Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Eugen Oniscu: MĂREȚIA UNEI PARABOLE

Eugen Oniscu: MĂREȚIA UNEI PARABOLE

Capitolul cinsprezece din Evanghelia după Luca, începe cu două versete ce au un mesaj minunat pentru noi. Ne este descrisă în aceste versete, nemulțumirea cărturarilor și a farseilor pentru că Iisus Hristos se apropia prea mult de oamenii păcătoși. Îmi place cum evanghelistul Luca ne redă acest fapt: ,,Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Iisus ca să-L asculte. Și fariseii și cărturarii cârteau și ziceau: ,,Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei.” (Evanghelia după Luca 15:1-2) Vameșii formau o categorie de oameni foarte desconsiderată pe vremea lui Iisus în Israel, pentrucă se puseseră în slujba romanilor și pe lângă faptul că luau acele taxe vamale îi mai jupuiau și pe oameni, de aceea erau foarte desconsiderați.

De asemenea, evanghelistul Luca ne spune că împreună cu vameșii, și alți oameni păcătoși se apropiau de Iisus pentru al asculta. Pentru că simțeau că El îi iubea așa cum nimeni nu îi iubise vreodată în viață, și mai ales își dădeau seama că El dorea să îi salveze, ba mai mult, le vorbea despre un loc și pentru ei în împărăția cerurilor. Se pare că acest mesaj plin de iubire răscumpărătoare a lui Iisus, i-a deranjat pe oamenii religioși ai timpului Său, pentru că ei nu puteau concepe împărăția cerurilor ca pe un loc unde să intre vameși și tot felul de păcătoși răscumpărați prin har. Nu puteau înțelege o astfel de iubire ce practic demola toate criteriile lor după care oamenii erau acceptați sau respinși de Dumnezeu. Oare astăzi lucrurile sunt diferite? Reușim noi oare să înțelegem iubirea lui Hristos pentru neamul omenesc păcătos?

Cred că acest capitol din Evanghelia după Luca, evidențiază foarte bine iubirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru oamenii căzuți ce își trăiesc viața departe de Dumnezeu, unde Iisus ne prezintă trei parabole: cea a oii pierdute ce îi reprezintă pe oamenii ce sunt departe de Dumnezeu, dar își dau seama că sunt pierduți și își caută drumul spre casă. Oaia pierdută zbiară în noapte dorind ca Păstorul să o audă și să o găsească, pentru că nu cunoaște drumul spre staul. Apoi ne este prezentată parabola banului de argint pierdut, ce îi reprezintă pe acei oameni ce se dedau plăcerilor păcătoase și urmează în totului tot un stil de viață plin de secularism, ignorând astfel chemarea duioasă a lui Hristos la mântuire. Iar când unor astfel de oameni li se spune că sunt pierduți și morți din punct de vedere spiritual, ei râd și afirmă că nu sunt pierduți și că totul este bine în viața lor.

Cea de a treia parabolă a fiului pierdut, cred că răspunde foarte bine la întrebarea: ,,Cum este Dumnezeu? În această parabolă ne este prezentată acea categorie de oameni ce au trăit cândva o viață spirituală, sau bucurat un timp în iubirea lui Dumnezeu, și apoi învinși de atracțiile păcatului i-au întors spatele lui Dumnezeu. Însă după un timp au constatat că consecințele păcatelor lor sunt amare, și au pornit din nou spre Dumnezeul care nu obosește iertând.

Iisus a fost un mare povestitor, oricine citește parabolele Sale își dă seama de acest lucru. De altfel, se pare că noi oamenii suntem foarte atrași de o poveste bine întocmită și frumos povestită. Iar Iisus a așezat adevărurile Planului de Mântuire sub forma unor parabole pentru a ne capta și a ne mișca inimile. Prima parabolă este cea a oii pierdute, unde ni se spune: ,,Dar El le-a spus pilda aceasta: ,,Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, și pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci și nouă pe izlaz și se duce după cea pierdută până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; și, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii și vecinii săi și le zice: ,,Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.” Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.” (Evanghelia după Luca 15: 3-6)

Comentatorii Noului Testament, ne spun că Iisus când a rostit cele trei parabole menționate în capitolul cinsprezece se afla în zona muntoasă a Pereii, și mai avea doar două luni până a fi crucificat. În mare parte populația din acea zonă era săracă, iar pentru ei o turmă de o sută de oi însemna foarte mult, și mulți din ascultătorii Săi își aduceau foarte bine aminte de modul cum ei procedaseră atunci când pierduseră o oaie. Pentrucă păstoritul era una din ocupațiile oamenilor din acea zonă muntoasă. Această parabolă ne vorbește de o anumită categorie de oameni ce își dau seama că sunt pierduți, dar nu au puterea de a găsi drumul spre Tatăl Ceresc.

Parabola ne învață că Dumnezeu îi caută pe astfel de oameni, pătrunzând în noaptea vieții lor pentru ai salva. La fel cum îl căuta pe Adam în Eden după păcătuire când acesta se ascunsese, însă ecoul acelei întrebări a lui Dumnezeu: ,,Unde ești?” Ajunge până la noi astăzi. Este foarte bine relevată aici preocuparea lui Dumnezeu pentru omul pierdut în noaptea păcatului. Vestea bună este, că în întunericul acestei lumi și în adâncimile durerii sufletului omenesc, Iisus pătrunde pentru a ne salva și mântui din păcatele noastre. Această parabolă este o demonstrație măreață a Planului de Mântuire, ne este revelată aici minunata iubire a lui Dumnezeu pentru o lume păcătoasă. Profunzimea Planului de Mântuire ne este dezvăluită în toată grandoarea, îl vedem pe Iisus pătrunzând în noaptea suferinței umane pentru ai căuta pe cei pierduți, pe cei ce cu disperare își caută drumul spre casă dar nu și-l pot găsi singuri.

Ne este evidențiată aici neputința umană atunci când este vorba de mântuire, noi nu ne putem mântui singuri și nu putem face fapte bune pentru a câștiga favoarea lui Dumnezeu. Parabola ne învață că mântuirea se obține doar prin ceea ce Iisus a realizat la cruce pentru noi. Iar faptele bune sunt roadele mântuirii, lucrate în viața noastră de Duhul Sfânt. Din această parabolă străbate puternic spre noi vestea bună a mântuirii, și imaginea lui Iisus ce străbate noaptea păcatului omenirii, pentru a căuta să salveze suflete pierdute. El a coborât din universul Său imens, de la tronul lui Dumnezeu pentru a ne mântui, fiind acoperit de ocară și umilință, însă El a avut în minte bucuria din ceruri pentru cei salvați, de aceea nimic nu a putut să-L oprească din drumul Său spre cei pierduți.

Păstorul din parabolă, după ce își găsește oaia o pune cu bucurie pe umeri, nu o dojenește și nici măcar nu o silește să meargă înapoi, ci o ridică pe umeri și străbate noaptea pentru a o readuce înapoi în staul. Avem aici o imagine nespus de frumoasă, a ceea ce înseamnă lucrarea mântuirii în viața celor ce acceptă că sunt pierduți din punct de vedere spiritual și simt că au nevoie de Hristos. Parabola oii pierdute se sfârșește cu bucuria Păstorului care îi cheamă pe prietenii și vecinii săi, spunându-le să se bucure împreună cu El pentru că a găsit oaia pierdută. Și de la bucuria de pe pământ suntem transportați la bucuria din ceruri, unde ni se spune că este bucurie pentru orice suflet salvat din noaptea păcatului.

Este frumos acest tablou al bucuriei cu care parabola culminează pentru a ne face să înțelegem că cerul întreg este implicat în salvarea omului, și că există o mare bucurie pentru cei pierduți ce acceptă să fie purtați de Iisus spre casa Tatălui Ceresc. Minunat este faptul că mântuirea este foarte mult asociată cu bucuria în ceruri și pe pământ, pentru că ceea ce era pierdut a fost găsit. Această întoarcere a celui pierdut generează bucurie, și o adevărată sărbătoare a mântuirii în ceruri. De aici eu înțeleg că a conlucra cu Dumnezeu în lucrarea de salvare a celor pierduți, înseamnă a intra de asemenea în bucuria Sa. Viața uneori ne copleșește cu probleme de tot felul ce uneori ne umplu inimile de stres, însă dacă dorim partea noastră în această viață, poate fi și bucuria ce se coboară de la Dumnezeu în inimile noastre. Minunat este faptul că și astăzi Iisus încă îi mai caută pe cei pierduți pentru ai conduce pe calea mântuirii.