jucând poker. Ambii frați au pierdut toate clădirile, chiar și cazinoul, ba chiar și banca cu tot ce mai era acolo. Boțoganu bancherul nu scosese nici măcar un galben din bancă, nu ca Totoșu. Îi spusese lui Totoșu să nu facă prostia asta. Să nu scoată aurul din bancă. „Lasă aurul acolo și o să mai vedem noi! O să vină americanii. Mi-a spus mie om sigur.” Însă Totoșu nici n-a vrut să audă. Și-a luat aurul său propriu de la bancă și l-a dus acasă. Cei doi frați Boțoganu au pierdut totul la cărți, toată averea lor agonisită din moși strămoși, plus încă alte plusuri, la care se mai opintiseră ei. Pe la miezul nopții, când angajații cazinoului își smulgeau părul, disperați că nu știau ce o să se aleagă de ei după acest dezastru, Boțoganu proprietarul cazinoului, fratele lui Boțoganu-bancherul, s-a urcat pe masa de ruletă și a cerut liniște în sală. Era o înghesuială și o hărmălaie, ca niciodată în cazinou, în toate sălile, de nu se mai auzea nimic, se înghesuiau mai rău ca la pomană. A scos ceasul său de aur din buzunar și a strigat cât îl țineau bojogii:

– Doamnelor și domnilor! Liniște! Liniște!!! Aceasta este cea mai mare cacialma din viața mea.

Dumneavoastră, stimați cititori, recunoașteți aici replica lui Sergiu Nicolaescu din filmul făcut după romanul Enigma Otiliei, parcă, sau nu-mi aduc aminte ce film. I-a sugerat-o chiar Tacitus, care la vremea respectivă era de față acolo, în cazinou, în acea noapte. Văzuse cu ochii lui ce fusese acolo, la cazinoul fratelui lui Boțoganu bancherul. Cică așa își făcea el vacu pe acolo. Cum el era ofițer de jandarmi, eu cred că își făcea rondul. Și mi-a spus că fratele lui Boțoganu, ăla care era proprietarul cazinoului, a zis cam așa, cam cum i-a spus Tacitus și lui Sergiu Nicolaescu să zică, dar nu chiar așa, ci cam așa:

– Tăcere, vă rog! Toți banii și toate clădirile pe care mi le-ați câștigat… Tăcere! …vor trece peste un minut în proprietatea statului. Tic-tac, big-bang. Big-bang, zdrang! Din clipa asta, nimic din tot ce ați câștigat nu mai are nicio valoare. Puteți să vă băgați banii și casele în popou. Urrraaa! Eu sunt cel mai sărac om din oraș. Ha, ha! Trăiască Stalin, eliberatorul care ne-a eliberat de tot ce aveam.

Cică ar fi strigat de asemenea: „Stalin și poporul rus, libertate ne-a adus!” sau „Stalin și Gheorghiu Dej, a băgat spaima-n burgheji.” Eu nu l-am contrazis pe Tacitus, dar cred că lozincile astea erau obligatorii ceva mai târziu, când am văzut eu că oamenii trebuiau să strige așa și să aplaude ore întregi. Tacitus și mai multe persoane mi-au spus că toți acolo în cazinou strigau și urlau disperați, plângeau și își sfâșiau ochii cu unghiile. Băcanu și-a scos pistolul și s-a împușcat în cap. Nu știu dacă era băcan sau îl chema Băcanu. N-are importanță. Unii s-au repezit să-i sugrume pe alții. Câțiva s-au bătut să ia pistolul din mâna mortului. Unul, ăla care se ținea cu Procopopoaia, s-a aruncat pe fereastră, dar cazinoul era la parter, a căzut pe o mașină fără roți, fără motor, era un Ford, și-a frânt piciorul, și-a rupt haina de la costumul nou-nouț și n-a venit nimeni să-l ajute să se ridice. Unul și-a mâncat pălăria, alții s-au dus să se spânzure.

Boțoganu bancherul a rămas pe scaun, și-a netezit părul său alb, cu cărarea pe mijloc, a aruncat calm pieptenul și a aprins o țigară havană. A suflat în chibrit, cam la fel cum a suflat Dumnezeu viață în Adam, și l-a aruncat pe covorul persan, la fel cum i-a aruncat Dumnezeu pe Adam și Eva din rai. Am aflat că fratele lui, dacă o fi adevărat, a cântat și a dansat pe masa de ruletă. Cică ar fi dansat cazacioc pe masa cu ruleta. Pe când soția lui se agățase de candelabrul de cristal și se legăna. Cică i s-au văzut chiloții de la Paris. Însă zvonul s-ar putea să fie exagerat. Nu cred că era posibil să i se vadă chiloții tocmai de la Paris. Nici măcar de la Belgrad.

Boțoganu bancherul, fratele său și soția acestuia, cu chiloții ei, au scăpat și nu au mai fost trecuți pe lista de bogătași care să fie naționalizați și băgați la închisoare. Pe liste au nimerit noii proprietari, cacialmizați, si je puis m’exprimer ainsi. Alde Boțoganu au trăit mult și bine, chiriași la stat, într-o căsuță care le aparținuse și unde înainte locuiseră niște slugi de ale lor. Strigătul acela de urrraaa, în cinstea lui Stalin, a căzut bine în urechile cui nu s-ar fi așteptat nimeni. I-a scutit de inconvenientul de a muri prin închisorile comuniste.

Totoșu a răcit în noaptea aceea nenorocită, când și-a cărat aurul de la bancă. L-o fi cărat pe ploaie sau nu, oricum a transpirat din abundență și a răcit. O fi băut apă de la gheață, cum era așa înfierbântat. Avea ghețărie sub magazia din curte. Nu erau frigidere pe atunci. N-a vrut să-l asculte pe Boțoganu, să lase dracului aurul acolo, și uite că a răcit. A făcut o pneumonie galopantă. Și câte i s-au mai tras din asta. A trimis-o pe bătrâna servitoare, care se ocupa de casa lui, să-l cheme pe fratele său Duță, că era doctor, ditamai director de spital, iar nevasta lui era farmacistă. Totoșu le fusese naș la nuntă și le botezase băiatul, tizul meu. Servitoarea a alergat cum a putut mai bine, așa cocârjată de vârstă cum era și cu pantofii scâlciați, să îl cheme.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

Decembrie  2019