Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Daniel LUCA: Un drum al luminii

Daniel LUCA: Un drum al luminii

Volumul de versuri Sub genunchii mei se pierde lumina (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2019) de Liana Stamin (pe numele real, Oana Ivan-Glasu) a obținut premiul „Octavian Moșescu” la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu”, Ediția a XII-a, Râmnicu Sărat, 2019.

Titlul atrage și respinge, deopotrivă, prin firescul dar și prin insolitul său. Doar nu poate exista lumină sub genunchii așezați a rugăciune, în schimb există deasupra lor. Acolo unde sufletul o caută și o primește, la propriu și la figurat, prin credință („Dumnezeu trecuse înaintea mea  / pe același drum / și-mi lăsase lumina” – eliberare).

Așadar, omul se află în căutarea luminii, dorește cu ardoare să și-o aproprie, fiind conștient că doar cu ajutorul cuvintelor va putea răzbate prin întuneric („văd doar cum cad la învoială / umbrele și luminile / și literele” – ambiguități).

Cuvinte care viețuiesc laolaltă și nu izolat, spre a da un sens celor exprimate, în caz contrar sfârșindu-și existența („la pierderea sensului / cuvintele mor”), cu atât mai mult cu cât originea lor este divină („rugăciunea drepților / începe / din miezul literei / în care se odihnește / dumnezeu” – cuvinte trăite).

Mai mult, cuvinte care țes, încetul cu încetul, cu migală, o poveste de dragoste („hai vino și spune-mi / povestea de seară / din șoaptele tale / lumini se aprind / peste-ntunericul rece” – negru deschis).

Iar dacă nu se mai rostesc, ci sunt puse la păstrare, povestea se desfiră, căldura lăsând loc răcelii („nu prea ne mai vorbim. / mi-am pus cuvintele la păstrare / în borcanul cu miere / până la o dată ulterioară / mă joc cu ele și le șterg de praful tăcerii / și constat cum ordinea lor se destramă” – la gerunziu).

Însingurarea își face simțită prezența din ce în ce mai acut, singurătatea în doi nefiind doar acceptată cu nonșalanță, ci de-a dreptul iubită („iubim amândoi însingurarea / ce nu ne desparte / ca voalul miresei / se așază între noi / mai lung, mai rotund decât / timpul trecut ce trăiește / în tălpile noastre” – începuturi).

Sentimentele țâșnesc, cenușii, în orașul gri (situat într-un anotimp nedefinit, între vară și toamnă), într-un șuvoi de lacrimi cu rol purificator, nimicind neliniștile și neîmplinirile („îți scriam că în orașul nostru / se spală conductele de lacrimi / albastre / dar după trei dimineața / putem bea apă / neîncepută / feciorelnică șiroire dintre mine și tine / asemănare ciudată de august-septembrie” – livada).

Dăruirea femeii nu cunoaște limite, e molipsitoare, trece dinspre suflet spre trup, spre carnal, un nou început fiind oricând posibil („umbre înfometate te aleargă / femeie, / gând originar cu miros de / pământ / cuprins de descântec. / / tu ai învățat / păsările / să facă dragoste în clopot, / preoteasă păgână, / dezbrăcată de / cântec” – impudică).

Prin urmare, în fața ochilor noștri se desfășoară un joc de lumini și umbre, ceea ce este, indubitabil, viață.

Chiar dacă autoarea întrebuințează unele exprimări neadecvate, precum „unele plecări sunt chiar / interesante (s.n.)” (rezumat) ori include în volum și poeme nefinisate îndeajuns (de pildă, mă întorc, tren deraiat, certitudine, vremuri), scriitura Lianei Stamin este intensă, cuvântul fiind bine strunit.

—————————–

Daniel LUCA

Timișoara

23 ianuarie 2020


Etichete: