Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » IN MEMORIAM » Gheorghe PÂRLEA: Un troc inocent: toiagul de mitropolit, în schimbul bastonului de turist

Gheorghe PÂRLEA: Un troc inocent: toiagul de mitropolit, în schimbul bastonului de turist

Multe din împrejurările care ne scot din când în câd din blazare, din rutina cotidianului, sunt calificate de către cei care le trăiesc drept „întâmplări”. Să fie momentul acela al „ruperii ritmului”, al „tresăririi” doar actul hazardului?! Mihail Sadoveanu, intermediat de un personaj al său, ne dă de înțeles că „…întâmplarea e cel mai tainic şi mai iscusit meşter al lui Dumnezeu”.
Câteva din întâmplările de genul celor la care fac referire sunt legate de întâlnirea omului comun, categorie prin care mă definesc, cu vreo câţiva oameni aleşi, personalităţi cunoscute publicului. Desigur, îi exclud din această categorie pe politicieni. Unii dintre aceşti oameni cu distincție, care îmi surclasează cu enorm de mult poziţia socio-culturală, mi-au oferit privilegiul de a-i cunoaşte mai îndeaproape, facilitându-mi pe parcurs o oarecare legătură cu dumnealor, bucuria aceasta îndrăznind s-o transpun şi în câteva articole de presă. Alţii mi-au oferit (repet, graţie întâmplării – nu unei meschine ambiţii specifice vânătorilor de „trofee”) doar numai câteva clipe de încântare, clipe oprite în loc de modestu-mi mecanism al memoriei.
Doi dintre aceşti din urmă oameni iluştri, cărora li s-au intersectat magistralele călătoriilor lor misionare, cu îngustele mele poteci sunt ierarhi ai Bisericii noastre ortodoxe. Unul dintre ei e plecat la Cer, anume vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist, iar celălalt e Întâistătătorul Bisericii noastre de azi, Părintele Patriarh Daniel. La întâlnirea mea conjuncturală cu numiţii arhipăstori ai Bisericii, Preacuvioşii Părinţi erau, după mersul timpului, mitropoliţi ai Moldovei şi Bucovinei.
Se ştie bine (dacă nu persistăm în năravul postdecembrist de-a exagera în negativ istoria) că în regimul comunist al lui Ceauşescu manifestarea religiozităţii nu era reprimată, ci doar „pedepsită” cu îndulgenţă să poarte o oarecare surdină; persecuția, martirajul aparţineau altor epoci.
Cu Părintele Mitropolit (de atunci) Teoctist m-am întâlnit în vara anului 1981 în pridvorul Bisericii Mănăstirii Durău. Mă aflam cu soţia şi cu doi (dintre cei trei) copii ai noştri intr-o scurtă vacanţă care, găsindu-ne în preajma mănăstirilor, nu putea exclude partea spirituală a entităţii noastre umane, mister intreţinut în mine prin aportul scumpilor mei părinţi trupeşti (plecaţi acum la Domnul), în special al mamei.
În momentul în care am ajuns la Biserică nu se desfăşura niciun ceremonial religios, dar turiştii intrau şi se închinau la sfintele icoane sau doar admirau opera creatorului de artă bisericească.
Cu timiditatea ruralilor sedentari ce ne aflam, ieşiţi „in lume” doar prin intermediul taberelor şcolare în care ne însoţeam elevii, am mers să ne închinăm şi noi în lăcaşul de cult al Mănăstirii. În pridvorul Bisericii am avut surpriza să-l descoperim chiar pe Părintele Mitropolit. Cu specificul vorbei sale domoale, sfătoase, eliberată de sintagme sofisticate, schimba cuvinte cu vizitatorii/credincioşii care păşeau pragul aşezământului de închinare, pentru unii („liber-cugetătorii”) – doar obiectiv turistic. De aceea, Părintele, în veşmintele sale ne-liturgice, cu cârja sa arhierească în mână, îi aborda cu formule verbale ce aduceau a întâmpinare, rostite cu o oarecare „prudenţă”, în înţelesul meu, parcă anume să nu-i agaseze pe cei care se revendicau în sinea lor, sau chiar ostentativ, în exclusivitate turişti.
Aceeaşi atitudine rezervată am simţit-o la Părintele Arhiereu (care îmi părea la chip foarte apropiat de imaginea pe care o atribuiam eu ascetului) şi în vorbele ce ne-au fost adresate nouă, familiei mele. Totuşi, unei laude directe, cu referire la faptul că, turişti fiind, nu ocolim Biserica în sensul de spaţiu cu încărcătură duhovnicească, Parintele Mitropolit i-a dat libertatea să ajungă cu reverberaţie la urechile celor aflaţi de faţă. Mi-a mângâiat apoi fiul pe creştet, l-a întrebat câţi ani are şi l-a învăluit într-o căldură „de bunic”, iradiată din lăuntrul fiinţei sale şi intermediată edificator de limbajul chipului.
La cei şase anişori ai săi, Bogdan-Mihail al meu şi-a rostit timid identitadea consfințită prin Sfânta Taină a Botezului, iar Părintele s-a arătat încântat de asocierea celor doua prenume, unul legat de pământesc, respectiv de istoria Moldovei, celălalt dedicat Cerului, adică emisarului său, Arhanghelul. A rămas în dialog cu el, propunându-i şăgalnic, fapt deja declanşat de iniţiator, să facă schimb de toiege. Desigur, pruncul meu, atras de diferenţa decorativă dintre toiagul pastoral de arhiereu şi modestul lui baston cu toporaş în capăt, a rezonat repede, necunoscând încă complexul deferenței, la propunerea glumeaţă a blândului Ierarh.
O credincioasă din grup a dat imediat acestui „ritual” ludic o conotaţie ce trebuia să aducă a proorocire, prezicându-i puştiului meu un viitor legat de slujirea Bisericii. Desigur, eu, neîntrezărind la fiul meu germenele unei asemenea predestinări, acesta având deja conturată o personalitate înclinată spre neascultare, i-am exprimat Părintelui temerea că prognosticul invocat n-are şanse să se confirme. Înalt Preasfinţia Sa a rezonat senin la remarca mea sinceră şi a adăugat, în context, şi concluzia proprie, anume că harul preoţesc stă în puterea Domnului Ceresc, că El știe cui și când să i-l dea.
Acum, peste ani, găsind undeva, păstrat ca o relicvă, doar toporaşul din vârful bastonului de turist al fiului meu, atins de cel ce devenise între timp Conducătorul Bisericii noastre, am şi rezultatul prognozei acelei femei, martoră la clipa de graţie cu Părintele Teoctist. E drept că fiul meu a căpătat între timp și el aspiraţii spre înalt, dar nu cu osârdie spre Cerul cel care ni L-a dăruit pe Hristos, ci spre cerul cel care ispiteşte omul spre țancurile pleșuve ale muntelui semeţ. A facut-o o vreme înfruntând piscurile Alpilor, timp în care eu, tatăl, îmi împărțeam emoţia între gândurile legate de aspiraţiile alpinistice ale fiului şi gândurile cele aduse la o anumită vârstă pe „aripile” nostalgiei. Și, iată, fâlfâitul de aripi nostalgice mă mângâie cu boarea caldă a întâmplării de demult, legată de întâlnirea cu Părintele Teoctist, Patriarhul de mai târziu care a dat românilor primul prilej de a fi văzut alături de un Papă, o efemeră iluzie a unei re-Unite Biserici întru Hristos.

Gheorghe Pârlea