Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » EMINESCU » MIRELA-IOANA DORCESCU : SECȚIUNEA DE AUR ÎN „LUCEAFĂRUL” EMINESCIAN  

MIRELA-IOANA DORCESCU : SECȚIUNEA DE AUR ÎN „LUCEAFĂRUL” EMINESCIAN  

La 170 de la nașterea sa, Mihai Eminescu este încă geniul, prin excelență, al românilor. Neîntrecut, în ciuda ivirii atâtor alte genii în spațiul românesc; neclintit, în pofida lamentabilelor atacuri la care a fost supus în van, din ridicole inițiative; abisal, tot mai asiduu cercetat, din tot mai numeroase perspective, dar imposibil de epuizat. Căci „Abyssus Abyssum invocat”. Adâncimile și înălțimile spiritului său pot fi intuite ca existență metafizică, nicidecum accesate.
În mod analog, Luceafărul eminescian este capodopera, prin excelență, a literaturii române. Proba de necontestat a geniului. Cele două entități – poetul de geniu și capodopera sa – au fuzionat într-un simbol compozit, de natură antropocosmică: omul astru, reprezentând apogeul creației românești. Despre acesta, Eugen Dorcescu a vorbit în repetate rânduri (v. volumul Poetica non-imanenței, București, 2009 sau studiul „«Luceafărul», cartea de identitate, în cer și pe pământ, a poporului român”, 2019; 2020), insistând asupra forței generative a unei metafore extrem de rare, atât la nivel structural și semantic, cât și în plan simbolic – rod al potențialului creativ al întregului popor român.
După aproape 150 de ani de exegeză, care confirmă, cu argumente imbatabile, complexitatea acestui poem inegalabil, a mai rămas oare ceva nespus? Categoric, da. Căci realitatea poetică depășește puterile noastre de analiză și de interpretare. Din fericire, suntem în situația de a mai aduce o probă în favoarea statutului de capodoperă al Luceafărului. Și anume aceea că, potrivit unor măsurători exacte, însăși materia acestei poezii ne arată că ea este construită conform „proporției divine”. Cercetarea mea demonstrează, din punct de vedere prozodic și, în cele din urmă, chiar matematic, ocurența celebrei „secțiuni de aur” în cel mai valoros text al literaturii române. Am convingerea că o capodoperă trebuie să evidențieze excelența la toate nivelele sale constitutive. Însă nu e deloc puțin lucru să susții și să dovedești acest fapt.
Cum anume am verificat existența secțiunii de aur în Luceafărul? Apelând la teorii vehiculate de Școala de poetică timișoreană: teoria substituției ritmice, propusă de G.I. Tohăneanu (Dincolo de cuvânt, București, 1969), care pretinde revizuirea cadențelor unei poezii, respectând firescul rostirii românești (în speță, neaccentuarea instrumentelor gramaticale și reținerea unui singur accent în cazul cuvintelor noționale, indiferent de numărul silabelor din componența acestora); respectiv teoria recunoașterii secțiunii de aur în poezie, aparținându-i lui Eugen Dorcescu (Embleme ale realității, București, 1978), stilistician care găsise posibilitatea și modul de operare propice pentru determinarea numărului Phi, al lui Euclid, număr irațional, aproximativ egal cu 1,6…, prin raportarea segmentului mai lung al poeziei, format din silabele neaccentuate, la segmentul mai scurt al acesteia, alcătuit din silabele accentuate.
Coroborând cele două teorii, am purces la lectura sonoră a Luceafărului. În aplicația mea, m-a călăuzit ideea abaterii motivate de la ritmul dominant. Deci, dereglarea ritmului iambic a impus constant, în reprezentarea structurii silabice a strofelor, modificarea picioarelor metrice clasice (adică, substituirea unei silabe accentuate cu o silabă neaccentuată într-un picior iambic), cu argumente conforme teoriei „transformaționaliste”, avansate de G.I. Tohăneanu. Am constatat că, dintre cele 98 de strofe ale poemului, una singură, a douăsprezecea („Iar ea vorbind cu el în somn/Oftând din greu suspină:/ – «O, dulce-al nopții mele Domn,/De ce nu vii tu? Vină”), respectă integral alternanța silabă neaccentuată-silabă accentuată, definitorie pentru ritmul iambic. Predominanța perturbanțelor ritmice se explică prin formidabilul dramatism al textului.
Câteva eșantioane dintr-o lucrare mai amplă vor ilustra necesitatea de a se interveni permanent cu substituții în reprezentarea configurației ritmice a poemului. De pildă, în prima strofă, silaba „ca-n”, care reunește două instrumente gramaticale, nu se accentuează, iar versul din care face parte „A fost odată ca-n povești” se citește, în spiritul limbii române: „_ / _ / _ _ _ /”; cuvântul plurisilabic, compus, din al doilea vers, „niciodată”, conține o singură silabă accentuată, -da-, astfel încât versul al doilea, „A fost ca niciodată”, are reprezentarea sonoră: _ / _ _ _ / _; de asemenea, cuvântul plurisilabic „împărătești”, cu accent oxiton, determină abaterea de la succesiunea iambilor în al treilea vers, al cărui final conține un peon 4: „Din rude mari împărătești” (_ / _ / _ _ _ /); abia ultimul vers al primului catren respectă ritmul iambic: „O prea frumoasă fată” (_ / _ / _ / _).
Marcarea tuturor substituțiilor de pe parcursul lecturii își găsește o motivație simplă: poemul reflectă, în mod natural, rostirea românească, neaderând, din mai multe considerente, la mecanica ritmului clasic. Alăturarea de cuvinte plurisilabice, bunăoară, provoacă o succesiune de more. Iată cum o scădere a intensității enunțării are și relevanță semantică:
a) Fericită, dar și, oarecum, jenată de revederea Luceafărului, după consumarea idilei sale cu Cătălin, fata de împărat îi adresează „încetișor” luminosului astru dorința ei de a-i purta noroc. Spre sfârșitul strofei de dinaintea ultimei chemări, această rostire pe ton scăzut este sugerată și de numărul mare de silabe neaccentuate, în special de cele din al treilea vers al catrenului („Luceafărul. Și-ncetișor”):
„Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede:”
(/ _ _ / _ _ _ /
_ / _ / _ / _
_ / _ _ _ _ _ /
_ / _ _ _ / _).
b) În tabloul referitor la resemnarea finală a Luceafărului, ce luminează vaste spații marine în maiestuoasa-i detașare, la puternica impresie de pustietate și de deșertăciune a sentimentelor contribuie și reducerea curbei sonore, datorită alăturării unor cuvinte plurisilabice oxitone, cum ar fi cele din versul „Călăuzind singurătăți”:
„El tremură ca-n alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri”.
(_ / _ _ _ / _ /
_ / _ _ _ / _
_ _ _ / _ _ _ /
_ _ _ / _ / _).
Și exemplele se pot multiplica substanțial. Asemenea acumulări de silabe neaccentuate reduc numărul silabelor accentuate, afectând raportul de 1:1, specific ritmului iambic. Este fascinant felul în care se derulează, grav și viu, ritmul real al Luceafărului, sub influența semanticii și a gramaticii textuale.
O reprezentare integrală a osaturii poemului ar scoate în relief și cadrul ritmic iambic, ce caracterizează poezia cultă românească, și fecventele tulburări de ritm, întotdeauna firești, ponderate pe „calea de aur” de către un mare creator de limbă artistică.
Adunând silabele Luceafărului, am ajuns la impresionantul număr de 2933. Dintre acestea 1821 sunt neaccentuate și 1112 sunt accentuate. Am aplicat apoi formula propusă de Eugen Dorcescu și am împărțit numărul silabelor neaccentuate la cel al silabelor accentuate. Am obținut 1,6375899281…, deci „numărul de aur” al lui Euclid. Q.U.E.D.!
Astfel, pe de o parte, am demonstrat matematic calitatea de capodoperă a Luceafărului, până și la nivelul structurii sale materiale, silabice, al cadențelor lui naturale, pur românești; iar, pe de altă parte, grație faptului că nu se poate pune sub semnul întrebării calitatea de capodoperă a Luceafărului, am validat și acest criteriu de abordare a textelor poetice, secțiunea de aur, care merită toată atenția interpreților – a criticilor și istoricilor literari, a stilisticienilor și a hermeneuților – și, de ce nu?, a poeților înșiși.

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.