Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Eugen Oniscu: DEZAMĂGIT DE VIAȚĂ (2)

Eugen Oniscu: DEZAMĂGIT DE VIAȚĂ (2)

Într-o seară, Paul stătea pe o bancă dintr-un parc ce se afla în apropiere de casa lor. Era foarte adâncit în propiile sale gânduri sumbre, fiind foarte convins că trebuia să sfârșească cu viața lui și să nu mai trăiască agonizând. Pe o bancă în fața lui stătuseră un timp două fete, la un moment dat una dintre ele scoase o țigară și o întrebă pe cealaltă dacă nu are un foc. Dar fata nu avea și îi spuse să-i ceară lui Paul, la care fata ce dorise să fumeze spuse:

– Nu pot să fac așa ceva nu vezi ce față are.

Și într-adevăr fața lui Paul era palidă și adânc marcată de suferință și zbucium. Ba mai mult de atât, uneori stând în mijlocul oamenilor era atât de absorbit de gândurile sale, încât devenea total absent la tot ceea ce se întâmpla în jurul său. Ideea sinuciderii devenise pentru el o idee obsedantă la care începuse să se gândească zi și noapte cu dorința fermă de a termina odată cu toată viața sa chinuitoare. Acele raze de lumină ce pătrunseseră în sufletul său când o întâlnise pe Alina se spulberaseră, și toată ființa sa îi fu inundată din nou de un potop de gânduri sumbre ce îl împovărau. Simțea o povară pe sufletul lui, era ca și cum o greutate teribilă i se așezase pe inimă și îl strivea, iar el se tot zbătea încercând să scape, însă nu era cu putință. De aceea vedea în actul sinuciderii plănuit de el o totală eliberare. Știa că doar așa nu va mai suferi și totul se va termina. Situația în care se găsea îl înspăimânta datorită faptului că se considera un ratat, și de aceea totul i se părea pierdut. Se simțea învăluit în negurile disperării și cu cât încerca să iasă simțea că se afundă și mai tare într-o depresie adâncă.

Pe cerul acelei seri de vară, începură să apară unele stele luminând cerul și prevestind apropierea nopții. Bolta cerească, copacii care își foșneau ușor frunzele în unduirea unui vânticel, iarba verde, răcoarea serii, totul dădea un farmec magnific acelei seri. Dar Paul nu vedea nimic, și continua să rămână în acea stare de disperare. La acele ore ale serii, Alina se întorcea de la munca ei și cum drumul spre casă trecea pe lângă acel parc, îl văzu pe Paul adânc absorbit în gândurile sale, cu fața marcată de suferință stând pe acea bancă. Se apropie de el destul de mult, însă Paul nu părea să-și dea seama de apropierea ei. Alina stătu câteva clipe privindu-l și compătimindul. ,,Săracul cât de mult suferă. Oare ce aș putea să fac să-l ajut? Cred că trebuie neapărat să vorbesc cu tata pentru ca să găsim o modalitate de al ajuta pe Paul, altfel se va prăpădi dacă va continua astfel.”

Apoi Alina nu mai putu răbda și spuse:

– Bună Paul…

Auzind acele cuvinte, Paul ridică capul și o privi surprins pe Alina, nefiind în stare să spună nimic. Era ca un om ce se trezește dintr-un coșmar teribil.

– Vin de la muncă, mă duc spre casă. Tu ce faci?

– Stau puțin la aer…reuși să îngaime Paul.

Alina se așeză lângă el pe bancă, și punându-i mâna pe umăr îi spuse:

– Te invit la noi astăzi la o felie de tort, pentrucă ieri băiețelul meu a avut ziua onomastică și așa putem să mai stăm de vorbă.

Deși Paul ar fi dorit să o bruscheze din nou cum făcuse și altădată. Dar faptul că ea îi pusese mâna pe umăr atingându-l foarte delicat, îi străbătu întreaga sa ființă de un fior și toată acea atitudine a sa de înverșunare împotriva tuturor se schimbă, și cu greu își putu reține dorința de a nu se pleca pe umărul ei pentru a plânge și a căuta mângâiere și înțelegere din partea unei ființe omenești. Și în acele momente sentimentul acela înălțător ce îi legase în adolescență puse stăpânire pe el, și cu greu se stăpâni pentru a nu-i mărturisi că ar dori să fie din nou împreună cu ea. De altfel realiză ca niciodată până atunci, cât de singur era pe lume.

– Da accept invitația ta…spuse Paul adânc emoționat.

– Atunci hai să mergem.

Se ridicară de pe acea bancă și porniră spre casa Alinei. Ea îi vorbea despre munca ei, băiețelul ei, părinții ei, toate acele cuvinte erau despre viață și i se păreau atât de stranii pentrucă el se gândise în ultimul timp mai mult la moarte. Alina era în acele momente pentru el ca un simbol al vieții, și toată acea dragoste de viață a ei îl chema să se întoarcă de pe drumul sinuciderii. Când mai aveau puțin să ajungă la casa Alinei o voce interioară ce era propiul său eu plin de mândrie îi spuse: ,,Nu mai rămâne decât să te prăbușești în brațele ei și să îi ceri ajutorul, în ce hal ai putut să decazi, nu ai nici măcar puterea să te sinucizi. Ești un om slab, un ratat nenorocit, nu vei fi niciodată în stare de nimic.”

Se opri și îi spuse Alinei:

– Imi pare rău dar nu pot să accept invitația ta.

– Paul dar pentru mine și ai mei de acasă este o mare plăcere să te avem ca oaspete în seara asta, nu se poate să mă refuzi.

În acele momente eul său plin de orgoliu puse întru totul stăpânire pe el înăbușind astfel tot ce era bun în el.

– Alina lasă-mă în pace, tu trebuie să înțelegi că eu nu doresc altceva decât să fiu lăsat în pace.

– Dar Paul, tu ai nevoie de ajutor și eu nu pot să te las în halul în care ești, de aceea vreau să te ajut să învingi depresia și momentele grele pe care le străbați acum, te rog dă-mi voie să fiu alături de tine. Nu pot să trec pe lângă tine și să te las în starea în care te afli, pentrucă pe noi doi ne leagă amintiri frumoase de aceea eu vreau să te ajut să te ridici din nou la viață, vreau să-l văd din nou pe Paul cel de odinioară, îți mai aduci aminte în adolescența noastră, odată chiar în parcul unde ne-am întâlnit astăzi mi-ai spus: ,,Bucuria ar trebui să fie starea de normalitate a oamenilor, și dacă ne vom înarma cu o astfel de gândire putem străbate viața într-un marș al bucuriei.” Erai pe atunci altfel, și ce mult te-ai schimbat! Oare acel Paul a murit? Sau poate că tu nu îi mai dai voie să reînvie la viață. Și ce proști am fost noi doi pe atunci, că am lăsat tot acel sentiment ce ne lega să se stingă în inimile noastre și astfel am pornit pe drumuri diferite în viață. Te rog dă-mi voie să te ajut.

– Cred că acel sentiment ce ne-a legat atât de frumos cândva nu a murit de tot, mai persistă în inimile noastre, dar pentru mine este prea târziu…

– Paul suntem tineri amândoi și liberi, putem reînnoda totul din nou. Eu sunt dispusă să știi…

Paul cutremurându-se în adâncul ființei sale îi spuse:

– Nu se mai poate Alina, pentrucă ți-aș aduce numai nefericire. Iar acum trebuie să plec, te rog înțelege-mă este mai bine așa.

Spunând acele cuvinte, Paul îi întoarse spatele și plecă.

– Paul ce faci întoarcete ai nevoie de ajutor…strigă Alina în urma lui.

Însă el nu se mai întoarse, deși inima lui aproape că sângera de durere. Simțea în el o teribilă luptă, pe de o parte era omul din el plin de orgoliu ce se simțea jignit de toți și de toate și care îi zicea necontenit că doar sinuciderea era soluția pentru el, pe de altă parte acel adolescent din el pe care Alina îl chemase la viață muribund fiind se zbătea în ființa lui. Și lucru straniu, își aducea aminte de acea seară de primăvară în care îi spusese ei acele cuvinte despre bucurie. Admiraseră în acea noapte bolta cerească pe care străluceau frumos stelele, și își făcuseră atâtea planuri de viitor. Apoi o conduse pe Alina acasă, iar acolo se întâlniseră chiar în poartă cu Nichifor ce era îngrijorat de faptul că Alina întârzia atât de mult și voia să pornească în căutarea ei, însă se liniști pe loc când îi văzu pe amândoi și spuse:

– Voi doi trebuie să rămâneți pentru toată viața împreună, pentrucă doar așa ne veți face nouă părinților voștri o mare bucurie.

Și într-adevăr și tatăl lui mai mereu pe atunci îi spunea să rămână cu Alina. Știa că tatăl lui dorise foarte mult să se înrudească cu Nichifor pentrucă acesta era cel mai bun prieten al său. Însă acea obsesie a sa de a se sinucide îi străbătea cu putere toată ființa sa, determinându-l să calce în picioare toate acele amintiri ce îl chemau la viață. Era o luptă teribilă în el, pentrucă dorința de a renaște la o viață nouă se lupta cu toată acea parte întunecoasă din ființa lui ce îl împingea spre sinucidere. Simțea într-un mod teribil toată acea încleștare a luptei din sufletul său. Viața îl chema să renască ca un om nou, pe când depresia și orgoliul său rănit, îl împingeau spre acel act odios pe care îl plănuia de ceva timp. În acele momente Paul se zbătea între viață și moarte. Dorea să se ridice din nou și să trăiască alături de Alina, dar nu putea învinge acel eu al său plin de orgoliu ce îi spunea mereu că totul este pierdut și că este un ratat, și nu mai are nici o șansă la o viață onorabilă, decât doar să trăiască ca un ratat ce era de râsul lumii.

Va urma…