Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » ANTON CONSTANTIN: FIINȚA DE ROUĂ

ANTON CONSTANTIN: FIINȚA DE ROUĂ

FIINTA de ROUA

MARTIRIUL LACRIMII NEPLÂNSE, I

„Ce-i viața,
dacă nu umbra unui vis care fuge?”

(Umberto ECO)

Doamne, nu am astăzi atâta credință
Pentru jertfă pentru a mea ființă ;
Sunt curcubeul visurilor mele :
Mă-nvelesc în lacrimi, trăiesc din durere !

Doamne, nu am cum să nu Te iubesc
Mă închin și parcă Înalturi noi eu cuceresc ;
Simt sufletul Tău în sufletu-mi se-aprinde stea:
Deschid inima lacrimii și ea să plângă ar vrea !

Doamne, nu am cumințenia vieții bogate
Mă zbat în franjuri de singurătate ;
Abisuri lumii mereu mereu mă surpă :
Frumoasă e clipa trăită acum, nu după …

Doamne, nu am cum să nu Te iubesc
Ceruri Tale în ființa mea plutesc;
Simt rănile vieții în dor de dor firesc,
Sfințite clipele căci întru Tine pururi trăiesc!

MARTIRIUL LACRIMII NEPLÂNSE, II

„Cel mai bine şi-a folosit viața cel care
s-a bucurat cel mai mult de ea!”

(Samuel BUTLER)

Cu lacrima strânsă în pumni
Au lăcrimat adesea oamenii cei buni
Și s-au purtat cu drag și sinceritate
Spre a Te avea o, Doamne, și după moarte !

Cu sufletul ascuns în rugi de taină
M-au luminat îngerii-n prea sfântă haină
Și m-au dus, m-au dus spre Schit
Să-nlocuiesc sufletul cu miez de infinit !

… Cu lacrima strânsă în pumni
Au lăcrimat adesea oamenii cei buni
Și s-au purtat cu drag și sinceritate
Spre a Te avea o, Doamne, și după moarte !

Cu sufletul ascuns în rugi de taină
M-au luminat îngerii-n prea sfântă haină
Și m-au dus, m-au dus spre Schit
Să-nlocuiesc sufletul cu miez de infinit !

RUGA IERBII

„A te ruga înseamnă a te reculege,
a fi surd la zgomotul deşert al lumii,
a intra în altarul ce fiecare îl poartă în el
şi astfel să asculţi glasul lăuntric şi tainic,
răsunetul înţelepciunii, Bunătăţii şi Frumuseţii Supreme.”

(Paul VALLOTTON)

În ruga ierbii ard noaptea stele
Sărutul zilei e roua cea pură;
Pământul are-n iarbă mângâiere
Când lacrimile noastre le-ndură!

Cu ruga ierbii suntem rude
Sărutul care arde în sărut;
Pământul tainic ne ascunde:
Unde să plec? Cum să te uit?

În ruga ierbii greieri cântă
Amurgul discret, delicat;
În jur e-o pace sfântă adâncă
Și umbra ne-am îmbrățișat!

Cu ruga ierbii stăm tăcuți
În pridvorul casei părintești;
Mai trec pe drum păreri, necunoscuți:
Rămâi viață cu mine! Să nu mă-nierbești!

CONTUR de TOAMNĂ

„Toamna este
a doua primăvară
când fiecare frunză
este o floare.”

(Albert CAMUS)

În vasele de lut de altădată
Toamna curge în vinul nou;
Iubiri ard în miez de șoaptă,
Sufletul înflorește în ecou!

Cade o frunză în mâna ta;
E-atâta plutire în jur încât
Nu mai am pe cine chema;
Toți îngerii-mi țin de urât!

Și nu vreau să mai ascund
Conturul toamnei în amurg;
Stau singur, tăcut și crud
Sevele-n mine tainic curg!

De-aș fi cu tine totul s-ar schimba;
Viața în al fericirii alb veșmânt…
Iubește-mă cum iubește primăvara
Toți sfinții care-n inima noastră sânt!

SUFLETE de ROUĂ, I

„ Să dărui totul, să sacrifici totul
fără speranță de răsplată;
asta înseamnă iubire.”

(Albert CAMUS)

Printre fluturi și stele
Unind două emisfere
Sufletul în durere
Iubire pură-și cere!

Adie briza îndoielii care
Sfărâma inima ce doare
Când lacrima-i iertare
Și speranța e-ntrebare?!

Nu robiți suflete de rouă
Voi, vrăjmași ai clipei de taină;
Eternitatea se-mparte-n două
Iubirea e o inimă-n unică haină!

Nu ardeți suflete în rugă
Voi, trădători de sacrificii noi;
Iubirea nicicând nu alungă
Chiar dacă este vânt, vifor și ploi?!

SUFLETE de ROUĂ, II

„Iubirea adevărată
te face totdeauna mai bun,
oricare ar fi femeia care o inspiră.”

(Alexandre DUMAS fiul)

Să iubești cu adevărat
Dincolo de trufii și păcat;
Să arzi în tine miezuri de rouă,
Să-mparți lacrimile toate-n două!

E cel mai frumos, mai sfânt sentiment;
Gândul e poezie, spiritul e viu, ardent…
Îl potolește ruga, sufletul care iartă
Miezul de rouă inclus în șoaptă!

Să iubești femeia care-n brațe
Te ține cu inima-n speranțe;
Să iubești, să prețuiești, să știi
Că femeia-i metaforă-n poezii!

Cel mai frumos poem de nesfârșire e ea;
O stea care o vezi, apare în altă vie stea…
Te bucuri când o iubești, când te iubește până
Cercuri de lumină se vor așterne peste trup-țărână!

SUFLETE de ROUĂ, III

„Pentru a te face iubit este de-ajuns să plîngi.
Eu nu plâng niciodată sau plâng pe ascuns.”

(Antoine de SAINT-EXUPERY)

Te iubesc Iubire, lacrimă cu lacrimă;
Te iubesc în miez de rouă și de rugă,
Te iubesc între temere și patimă
Când toți din mine mă alungă!

Te iubesc Iubire, oriunde vei fi;
Te iubesc în lanțuri și în stele,
Te iubesc înzidit zi de zi
În doruri vii și în durere!

Te iubesc Iubire, când toți mă vând;
Te iubesc când sânt pe cruce singur,
Te iubesc în ceruri și pe pământ
Singurătăți impure să (și) îndur!

Te iubesc Iubire, strop de flacără în sânge;
Te iubesc când sufletul întrânsul plânge,
Te iubesc când toți de mine fug departe…
Viața mea, ție rouă-n miere, puritate ?!

SUFLETE de ROUĂ, IV

„ Dacă iubirea ta nu are speranța să fie primită, dator ești să taci… Dacă iubirea ta nu este primită și ajunge să fie o zădarnică rugăminte – asta fiind răsplata fidelității tale –
și dacă nu ai puterea sufletească de a tăcea,
atunci caută să te vindeci,
dacă dai peste vreun medic priceput în așa ceva.
Căci iubirea nu trebuie confundată cu sclavia inimii.
Iubirea care se roagă este frumoasă,
dar cea care imploră este dragoste de slugă.”

(Antoine de SAINT-EXUPERY)

Dacă sunt în iubirea ta suflet de rouă;
Dacă ești în sufletul meu suflet de rouă,
Dacă roua e în rugă iubirea cea nouă…
Mă iartă… eu îngenunchiez și când plouă!
Mă iartă… amestec lacrimă cu lacrimă și plâng;
Mă iartă… de unde, de unde să te strig singur?
Mă iartă… adun toate tăcerile în sufletul tâng…
Mi-e dor de tine, oriunde-ai fi, orice-ar fi să-ndur!
Sunt slav inimii tale; bulgări de rouă se rostogolesc
Peste sincerități, suavități și miez de poezie…
Spune-mi, spune-mi că știi cât de mult eu te iubesc,
Spune-mi tot ceea ce nu vrei ca lumea să știe!
Implor iubirea ta; și, plâng în suflete de rouă;
Implor nesfârșirea care însângerează în mine…
Mi-e dor de tine; și, orișice galaxie nouă, nouă
Se rupe în două; noi când ne unim, iubire, Iubire?

IMN ȚĂRII MELE, ROMÂNIA!

„Neamul este etern prin Cultul Eroilor”.
(Nicolae Iorga, 1871-1940,
istoric, scriitor, om politic şi academician)

Ecoul dorului de Țară
Se aude în miezuri de azur
Și în suflete celor care luptară
Pentru al Patriei sfânt contur!

Ecoul dorului de Țară
Se simte-n sângele de eroi
În strigătul celor ce plecară
Să apere Patria-n război!

Ecoul dorului de Țară
Se vede-n steaguri tricolore
În lacrima cea mai amară
În visuri de mamă și în hore!

Ecoul dorului de Țară
E viu astăzi în fiecare
Căci nu iubim ce ne lăsară
Strămoșii în lupte seculare!

PATRIA MEA, ROMÂNIA!

„Într-o ţară aşa de frumoasă, cu un trecut aşa de glorios,
în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: „Sunt român!”
(Alexandru VLAHUȚĂ)

PATRIA – zăcământ de dor și de poezie!
PATRIA – cel mai frumos poem firesc
E lacrima care în orice ființă învie
Patriotescul îndemn: „pururi Te iubesc!”

PATRIA – e gândul sincer curat adevărat!
PATRIA – roua cristalului de suflet în care
Iubirea e miez de lumină-n diamant,
Gândul everfescent întru jertfă și iertare!

PATRIA – cuibul sufletului protector!
PATRIA – suma sentimentelor solare,
E rana dorului din dor
Prezentul fără de răbdare!

PATRIA – steag și stemă și eroi!
PATRIA – Ființa vie ce există în noi
E emergența fiecăruia până când
Cerul topitu-s-a cu noi-n pământ!!

FIINȚA de ROUĂ, I

„E mare necaz să ai ochi şi să nu vezi, să nu priveşti lucrurile aşa cum se desfăşoară ele, să nu vezi urzeala vieţii de fiecare zi. Să ai ochi, şi să nu vezi. Să nu mai fii curios, să nu te intereseze ce se întâmplă. Să nu mai vezi că frumuseţea există, să nu simţi că, deşi realitatea e limitată, ochii noştri sunt plini de dorinţe nelimitate!”

(Pier Paolo PASOLINI)

Ființa mea de rouă
Nu poate plânge în lacrima ta!
Se rupe mereu în două
Și speră să o vadă (și) altcineva!

Ființa mea o ții ascunsă-n pumni
Și tainic tu te rogi cu ea!
De ochii lumii mereu o ascunzi
Și speri să n-o vadă (și) altcineva!

Ființa mea e-n fiecare strop de ploaie
Care coboară pe hainele tale triste!
Ar vrea să se topească în ființa ta
Dar nu mai are sufletul azi acatiste!

Ființa mea o strângi la piept mereu
Chiar dacă ți-e bine… chiar dacă ți-e rău!
Și mă ascunzi de lume și de rele…
Îți mulțumesc, durere din durere!!

FIINȚA de ROUĂ, II

„Soarele poate fi cea mai mare durere a ta,
sau cea mai mare alinare a ta,
în funcţie de felul cum îi vezi strălucirea!”

(Anthony LICCIONE)

Pune-mi ființa toată în lacrima ta;
Știu – îți voi răni nesfârșirea!…
Dar mă iartă, eu pururi te-am dorit
Mai mult ca viața, mai mult ca iubirea!

Nu mă strânge în pumni însângerați;
Fie-ți milă de suavitatea mea vie!…
Te vor condamna părinți și frați
Dar eu te voi iubi pururi, scumpă poezie!

Fragilitatea ta în ceruri mă mângâie!
Mă iartă că ți-am dat aripi, și n-ai zbor!…
Mă iartă că te sfâșii în mine cu trufie
Și eu nu pot fi cu tine înțelegător?!

Mă iartă că eu plec în razele solare!
Mă iartă că mi-ai fost petale de înger!…
Coboară pururi cerul întru sfântă iertare:
Iubirea mea înalță-te miez adânc de adevăr!

VACUUM de IREALITATE ACCESIBILĂ, I

„ Poezia pe care o simţi este ca şi înţeleasă!”

(Grigore VIERU)

Îngăduința ta e fără margini
Pleoapele amurgului surpate;
Aștern tăceri pe oarbe pagini
Și tu rostești ruga de puritate?!

Atâta alb e în jur și mi se pare
Că mult mai mult alb are să vină;
Pun vinul roșu tainic în pahare
Și Te aștept Iubire, în dorul de lumină!

Nu plânge încă; nu te-am rostit pe nume!
Poți fi alta sau oricând tu altceva…
Mă mint că viața din viață se recompune,
Dar dintr-o lacrimă… cât mai pot lăcrima?!

Nu m-ai iubit destul; îți pare rău
Că și tăcerile ard fără de contur…
Ne ierte toți, eu/tu și Bunul Dumnezeu
Să nu rămână fără de noi atât de singur!

VACUUM de IREALITATE ACCESIBILĂ, II

„ Întâi să lucească pe vârful peniţei
stropul cel roşu al sângelui meu,
pe urmă roua pe iarbă!”

(Grigore VIERU)

Pluteşti în miezuri de rouă
Decodificare a sângelui meu;
Lacrima se-mparte în două,
Absența se-ascunde întrânsa mereu!

N-am să te condemn niciodată cu nimic!
Am vrut să fiu fericit; ești fericită până
Totul s-a topit din min e spre minus infinit
Și ființa mea uită, uită spre tine să vină?!

Nu m-ai înțeles; nu te-am înțeles…
Nici trădările azi nu mai ard intens;
Cade cenușa unui ideal înalt și sterp…
Care reproșuri?… ce mai contează-un regret!

Plutești în miezuri de rouă
Pe iarba uscată proaspăt cosită…
Sentimentele de viață vie nouă
Trec din trădări în patimi și-n ispită?!

VIAȚA pe un PETEC DE HÂRTIE, I

„Viața poate fi înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.”

(Soren Aabye KIERKEGAAERD)

Scriu
întru substanța
secundelor ce vor urma
între nu și da, între aici și oriunde…

Scriu
ca să-mi protejez lacrima
să nu fie rugă de Dumnezeu
doar ea, numai ea (fără de mine) tot ea!

Scriu
pe miezul clipelor uscate
temere de înalt și singurătate
între a fi și a nu fi, între poate și nu poate…!

Scriu
ca să nu țip spre mine
când se surpă destin printre destine…
mă iartă Doamne, aș vrea să-mi fie bine, bine!

VIAȚA pe un PETEC DE HÂRTIE, II

„Să-ţi pese mai mult de conştiinţa ta decât de părerea altora.”

(Publilius SYRUS)

Coli albe, albe de hârtie…
Zăpada iluziilor m-a înghețat;
Ninge fericit într-o poezie,
Călăuzele au sufletul scindat?!

Cobor albul dintre îngeri…
Și zborul în mine e sfărâmat;
Degeaba acum viață tu, iar mult sângeri
Căci te-am iubit mereu, și mult et te-am rugat!

Rămâi, rămân în albul pur…
Copilul cel de ieri fără de contur;
Și iartă, iartă lumea așa cum e rece
Trecută prin reproșuri, fără-a-nțelege?!

…Și-albul se topește imperial în mine;
Istorie e totul, sufletul urcă-n stări divine!
Mărturisesc plânsul întru esență și adevăr
Ființa toată arde Lumină vie sfântă în Cer!

COLIND pentru PĂRINȚI, I

Mamei mele, prețuire întotdeauna!

Te caut Mamă în miez de stele
Te caut în doruri adânci și grele
Și tu te-ascunzi în lacrimile mele
Și tu te-ascunzi în lacrimile mele!

Nu-mi ceri nimic, nimic niciodată
Nici gândurile-rugă-n orice șoaptă
Orice ți-aș da, orice dar fără de Tată
Orice ți-aș da, orice dar fără de Tată!

Nu-ți trebuie averi multe sporite
Nici bani mai mulți, ci câteva clipe
Să le petreci între copii și nepoți,
Să te bucuri de viață, de noi-toți!

Ai azi de toate, ai suflet de colind
Se simte-n jur aer rece de molid
Și-n veșnicia ce va veni toți te cuprind
Și-n veșnicia ce va veni toți, Mamă te cuprind!

COLIND pentru PĂRINȚI, II

Tatălui meu, pururi aducere aminte!

Printre brazi și cetine de munte
Printre suflete adânci și mute
Printre vieți ascunse și cărunte
Tată, lasă colindul meu să nu te uite!

Printre muguri de luceferi ce ard pe cer
Printre porți de singurătăți și de adevăr
Printre copii, nepoți și flori dalbe de măr
Tată, lasă colindul meu întru CRED și SPER!

Printre îngeri ce sporesc continuu
Printre starea de toți și setea de Unul
Printre cei ce mizează Da-ul contra Nu
Tată, colindul vieții mele pururi ești Tu!

Printre sfinții ce-n nemargini sângerează
Printre cuvintele-rugă ce ard în fiece rază
Printre trăiri ce dintru amintiri tainic vibrează
Tată, colindul vieții mele în tine sfânt viiază!

VIAȚA la GERUNZIU, I

„ Omul este totdeauna pradă propriilor sale adevăruri!”

(Albert CAMUS)

Sângerând
În realități multiple
Ființa mea caută întrânsa
Compasiuni și cerințe!

Luminând
În miez de esențe
Ființa mea arde în poezie
Surpări de suflet, reminescențe!

Tulburând
Efemerul suav aditiv
Ființa mea cuprinde nesfârșirea
Atât de departe mie eu pururi fiind!

Poetizând
Cerul coboară-n epitalamuri
Ființa mea topindu-se-n trufii
Dorul de a fi… tu, viață, când re-vii?!

VIAȚA la GERUNZIU, II

„Să dărui totul, să sacrifici totul fără speranţă de răsplată: asta înseamnă iubire!”

(Albert CAMUS)

Iubind
Flăcările se topesc
În mantii de rouă
Și în cruciade imaginare!

Iubind
Razele ard în curcubeu
Cromatica speranței
În miez de epitalamuri!

Iubind
Îngerii coboară în poezii
Sufletul modelându-l continuu
Întru jertfe și sacrificii ultime!

Iubind
Sfinții se desprind din icoane
Lacrima le vindecă răni nevăzute
Ruga mea așteptându-te pretutindeni!

SCULPTURI în MIEZURI de LACRIMI, I

„A trăi înseamnă să simți și să gandești, să suferi și să te bucuri. Orice altfel de viață înseamnă moarte.”

(Vissarion Grigoryevich BELINSKI)

Sufletul arde în esența iubirii;
Jertfă e gândul în complot;
Taina întrezărește triumful
Lacrima – lăcaș înlăuntrul clipei!

Sufletul își sculptează înfrângerile;
Topirea timpului printre tăceri;
În rănile amurgului aduceri aminte
Lacrima ascunsă însângerând pumni!

Sufletul în negoț de iluzii;
Cea mai frumoasă poezie nescrisă;
Mă îndoiesc de propriile metafore
Lacrima înrobind conținutul ființei!

Sufletul ca un artist devotat artei;
Autoînzidire în nemargini suave;
Ating cu teamă structure posibile
Și Lacrima plânge, înttrânsa tot plânge…

SCULPTURI în MIEZURI de LACRIMI, II

„A reflecta asupra vieții – asupra vieții în fața morții – nu înseamnă fără îndoială decât a ne aprofunda interogația – ”

(Andre MALRAUX)

Strigăt despicat în miez de lacrimă;
Drum sferic în fisuri de suflet;
Pseudo-percepții; eu și îngerul meu
Incluși în arta singurătății o, viață!

Înlăuntrul neliniștii orb punct- lacrima;
Gheare circulare îmi sfâșie sufletul;
Interior cu petale de îngeri sângerând
Mai mult ca viața fructele făgăduinței!

Mângâind spații între metafore
Adevărul se dilată a trădare;
Mai aproape de mine e lacrima
O galaxie pe care o vor redescoperi alții!

Mă înșel continuu cu partea mea de nesfârșire;
Martir printre gânduri care reîncep/ sau se succed;
Interior cu petale de îngeri sângerând!
Mai mult ca viața fructele făgăduinței!

SCULPTURI în MIEZURI de LACRIMI, III

„Aceasta scurtă viață pe care o aveți poate fi transformată într-un paradis. Această mica planetă este floarea de lotus a paradisului!”

(OSHO)

Întuneric se desface
Din păienjenișul șoaptei
Negrul înconjurat de alb uscat
Coaja singurătății plesnește a viață!

O lacrimă – ca o floare de suflet
Pe care o sărut în ascuns
Ființa supraviețuind în ființă…
O lacrimă: mai frumos ce-mi pot dărui?!

Viața desprinsă din mărturisiri
Monede cu chipuri de altădată
Nu mai au preț; n-am ce mai cumpăra…
Alții îmi îngroapă iluzii, vise, neînfloriri!

O lacrimă – ca o floare de suflet
Pe care o sărut în ascuns
Ființa supraviețuind în ființă…
O lacrimă: mai frumos ce-mi pot dărui?!

SCULPTURI în MIEZURI de LACRIMI, IV

„Adevărata savoare a vieții
se găsește înlăuntrul vostru!”

(OSHO)

Totul se preface din întuneric lumină
Dacă sufletul știe a dărui continuu;
Cuvintele înfloresc în metaforă
Aripile susținând înaltul – miez de curcubeu!

Teama înlocuirii răului cu mai rău
Lacrimile coborând în noi lacrimi
O ultimă structură a fricii – tăcerea
Mai jos decât abisul nevederea celorlalți!

Apele întunericului înecându-mă mereu
Ce a mai rămas din mine nu mai e absență
O pulbere ar spune peste ani și ani cineva
Niciun înscris în miezuri de lacrimă, nimic!

Adânc crucificat peste trup de vânt
Fragmente de iluzii intersectându-se
Cad continuu în starea de unul pe unul
Revoltă fiind reperele care nu mă mai văd!

SCULPTURI în MIEZURI de LACRIMI, V

„Adevărul e că, de îndată ce nu mai suntem nevoiți
să ne îngrijim de viața noastră,
nu mai știm ce să facem cu ea și o irosim cu totul!”

(Andre GIDE)

Sufletul meu, Iubire
Pentru poezie ne jertfim continuu
Negoț făcând cu trufii și iluzii,
Arvună fiind eternitatea fiecăruia!

Aceleași scindări de ecou
Trupul înflorind în lacrimă
Orice contur dinlăuntrul clipei
Sfărâmându-se (în timp) din nou!

Sufletul meu, Iubire
Ne irosim în singurătăți fade
Captivi în efemeride crude
Rebeli printre idoli și simboluri!

Același orizont ne cuprinde
Rănile noastre sângerând inutil
Sculpturi în miezuri de lacrimi
Țipătul ființei devorând esențe!

SCULPTURI în MIEZURI de LACRIMI, VI

„Am învățat că viața îți poate fi schimbată
în câteva ore de către oameni
care nici nu te cunosc!”

(Octavian PALER)

Copiii mei, prindeți-vă de viață
Cu toată speranța și sinceritatea;
Fiți miezuri vii de curcubeu,
Rugă deplină întru Bunul Dumnezeu!

Copiii mei, îngrijiți-vă de sfinți
Părinții voștri sunt de-a pururi;
Uitați de trufii, de fals, de trădare,
În iubire ard lacrimi sincere, egale!

Copiii mei, înainte de nemarginire
Iubiți-vă visurile, stăruiți în înfloriri;
Purtați fructele ființei voastre peste tot,
Dăruiți mereu din ele, fiți vieții altora suport!

Copiii mei, tăcerea unește în rugă,
Lacrimile plânse împreună unifică;
Nu fugiți de cei ce vă ridică,
Ajutați, fiți zboruri, clipă de clipă!

ȚIPĂT în MIEZUL CLIPEI, I

„Asta e condiția ființei:
viața, nu durata vieții!”

(Ion Luca CARAGIALE)

Se duc bătrânii, toți se duc;
A căzut bruma și frunzele de nuc;
În Deal se-aud clopote de jale
În țipătul clipei- suflet fără scăpare!

Se duc bătrânii, toți se duc;
Vin copiii, pe-ascuns, din trecut
Cu amintiri cu lacrimi cu sărut;
Aprind o lumânare… și, iar se duc!

Cad gânduri printre răni nevăzute;
Lumina arde fără ca să-i uite;
Mai stau, de taină, la priveghi
Copii certați, nepoți perechi-perechi!

Cad gânduri în clepsydra vieții până
Turnăm peste părinți țărână cu țărână
Și ardem sufletul lor într-o lumânare
Proiecție a vieții noastre, -n continuare ?!

ȚIPĂT în MIEZUL CLIPEI, II

„Fiecare experiență de viață,
fiecare lecție pe care o învăț
este cheia spre viitorul meu!”

(Clark GABLE)

A pus mama lacăte la ușă;
Tata a plecat, a plecat demult;
Nimeni lacrima n-o ascultă,
Cum se-neacă în dorul ei durut!

Cheia a pus-o sub streașină;
Într-un cui știut de toți;
Cad în curte ploi ce suspină
În dorul bunicii de nepoți!

A tras mama perdelele toate;
A aprins candela și s-a rugat
Să le dea copiilor sănătate,
Viață-n fericiri, făr-de-păcat!

A chemat îngerul pe-ascuns;
Și i-a spus ceea ce nouă nu ne-a spus…
Să mai rugat pentru toți deodată…
Și-a plecat, a plecat la tine, Tată!

INVOLUȚII, I

„Cel mai bun mod de a te pregăti pentru viață
e să începi să trăiești!”

(Elbert HUBBARD)

Lacrima mea nu cere nimic,
Nu cere de la tine viață
Nici fracțiuni din Infinit,
Nici miezuri de speranță!

Involuții divine încep cu lacrimi
Părți de sfinți orbi în incluziuni
Nemargini subtile tangente-n plâgeri:
Viața se va eroda mereu întrânsa!

Atât de înalt e gândul în care
Tăcerea arde nuclee solare…
Cad meteoriți întru iluzii noi
Îngerii topesc imaginile în noi!

Începi să trăiești după ce
Totul în jurul e fără-de-lege:
Lacrima se topește-n psalm divin;
Eu, mie, Doamne, când îmi mai aparțin?!

INVOLUȚII, II

„Cel mai trist aspect al vieții actuale este că
știința acumulează cunoștințe mai repede
decât acumulează societatea înțelepciune!”

( Isaac ASIMOV)

Am învățat de la viață să nu cer nimic!
Tăcerile s-au împrăștiat în rugi
Și lacrimile s-au surpat
În intinerarul crucii!

Am învățat să nu fiu nici Iuda și nici Iisus
Să nu cred mai mult decât pot spera
Să nu învăț pe cei care vor
Și nu-mi apreciază învățătura!

Am învățat să-mi țin lacrimile în pumni
Și să lupt cu tărie pentru ele
Să sângerez printre săbii și nebuni
Să strălucesc în miezuri de durere!

Am învățat să dau din setea mea tuturor
Să-mpart pâinea mea dor cu dor
Ziua de mâine și orice speranță nouă
Să o înfloresc în bob de iubire și de rouă!

(din Constantin ANTON – „Frânturi de Zbor” ,
ediţie limitată pentru colecţionari
și iubitori de poezie, aforisme și de cugetări,
Colecția Ideal și Puritate, nr.6,
Editura PIM, Iași, 2019)