Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Geneza fenomenului concentrațional în România (partea I-a)

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Geneza fenomenului concentrațional în România (partea I-a)

Despre fenomenul concentrațional s-a scris mult în ultimii 30 de ani reliefându-se atrocitățile feroce la care au fost supuși deținuții politici și cei religioși, dar nu s-a scris aproape deloc despre contextul legal care a făcut posibile arestările în masă a tuturor celor care deveneau indezirabili grupului de interese ce deținea puterea politică în România.

 

Sacrificarea haotică a Elitelor românești a început sistematic ca urmare a două Decrete-legi promulgate de nimeni altul decât de Mihai I, loialul colaborator al lui Stalin.

Astfel, la data de 27 ianuarie 1945 era publicat în Monitorul Oficial al României nr. 17 la paginile 415-418, Decretul –lege privind urmărirea și pedepsirea criminalilor de război din data de 12 ianuarie 1945. Alături de cei dovediți că au săvârșit acte violente față de populația civilă din zonele ocupate – evident fiind vorba de teritoriile Uniunii Sovietice vremelnic ocupate de armatele românești – urmau să fie aspru pedepsiți toți cei care ”părăsind teritoriul național s-au pus în slujba Germaniei hitleriste și au atacat țara prin scris, prin grai sau prin orice alt mod. ”

 

Această ultimă teză, ” prin orice alt mod ” avea să fie folosită ulterior de proaspeții desemnați ” Acuzatori publici ”  exponenții slujbași ai Curții speciale pentru criminalii de război, pentru acuzarea  bravilor militari români, generali și ofițeri ai Armatei române care, la data promulgării decretului, luptau încă pe fronturile din vest pentru Rege și Țară  dar care, odată întorși acasă, ajungeau incomozi pentru regimul bolșevizat brusc.

 

Dacă s-ar realiza o istorie care să reliefeze ”independența” justiției în România, atât de dezbătută astăzi, articolul 12 litera b) din acest Decret-lege de cumplită rezonanță ar merita să fie punctul de pornire deoarece prin el se consacra :

Art. 12  Curtea specială pentru criminalii de război este compusă din :

  1. b) Judecători aleși dintre cetățenii români majori de ambele sexe, membri ai grupărilor politice: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Frontul Național Democratic. ”

 

Acesta este începutul sfârșitului tragic pentru mii de ofițeri români dintre care peste 80 de generali români asasinați în temnițele regimului monarhic inițial și transmise ”pașnic” tovarășilor bolșevizați peste noapte.

 

Dar, cum nu erau toți incomozii regimului hibrid monarhic- bolșevic militari supuși primului decret, la 20 ianuarie 1945 acelaș Mihai I avea să promulge Decretul – lege privind urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării, publicat la data de 27 ianuarie 1945 în Monitorul Oficial al României nr. 17 paginile 418-419.

 

Deci, în ianuarie 1945, în urma negocierilor, exponenții politici reprezentativi, cert arbitrați de Casa regală a României, au convenit să procedeze la instaurarea terorii generale prin instituirea acestui Tribunal special pentru cei vinovați de dezastrul țării ai cărui judecătorii erau astfel numiți :

”Art. 5 Tribunalul special pentru cei vinovați de dezastrul țării, este compus din :

  1. b) Judecători aleși dintre cetățenii români majori de ambele sexe, membri ai grupărilor politice: Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc, Frontul Național Democratic.

     În vederea formării completului de judecată, partidele liberal și național țărănist vor desemna câte 10 membri, iar Frontul Național Democratic va desemna 20 membri, care să formeze listele judecătorilor aleși. ”

 

Cine urma să fie considerat vinovat de dezastrul țării era clar precizat în articolul 1 din acest Decret-lege :

 

” art. 1. – Sunt vinovați de dezastrul țării :

  1. a) Acei care au instaurat regimul de dictatură și având răspunderea politică efectivă, au pus în primejdie securitatea statului, prin încheierea de tratate de alianță politică cu Germania hitleristă, prin permiterea intrării armatelor operative germane pe teritoriul țării sau prin pornirea războiului împotriva U.R.S.S.și a Națiunilor Unite.
  2. b) Acei care militând printr-o activitate susținută pentru o politică externă alături de Germania hitleristă, au consimțit la cedarea Transilvaniei de Nord;

     c)Acei care prin amenințări, prin acte de teroare sau orice acțiune ilegală au urmărit să impună României o orientare politică alături de Germania hitleristă;

  1. d) Acei care interesat s-au pus în slujba organelor de propagandă germană, activând în scopul de a alătura și a aservi România Germaniei hitleriste.”

 

Este evident că primul condamnat ar fi trebuit să fie chiar Mihai I deoarece toți ceilalți acționaseră doar sub autoritatea regală !

 

Istoria oficială, scrisă de istoricii politic corecți,  excelează atunci când în discuție este Mihai I, cu evidențierea factorilor de presiune – obligație a acestuia, care a fost forțat de tăticul Carol al II-lea să revină pe tron, a fost forțat de Mareșalul Antonescu să se alieze cu Germania pentru a elibera Basarabia străbună, a fost ulterior forțat de Stalin să-și aresteze Comandantul Armatei și să lase oștenii fără nici o protecție pradă răzbunării sovieticilor până la încheierea unui rușinos armistițiu.

 

A fost forțat, se zice, și să gireze timp de aproape trei ani procesul de bolșevizare pașnică a României promulgând toate legile care obligau românii să se supună transformării țării într-un mare și inuman lăgăr de exterminare sau să semneze Decretul-lege de deportare în Siberia a cetățenilor români de etnie germană care nu aveau decât vina că se născuseră sași într-o țară condusă de o Casa Regală cândva de origine germană.

 

Cu siguranță tot cu forța i s-a impus să accepte și să plece cu Colecția de tablouri lăsată prin testament de regele Carol I României și ”mizeria” de rentă viageră pe care România i-a plătit-o ”săracului rege” până în anii 1980. Odată ajuns în lumea liberă, a fost desigur obligat să nu denunțe abdicarea așa-zisă ”forțată” și cu efort să accepte să fie obligat să cheltuie depozitul înființat în băncile elvețiene de ”trădătorul ” Antonescu în vederea finanțării unui eventual Guvern în exil.

 

În mod paradoxal, în ultimii 30 de ani s-a dezbătut problematica existenței sistemului penitenciar din România anilor 1944- 1989, s-au scris mii de cărți de memorialistică ce au adus în atenția românilor condițiile cumplite și tratamentele inumane la care au fost supuși milioane de români absolut nevinovați fără însă a se lămurii și modalitatea în care aceștia ajungeau să fie condamnați sau contextul considerat legal al condamnărilor.

 

Cu ușurință ne-a fost inoculată expresia ” temnițele comuniste” atunci când ne gândim la fenomenul concentrațional românesc dar am pierdut din vedere faptul că în intervalul ianuarie 1945 – decembrie 1947,  când a abdicat Mihai I, temnițele din România erau deja supra-aglomerate cu elitele românești arestate în temeiul celor două Decrete-lege regale anterior precizate.

 

Răspunderea colectivă față de memoria milioanelor de români încarcerați nevinovați începând cu ianuarie 1945 trebuie asumată măcar prin scrierea unei istorii reale, așa cum a rămas dovedită prin documentele existente în arhivele naționale.

 

Adularea trădătorilor acestui neam se datorează uneori neștiinței populației, situație iertabilă, dar de cele mai multe ori celor mai bine regizate scenarii manipulatorii puse în scenă de cei care știu adevărul ce trebuie ascuns în fapt.

 

Configuraţia politică a ţării s-a transformat radical într-o singură zi, în Ziua trădării regale – 23 August 1944, astfel că poporul creştin care a purtat războiul său drept pentru a vedea Zorii reîntregirii Statului suveran şi suzeran prin alianţa cu Germania împotriva invadatoarei Uniuni Sovietice, a fost frânt, dar nu înfrânt. Înfrângerea, capitularea a venit prin regele Mihai, astfel că românul  în loc să fie STĂPÂN în ţara sa, a ajuns SCLAV, umilit, defăimat, arestat de vrăjmaş tot în ţara sa. Vorba actorului Constantin Tănase, din anul 1946, care alături de alte cuplete celebre va plăti scump.

 

„Ieri era cu der, die, das,/ Astăzi e cu davai ceas;/ De la Elba pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton,/ Davai orice-o fi să fie/ Haraşo tovărăşie.”

 

Ţara a încăput pradă puzderiei lăcustelor barbare slave care au pustiit-o în întregime.

 

„O mână (se zice, vreo 360) de neisprăviţi, cei mai mulţi străini de neamul nostru, lipindu-şi pe piept şi pe frunţile înguste etichete de luptători antifascişti şi comunişti, ilegalişti, sprijiniţi de teroarea N.K.V.D.-ului şi a armatei roşii, găzduită în silă peste tot, puneau mâna pe ţară.” (Teodor Duţu, După 50 de ani – Amintiri despre cei care nu mai sunt. Vol. 1, Ed. Alpha MDN Buzău, Noiembrie 1999, p. 37)

 

Ţara noastră creştină, monarhică, vândută, mai bine zis oferită în dar cotropitorilor a devenit în scurt timp Populară şi Penitenciară în egală măsură. Sovieticii biruitori prin Tribunalul Poporului au condamnat pe aproape toţi comandanţii de unităţi de la regiment în sus pentru curajul, demnitatea, eroismul şi sacrificiul lor cu care i-au înfruntat şi i-au înfrânt deseori.

 

Regina temniţelor a fost desemnată închisoarea Aiud. În afara covârşitoarei majorităţi a deţinuţilor religioşi exista însă în temniţa Aiudului, o categorie diversă a deţinuţilor politici din rândul „partidelor istorice” şi o Divizie de ofiţeri superiori. „În Aiud, am cunoscut peste 40 de generali (tot ce avusese armata română mai bun şi mai valoros) şi de 7-8 ori mai mulţi colonei.” (ibid., p. 194)

 

   Aiudul a fost mai întâi, la începuturile sale, o impresionantă aşezare, prosperă, dacică. Către veacul al XIII-lea a devenit o renumită cetate, întărită şi refăcută după secolul al XV-lea când devine reşedinţa unor grofi maghiari precum sinistra familie Bethlem. Pe vremea împărătesei Maria Tereza s-au construit ansamblurile care au configurat-o ulterior ca pe cea mai temută închisoare pentru ţăranii deveniţi sub stăpânirea maghiară iobagi, pentru vlahii răzvrătiţi, pentru deţinuţii politici şi cei de drept comun. După dictatura regală a lui Carol al II-lea, temniţa Aiudului a „găzduit” între 1938-1940, apoi 1941-1964, naţionalişti-creştini, deţinuţi religioşi, anticarlişti și anticomuniști.

 

Trebuie menţionat faptul că tot aici au fost şi câţiva dintre agenţii bolșevici sovietici, „instructori” pregătiţi special să facă propagandă marxist-leninisto-proletară pentru a pregăti drumul comunismului în ţara noastră creştină. Ei au fost întemniţaţi în condiţii aproape de pensiune, de „cazare” specială, lejeritate în cameră, cu mâncare bună, cu drept la pachet, la vorbitor, la ajutorul Crucii Roşii, reţinuţi doar până la 23 August 1944, când au fost eliberaţi şi s-au alăturat organismelor cu care au colaborat la lovitura de stat regală, respectiv la cedarea de bună voie a ţării în mâinile Uniunii Sovietice, devenind după 6 Martie 1945, prin guvernul Groza, primul guvern comunist de groază.

 

Graţie deţinuţilor religioşi deja formaţi creştineşte care au înţeles menirea lor de jertfă aleasă şi sfântă pentru Neam, Ţară şi Dumnezeu s-a început o lucrare spirituală ortodoxă tridimensională, trecerea lor de la stadiul metafizic al cunoaşterii la cel al înălţării mistice revelatoare, apoi la conlucrarea de convertire pentru cei nereligioşi şi de reconvertire pentru cei care erau doar figuranţi în credinţa întru Hristos, atingând după o vreme prin rugăciune, post, curăţire lăuntrică, înţelegere, iertare, dăruire, poezie, meditaţie, suferinţa primită ca binecuvântare, jertfa întru slujire, sacrificiul ales, suprem, comuniune cu divinul, suişul serafic al creaţiei mistice pe de o parte, cunoaşterea şi trăirea creştină a celor reconvertiţi pe de alta şi regăsirea trăirii în sine, firească a celor convertiţi, deci o mare Familie creştină a unităţii în diversitate.

„În anii aceştia, povestea un fruntaş ţărănist buzoian – comisar de poliţie, am împărţit răceala deznădejdii dintre zidurile celulelor, dar şi căldura întâlnirilor cu Iisus; nimicul din gamelă, dar şi bogăţia albastrului de cer de dincolo de gratii; miasmele din tinetă, amarul din sudalmă sau usturimea umilinţelor cu care mă copleşeau temnicerii, dar şi dulceaţa preţuirilor reciproce şi mândria de a fi unde eram, cu toţi cei care însemnaseră vreodată ceva în viaţa neamului nostru.” (ibid., p. 10)

 

Locuind separat, izolat dar împreună, fraternizând prin morse, prelegeri, cursuri, conferinţe, destăinuiri, confesiuni, mărturisiri, împărtăşiri la un alt model de viaţă, aproape sau mai mult decât monahal, au făcut din zidurile încremenite ale temniţei – vatră de foc a vieţuirii, din pereţii de ghiaţă ai celulelor – candelă a luminării harice, din lanţurile grele de la picioare – trepte ale urcării lăuntrice, din cătuşele flămânde de carne şi însetate de sânge – mătănii de rostire a psalmilor iertării, din fantoma foamei răsfrântă în gamela aproape goală – anafură şi cuminecare hristică, din gratiile groase ale ferestrelor oarbe – scânteieri ale înălţării liturgice, din lovirile, înjuriile şi jignirile permanente ale personalului de tortură – o comunitate împlinită a comuniunii moral-ascetico-religioase în care s-au topit ca într-un furnal toate neajunsurile, toate invidiile, toate orgoliile, toate antipatiile, toate adversităţile, toate remuşcările, toate ideologiile, toate doctrinele.

 

Cei TOŢI ca diversitate deveniseră aproape UNA ca unitate, păstrându-şi însă integral identitatea, dar a unui sine renăscut, perfectibil spre desăvârşire, înspre mistic.

 

Total eronat i-a măsurat cel din categoria reconvertiţilor Teodor Duţu, ca uniformizare, ca o contopire de potop, adică doar apă şi pământ. „Şi dacă aceştia fuseseră miniştri în guvernul Antonescu sau în alte guverne, dacă fuseseră generali ce comandaseră armatele române, fruntaşi politici (ţărănişti, liberali, cuzişti, legionari) sau învăţaţi ce luminaseră minţile atâtor generaţii, nu mai avea nici o importanţă nici chiar pentru unii dintre ei înşişi. Nu mai avea nici o importanţă dacă se numiseră Măcelariu, Ioan, Pantazi, Jienescu, Dobre, Stoienescu, Anton, Buşilă, Bujoiu, Pop, Pătraşcu, Mironovici… şi altfel… sau dacă se numiseră Vulcănescu, Ţuţea, Manu, Crainic, Gyr, Dianu, Petrovici, Hodoş, Tonegaru, Tomaziu… şi altfel, şi altfel… de vreme ce malaxorul penitenciar ne făcuseră pe toţi o apă şi un pământ, pe care doar numerele de încarcerare erau diferite.” (idem)

 

Absolut eronată concluzie !

Fiecare personalitate a trăit perioada carcerală prin raportare la propria formare creștină, a ajutat semenul să suporte teroarea  și s-a ridicat pe sine prin sacrificiul său dincolo de sine !

 

Temniţa de la Aiud (ca multe alte închisori) privită prin latura ei materială a  fost organizată de regimul monarhic ce pactizase cu sovieticii, urmând firesc continuarea misiunii asumate ca formă opresivă în următorii 40 de ani.

 

Administraţia penitenciară a programat, a promovat, a impus, a forţat, a frânt, a ucis   deținuții aflați în executarea pedepselor dar a eşuat metoda reeducării diabolice ca sistem de spălare a creierului, de pervertire sufletească, de profanare morală, de mutilare sau sinucidere spirituală, de ucidere fizică neluând în calcul voia şi planul lui Dumnezeu, care din zdrenţele de oameni, din fantomele înşirate peste clipele străvezii, din dârele abia desluşite pe alocuri şi nicăieri, risipite prin bezna nopţii şi întunericul zilei, din pâcla înceţoşerii comunicării a creat, a recreat, a modelat, a remodelat, a convertit, a reconvertit, a născut, a renăscut Aleşii Săi întru scriitori, eroi, cuvioşi, mărturisitori, poeţi, duhovnici, martiri şi sfinţi.

 

Aşa s-a născut tainic sub harul divin al comuniunii ACADEMIA DIN AIUD.

 

ACADEMIA DIN AIUD ţâşneşte spiritual în timp şi peste timp, în spaţiu şi peste spaţiu, peste imanent în transcendent, peste acea carapace sinistră a temniţei.  

 

Literatura concentraţionistă include deopotrivă odiseea trăirii carcerale, alături de creaţiile directe mentale, completate apoi postconcentraţionar cu creaţii noi, scrise cu emoţie şi temere într-o diversitate de elemente, estetice, etice, filosofice, politice, psihologice, religioase devenind astfel pentru literatura noastră contemporană un veritabil document şi o preţioasă mărturie, altfel spus o vocaţie a mărturisirii.

 

Demostene Andronescu a făcut cea mai completă radiografie a Aiudului în perioada diabolicei reeducări, fiindcă a surprins-o prin prisma poetului creştin, prin mireasma trăirii filocalice, prin erudiţia mărturisitorului, prin asceza pătimitorului, prin jertfa asumării sale spiritual-ortodoxe.

 

Fiinţa sa creştină întrupată spiritualităţii lirice culte i-a permis cu uşurinţă să-şi contureze memoriile, stările, faptele sufleteşti trăite pe arta hermeneuticii, ori pe ştiinţa exegezei prin filtrul unor observaţii fine, pertinente prin analize raţionale psihologice de natură istorică, filosofică, moral-creştină şi politică, revelând o cutremurătoare radiografie a reeducării în temniţa Aiudului. Personajele sale, pe de o parte camarazii săi de suferinţă, pe de altă parte călăii lor sunt puse faţă în faţă în lumina adevărului. Pentru analiza narativă, pentru detaliul specific semnificativ prozatorul apelează la fineţea poetului portretizând cel mai fidel chipurile creştinilor cu aura icoanei lor autentice sau cu sluţenia celor cu sufletele sterpe de lumină.

 

Având ca model „Experimentul Piteşti”, cea mai diabolică tortură fizică, psihică, moral-religioasă asupra tinerilor studenţi, Reeducarea de la Aiud, deşi concepută din timp în cercurile doctrinare superioare de vârf, s-a aplicat în primăvara anului 1962, fiind rezervată seniorilor, celor împovăraţi de zeci de ani de chin şi suferinţă, care pur şi simplu au îmbătrânit prin închisori, iar uzura şi răbdarea lor se apropia de sfârşit. Tortura la penitenciarul Aiud s-a dorit eminamente morală, dar a fost înfăşurată într-o perpetuă tortură fizică: foame, frig, frică, mizerie, anchete, izolări, injurii, ameninţări, loviri, cu scopul de a scoate din luptă pe cei ce acceptau reeducarea, sau din viaţă pe toţi adversarii politici şi religioşi care refuzau reeducarea.

 

„La Aiud…nici unul dintre cei care urmau să treacă prin reeducare nu mai era tânăr şi, în plus, majoritatea aveau în urma lor ani grei de temniţă. Aşa că, din punct de vedere fizic, toţi erau la limita de jos a rezistenţei.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud * Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti – 2009, p. 27)

 

Responsabilitatea conducerii penitenciare faţă de „părinţii ideologici”, Partidul şi Securitatea era aceea de a-i „purifica” pe deţinuţii religioşi pentru a putea fi redaţi ca elemente de folosinţă societăţii ateo-comuniste.

 

Deşi pare paradoxal, la deţinuţii creştini tortura îndelungată cu întreaga ei garnitură de orori i-a imunizat ca rezistenţă şi suferinţă fizică, prin arderea lor profund mistică, astfel că rezistenţa moral religioasă creştea pe măsură ce tortura devenea mai intensă, indignându-l astfel pe unul din ofiţerii politici, un căpitan care s-a arătat foarte indignat de starea de spirit a deţinuţilor religioşi:

 

„Cum mama dracului mai puteţi, mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de aluat sunteţi făcuţi, de nimic nu vă atinge? Ne siliţi să scornim, pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă comportaţi de parcă nimic nu vă mai impresionează.” „Nu ne mai impresionează nimic – am îndrăznit să-i răspund – pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-aţi luat tot şi, lundu-ne tot, aţi făcut din noi oameni cu adevărat liberi.” (ibid., p. 28)

 

Planul regimului proletar-comunist ajutat de comisarii şi instructorii sovietici de arestare şi exterminare a tuturor opozanţilor noului regim indiferent de vârstă, sex, pregătire intelectuală, indiferent de natura socială, ţăran, învăţător, preot, demnitar, general, prinţ s-a înfăptuit prin campaniile de arestări începute din 1945 și urmate de  cele două arestări generale, anii 1948 şi 1958-59, astfel că întreaga ţară creştină devenise în acelaşi timp o ţară sechestrată sovieticilor, figurând ca Republică Populară, dar şi Republică Penitenciară.

 

Deţinuţii au fost grupaţi neoficial în două categorii, politici şi religioşi, chiar dacă şi cea de-a doua categorie a fost inclusă tot la deţinuţii politici, pentru a nu se lăsa impresia în „afară” că a fost o persecuţie religioasă. A fost de fapt cea mai crâncenă persecuţie religioasă prin numărul de ani, prin numărul de arestaţi şi prin regimul de represiune continuă. Aparatul represiv la religioşi era cel mai dur, iar uneltele executante erau adevărate bestii selectate din rândul deţinuţilor de drept comun, criminali, tâlhari, violatori, analfabeţi, ori de alte etnii, cele care au îmbrăţişat cu patos şi cu lacrimi de bucurie comunismul.

 

În lagărele de muncă, brigăzile religioşilor alcătuite numai din naţionaliştii creştini erau separate de cele ale politicilor, păzite şi supravegheate permanent de către brigadieri din rândul deţinuţilor de drept comun, „adesea criminali notorii, cărora li se dădea mână liberă, drept de viaţă şi de moarte asupra celor pe care îi avea în subordine.” (ibid., p. 30)

 

În cadrul deţinuţilor religioşi au intrat toţi naţionaliştii creştini ortodocşi, de la vârsta de 13-14 ani până peste 80 de ani, consideraţi de partid, de securitate şi de călăii lor „cei mai înrăiţi duşmani ai poporului.”

 

Aceşti „cei mai înrăiţi duşmani ai poporului”, graţie inumanului, diabolicului regim concentraţionar de constrângere, de tortură diversă şi permanentă s-au refugiat în sine şi dincolo la Dumnezeu prin învăţătură, meditaţie, dar mai ales rugăciune.

 

Când administraţia penitenciară a declanşat programul de reeducare conform voinţei partidului şi securităţii deţinuţii religioşi au impus „rugăciunea continuă”, de la o celulă la alta, astfel încât flacăra psalmilor să nu se stingă niciodată, durând luni de zile, chiar şi în perioada deselor perchiziţii. Spiritul lor arzând nu putea fi observat de gaborii încremeniţi în propria prostie şi-n ura lor feroce. Paralel cu tensiunea supraveghetorilor, creştea însă şi frecvenţa iluminării lăuntice a celor în suferinţă, astfel încât un mistic a remarcat această spirituală transformare: „Comuniştii au distrus şi au închis zeci de mănăstiri şi alte lăcaşuri de rugăciune, alungând în lume închinătorii din ele, şi au umplut, în schimb, ţara de temniţe în care sute şi mii de oameni, mulţi dintre ei fără vocaţie de <<închinători>>, au fost transformaţi în veritabili monahi şi asceţi.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud…, p. 46)

 

Au fost deci sute şi mii de figuri proeminente ale rezistenţei religioase în penitenciarul Aiud, dar şi în celelalte din întreaga ţară care au înfrânt zelul urii temnicerilor, blocând operaţiunea reeducării, sfărâmând lanţul torturilor bicisnicilor executanţi ai puterii vremelnice, pe care Demostene Andronescu le-a urmat pilda şi le-a adus deplina sa recunoştiinţă, îndemnându-ne la venerarea lor.

 

(va urma)

 

+ Sf. Mc. Elefterie, Sf. Mc. Antia-mama sa, Sf. Mc. Suzana