Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Alice PUIU: Solstițiu de singurătate (poeme)

Alice PUIU: Solstițiu de singurătate (poeme)

Pe crucea zăpezilor înalte

 

Mi-e trupul o literă din cartea vieții

sau doar un semn de-ntrebare

pe-ntinsul câmpiei ce-adună-n

ram de gânduri

cioburi din ultima noapte

în care mi-ai scris plecarea

pe crucea zăpezilor înalte.

Și printre file din tăcuta-ți veșnicie

un semn de mirare din gândul tău

lasa-mă , Doamne, să-ți fiu.

 

 

Căderea-n oră

 

O depărtare între noapte și cuvinte

strecoară ninsoarea

în pânza somnului încâlcit

printre nervuri de tăcere

și-n frunze de rugăciune.

În venele morții desculțe

pulsează zăpada memoriei

scuturând ramuri de iarnă

peste ochii unui înger.

Crepusculare ziduri de cer

țâșnesc din ceața trupurilor

decojite de-o ultimă brumă,

și-n amorțirea dealurilor

respirate haotic de lună

se vălurește-n arbori de fum

un gând peste chipuri

ce-n descreșteri de vis

se întretaie cu versul rotunjit

de căderea-n oră.

 

 

Solstițiu de singurătate

 

Culoarea unui gest taie

ziua-n unghiuri și vocale

pierzându-și consistența

într-o relativă indiferență

a zăpezii.

 

Citesc nervurile unei depărtări

dintr-un amurg rătăcit

în iarna pietruită cu ceruri uitate.

 

Între circulare minute de nisip

spații mirate izbucnesc

dintr-o nedesfăcută lumină

și-ți scriu pleoapa unui cuvânt

cu polenul umbrelor din incantații,

oscilând în magma unei insomnii

ce-și trage haotic povara

dintr-un solstițiu de singurătate,

crestat în carnea neizbăvitei iubiri.

 

 

Deschideri

 

Am deschis o usă sperând că am să te văd,

erai în cuvinte ce-mi crescuseră pe inimă

ca niște adieri din alt veac,

erai pe-o margine de anotimp

ca o poveste agățată de umbra unei stele,

dar dincolo de ușă era doar o sferă de amintiri

în care te-nvârteai,

prelungind o singură clipă peste trupul meu de cenușă,

am deschis o ușă către neantul din mine

și tu-mi zâmbeai…

 

Am deschis  noaptea visând că ești o idee,

erai în lacrima oglinzii ce-mi ridicase o aripă

spre neîngăduite bolți de mistere,

erai prin pustietățile deznădejdii

ca o rugăciune aprinsă-ntr-un câmp de tristeți

de orga neîmblânzitei ore,

dar dincolo de noapte pagini curgeau dintr-un ochi

crescut în trunchiul tău de copac

rătăcind păsări printre puncte de suspensie,

am deschis noaptea în răscrucea din trup

și tu m-așteptai…

 

Am deschis lumi bănuind că ești un altar,

erai respirație din semne și versuri

spre alte labirinturi în care moartea

își pierduse glasul

și tu mă scriai…

 

 

Un corn de inorog

 

Mă deznod din lăuntrul unui somn atavic

cînd noaptea din trup

e-un râu revărsat peste lună,

când păsări de fum dezghioacă semne

din visul cuvintelor ce-au crescut

între două nemărginiri ale aceleiași mâini.

Tăceri înfășurate de-un ochi

izbucnesc în aurore boreale

ca o respirație a neantului

adunat în cealaltă mână

și-n ramuri încercănate

de oglinda unui vers

se strânge amurgul ruinat de umbre

când sufletul s-a răstignit

de-un corn de inorog

ce bate clipa-n orologiul lumii.

—————————–

Alice PUIU

13 decembrie  2019


Etichete: