Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Nicoleta Constantin: Mircea Eliade despre mitul facerii lumii și mitul eschatologic în religiile monoteiste

Nicoleta Constantin: Mircea Eliade despre mitul facerii lumii și mitul eschatologic în religiile monoteiste

Introducere

Se cuvine a menționa, dintr-un început, că viziunea lui Mircea Eliade asupra fenomenului religios și a manifestării sacrului în religiile monoteiste a fost abordată din perspectiva istoriei religiilor iar cercetările s-au realizat și cu ajutorul unor domenii adiacente acesteia, anume etnologia, antropologia, filosofia, teologia, de pe baza cărora s-a ridicat disciplina istoria religiilor ca știință umanistă.

Dinamica operei lui Mircea Eliade transcede peste ani iar stabilirea, astăzi, a unui concept sau a unei viziuni asupra operei sale, poate fi mâine modificat sau completat. Eliade este „viu” oricând şi pentru totdeauna, de aici şi inepuizabila forţă inspiraţională, creatoare ce o revelează şi o relevează opera sa.

Entuziasmul molipsitor al lui Eliade în tot ceea ce înseamnă studiul obiceiurilor şi credinţelor religioase face ca cititorul să descopere emanaţia sacrului în orice domeniu, activitate sau obiect cu condiţia de a fi pregătit pentru această descoperire. Nu putem neglija un aspect important, chiar existenţial: credinţele şi ideile religioase definesc natura umană, omul este deţinătorul unui patrimoniu spiritual de care nu se poate dezice întrucât face parte din ADN-ul său. Omul este singura fiinţă vie înzestrată de Creator cu fides et ratio. Sau, cum frumos se exprima distinsul profesor de sociologie Nicu Gavriluţă: „Religia este consubstanţială condiţiei umane„[1].

Aşa cum vom dezvolta în cele ce urmează, apreciem că cercetătorul Eliade a privit şi expus credinţele şi obiceiurile religioase din perspectiva formaţiei sale de filosof şi istoric al religiilor, alternând cercetarea sa cu elemente de etnologie pentru a trece subtil dar insuficient către teologie.

Caracterul contradictoriu al conceptului sacru-profan nu îl dezarmează de Eliade, din contră, găseşte elementul de legătură dintre sacru şi profan, conciliază contrariile şi completează ecuaţia nu cu o anulare a termenilor, ci cu un rezultat pozitiv. Hierofania este produsul născut din antagonismul sacru-profan, adică manifestarea sacrului în profan. Cauza acestei camuflări? Teroarea istoriei – cum spunea Eliade – ce devine o teroare a timpului sacru dedicat credinţei.

Pasionat de fenomenologia sacrului, Eliade gândeşte şi trăieşte Realitatea Ultimă într-un fel propriu şi unic la care cititorul participă cu entuziasm. Opera sa emană sacrul pompat de inima lui homo religiosus tocmai pentru că autorul are reprezentarea propriei experienţe sacre. Căci sacrul, aşa cum îl defineşte Eliade, este opusul profanului. Iar profanul reprezintă ignoranţa, neştiinţa, apostazia. Or, pe Eliade nu-l putem suspecta nicidecum de aşa ceva!

Vor fi repetate de-a lungul expunerii de faţă, câteva expresii ce se doresc a fi călăuzitoare: faptul că Eliade experimenta o religiozitate aparte, un amalgam de credinţe atribuite popoarelor din care el a extras esenţa – filosofia credinţelor religioase – cu care şi-a hrănit setea de cunoaştere; entuziasmul molipsitor cu care cititorul este invitat să re/descopere sacralitatea timpului şi spaţiului în care omul contemporan îşi petrece existenţa, conştientizarea că nimic nu este întâmplător şi că toate cele ce se petrec sunt consecinţa unor gesturi arhetipale; patrimoniul imaterial al umanităţii este constituit inclusiv din credinţele şi obiceiurile religioase ale omului iar comunităţile monoteiste reprezintă izvoare de bogăţie spirituală ce pot şi trebuie re/descoperite. Eliade are meritul de a le prezenta sistematizate într-un mod unic, limpede, cursiv.

            Parcurgerea, la prima lecturare, a operei ştiinţifice eliadiene pare a fi de domeniul criptologiei pentru un profan. Pe măsură ce lectorul se iniţiază în taina gândirii eliadiene, constată că toate gândurile, expresiile, mentalitatea, abordarea lui Eliade asupra aspectului religios conduc invariabil către un singur cuvânt: sacrul.

 

Mitul facerii lumii

Este firească curiozitatea omului cu privire la aflarea începuturilor, încercarea de a ajunge la obârșia tuturor lucrurilor, iar miturile cosmogonice sunt tocmai rezultatul acestor căutări și frământări ale omului de pretutindeni, indiferent de condiție socială, apartenență religioasă sau dezvoltare intelectuală.

Înainte de a intra în tema propriu-zisă, să observăm evoluţia definiţiei termenului mit în ordinea apariţiei lucrărilor lui Mircea Eliade, dar şi din perspectiva experienţelor sale mistice și metafizice.

Eliade a scris despre mit influențat de locurile unde a petrecut ani din viață precum și raportat la credințele și obiceiurile religioase ale locuitorilor țărilor respective. Astfel, în anii tinereții petrecuți în India, Eliade a trăit mitul din perspectivă hindusă. Tot așa l-a și descris în jurnal, memorii, beletristică sau opera academică. Anii maturității l-au găsit în Anglia, Portugalia și apoi Franța postbelică, perioadă devastată de ororile războiului, dar în curs de reconstrucție spirituală. Opera eliadiană cuprinde un amalgam de trăiri și re/descoperiri pe de o parte mitice, pe de o parte magice. Eliade s-a lăsat influențat de concepte masonice preluate de la bunul său prieten George Dumézil, este interesat de inițiere, de progresul și ramificațiile cunoașterii istoriei religiilor tribale. Creștin prin botez și educație, odată ajuns pe tărâm american, scrie cu oarecare reticență, puțin dar calitativ, despre eschatologia creștină din perioada marilor descoperiri geografice. Pentru capitolul de față este important să reținem că mitul facerii lumii și eschatologia în opera eliadiană sunt în strânsă corelație cu vârsta autorului, cu locurile unde acesta a viețuit la momentul scrierii, cu experiențele sale personale. Viața particulară a omului Eliade  (descrisă în jurnal și memorii, uneori transpusă și în opera literară) și opera academică eliadiană reprezintă două căi spre aceeași direcție care se unesc frecvent ducând în punctul terminus al existenței profesorului – mântuirea prin credință și cultură.

Astfel cum spuneam, perioada de timp petrecută în India se constituie ca o piatră de hotar pentru tânărul Eliade şi viitorul cercetător al istoriei religiilor. Fără experienţa din India, probabil alta ar fi fost viziunea sa atât asupra vieţii laicizate cât şi asupra întregii opere ştiinţifice.

De pildă, în Solilocviile scrise la puţin timp după întoarcerea din India, autorul descrie mitul ca şi cum l-ar fi trăit personal. O nostalgie după experienţa orientală poate fi identificată în gândurile sale. Nu putem nega gândurile autorului şi pornind de la acestea, suntem în situaţia de a accepta ipoteza că Eliade a experimentat, prin metode yogine, mitul. Cel puţin, aşa ar putea fi interpretat următorul paragraf: „Un mit poate fi retrăit, experimentat concret, dramatizat – dar atunci nu mai e mit, ci artă sau religie„[2]. Solilocviile sunt redactate înainte de susţinerea doctoratului în filosofie despre yoga.

După mai bine de 30 de ani, rememorând, Eliade avea să declare despre experienţa din India: „aceste prime experienţe indiene fuseseră împinse adânc în trecut, într-un timp care acum mi se părea fabulos„[3]. Reluându-şi gândurile din Solilocvii, avea să scrie, tot în Memorii, că experienţa iubirii faţă de Maitreyi fusese o realitate devenită „mitologică din chiar clipa când o trăisem. Trăisem din nou un lung, beatific şi totuşi terifiant vis de noapte de vară. Dar, de data aceasta, nu-l trăisem singur„[4]. Trăise mitul în India iar rememorarea experienţei reprezenta o nostalgie a acelor vremuri care va fi amprentat gândirea istoricului religiilor şi întreaga sa viaţă ulterioară perioadei din India.

Apoi, interesantă este definiţia pe care Eliade o dă mitului, distincţia, nuanţarea, nobleţea termenului mit faţă de definiţia clasică pe care o regăsim în dicţionarul explicativ. Eliade defineşte mitul ca fiind relatarea unui eveniment sacru petrecut ab initio[5]. Participanţii acestui eveniment sunt zeii sau eroii civilizatori iar dezvăluirea acestor evenimente muritorului de rând devine adevăr absolut, deoarece mai întâi a existat mitul (prin participaţia fiinţelor divine creatoare a evenimentului sacru) şi apoi aducerea la cunoştinţă a omului religios, acesta din urmă fiind şi el, creaţia unei fiinţe divine. „Mitul povesteşte o istorie sacră„[6]. Încrezător în maturitatea conceptelor sale, Eliade rămâne fidel acestora şi le reia ori de câte ori este nevoie pentru a întări crezul său. Nu ne referim aici numai la crezul său ştiinţific, demostrat prin cercetarea istoriei religiilor ci şi la credinţa sa personală despre existenţa Divinităţii, căci Eliade trăia şi arăta diferite chipuri ale spiritualităţii sale prin intermediul obiceiurilor şi credinţelor religioase pe care le cerceta.

Interesat de componenta mitului văzută prin ochii etnologului, Eliade studiază mitul cosmogonic în folclorul românesc. În anii tinereții, influențat de personalitatea profesorului Nae Ionescu și de mistica creștină, publică Comentarii la Legenda Meşterului Manole (1943) preluând apoi în Mitul eternei reîntoarceri (1949) unele observații privind cosmogonia în literatura folclorică. Astfel, Eliade observa:

Prin paradoxul ritului, orice spațiu consacrat coicide cu Centrul Lumii, tot așa cum timpul unui ritual oarecare coincide cu timpul mitic al ”începutului”. Prin repetarea actului cosmogonic, timpul concret în care se efectuează construcția este proiectat în timpul mitic, in illo tempore, când a avut loc întemeierea lumii […]. Un ritual anumit, cum vom avea ocazia să vedem mai departe, se desfășoară nu numai într-un spațiu consacrat, adică esențialmente distinct de spațiul profan, ci chiar într-un ”timp sacru”, ”în acel timp” (în illo tempore, ab origine), adică în timpul când ritualul a fost săvârșit pentru prima oară de un zeu, un strămoș sau un erou[7].

Opera De la Zalmoxis la Genghis-Han (tipărită în anul 1970) surprinde aspecte ale mitului facerii lumii în religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale (a religiilor ce preced creștinismul și a creștinismului cosmic camuflat în memoria țăranului european) prin participarea perechii antagonice Dumnezeu – Satanail. În mitul cosmogonic românesc, dar și creștin european (cu influențe bogomilice și/sau maniheiste), Divinitatea este întruchipată cu însuşiri umane, oarecum naivă şi neputincioasă, înfrăţită cu Satan în cele mai multe din variantele folclorice culese din Estonia, Letonia, Polonia. Variantele sud-estului european vin pe filieră iraniană şi îl prezintă pe Creator în ipostază duală, atât ca binefăcător cât şi ca întruchipare a răului[8]. Însă, parcurgând textul lui N. Cartojan interpretat de Eliade, ajungem la o altă variantă: antagonismul Dumnezeu – Satanail, unde cel din urmă apare ca fiu al lui Dumnezeu. Împreună crează lumea, împreună crează omul. Fiecare îşi aduce aportul în mod corespunzător: Dumnezeu îl însufleţeşte pe om cu atribute pozitive – „sufletul…imaterial, nemuritor şi desăvârşit„, Satanail îi dăruieşte omului trupul „pieritor şi imperfect şi târăşte sufletul spre viţiu şi păcat„[9].

Istoricul religiilor folosește termenul de renovatio[10] pentru a desemna celebrarea anului nou, o nouă creație după modelul primordial, dar și ideea retrăirii de către homo religiosus a perfecțiunii începuturilor în amintirea paradisului pierdut[11].

Folcloriştii[12] prezintă o paletă largă de tradiţii şi manifestări ocazionate de Anul Nou, de la excese alimentare, dansul ritualic, stingerea şi reaprinderea luminilor simbolizând moartea-naşterea lumii şi haosul-ordinea creată de divinitate, la urări de sănătate, belşug şi noroc pentru tot anul ce abia începe.

Deopotrivă, celebrarea facerii lumii reprezintă o sărbătoare a unui nou an pentru omul profan, contemporan, care trăieşte în era desacralizată de hierofaniile originare. Aceste aspecte sunt detaliate de Eliade în lucrarea Sacrul şi profanul, în capitolul despre timpul sacru.

Conform concepţiei eliadiene, credincioşii monoteişti consideră că facerea lumii a fost realizată in illo tempore[13]. Vechiul Testament, cartea sfântă a poporului lui Israel începe cu Geneza. Creştinii, preiau acest concept în Noul Testament, nu îl răstălmăcesc, nu îi atribuie alte simboluri, îl includ în predicile eclesiale având certitudinea că aşa s-a întâmplat.Evanghelia după Ioan începe cu o constatare, o întărire a scrierii din Geneză, anume: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu„ (In 1,1).

Pe de altă parte, credincioşii musulmani găsesc în cartea lor sfântă menţiuni disparate despre facerea lumii[14]. A se vedea, cu titlu de exemplu, şi Sura  Vitele 6,1; Sura Al-Higr/Piatra 15,19, 15,26-29; Sura Profeţii 21,8, 21,16, Sura Credincioşii 23,12-14; Sura Iertătorul 40,57, 40,67 şi 40,68, Sura Sfatul 40,11.

Faţă de alte credinţe şi mituri privind facerea lumii, Creatorul lumii în religiile monoteiste înfăptuieşte Creaţia în mod paşnic (prin puterea Cuvântului), fără luptă, nu există adversar care să i se opună, căci Dumnezeul monoteiştilor este atotputernic, bun, milos, iertător, blând, înţelept. Nu întâmplător musulmanii au atribuit Fiinţei Divine cele mai frumoase 99 de nume, aşa cum de altfel se regăsesc şi în vocabularul teologic şi laic al credincioşilor evrei, precum şi al creştinilor.

Creatorul este reprezentat ca un echilibru de însuşiri feminine şi masculine, astfel că opera cosmogonică este şi ea bună, săvârşită în deplină organizare paşnică şi încununată cu crearea omului, urmată de odihnă. Binecuvântarea acestei lucrări divine este firescul final al perioadei sacre de concepere a lumii. Omul religios reia acest timp sacru de muncă şi odihnă întocmai de la originea Creatorului, o imitatio dei, astfel cum o prezintă Eliade în Mitul eternei reîntoarceri[15]. Îndreptăţit a fost Eliade când a explicat modul în care a fost creată lumea – organizarea Haosului amorf prin puterea cuvântului, căci Torah ne spune: „Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină„ (Gen 1,3).

Că facerea lumii este descrisă de Eliade ca un mitadevăr absolut pentru omul religios, este incontestabil. Pe de altă parte, elemente de folclor vin să completeze, să întărească istoricului religiilor credinţa că studiul său este complet şi reprezintă o realitate faptică. Eliade consideră că mitul creaţiei din haos se reflectă în folclorul românesc inclusiv prin balada populară Meşterul Manole[16].  

Repetarea anuală a cosmogoniei este un ritual sacru pentru homo religiosus şi un act formal pentru omul profan. Folclorul are darul de a integra manifestările celebrării anului nou prin tradiţia vie, de a chema la această repetare a cosmogoniei atât pe credincios cât şi pe apostat. Magia ritualurilor introduce spectatorul în mijlocul scenei, îl transformă din privitor/auditor în actor al manifestării.

O sumară concluzie asupra mitului facerii lumii în viziune eliadiană ar putea fi următoarea: când homo religiosus a conștientizat manifestarea sacrului, atunci s-a întemeiat ontologic lumea. Eliade susține ideea că sacrul este un mod de a fi în lume, un mod asumat de om pe de o parte ca ființă creată de însuși Creatorul, pe de altă parte, ca imitator al Creației primordiale.

 

Mitul eschatologic

Homo religiosus eliadian îşi petrece existenţa între două mituri: cel al facerii lumii şi cel al sfârşitului lumii.

Dacă întâiul capitol al Genezei începe cu facerea lumii (implicit, cu facerea omului), finalul acestei poveşti mitice este despre moarte. Ultimul capitol (Gen 50,1-26) prezintă moartea lui Iacov (Israel), unul din patriarhii veterotestamentari, dar şi a fiului său, Iosif. Paralelismul viaţă – moarte, cu Iacov, care trăiește și este înmormântat în pământul străbun iar Iosif în pribegie, reprezintă totuşi o promisiune că viaţa poate şi trebuie să continue, chiar sub greutatea oprimării şi suferinţelor cauzate de exilul în Egipt, aşa cum sunt ele revelate în cartea a doua a lui Moise – Exodul[17]. Sfârşitul lumii este prevestit şi în alte capitole ale Vechiului Testament precum Isaia, Daniel, Psalmi, Maleahi.

Apostolul Ioan a dat creştinismului o Evanghelie şi o Apocalipsă. Nu întâmplător Evanghelia după Ioan preia modelul Genezei, aşa cum deloc neinspirat, autorul biblic poziţionează Apocalipsa la finalul Noului Testament.

Spre deosebire de redactarea în oglindă a textelor facerii – apocalipsei din Vechiul şi Noul Testament, în Coran, viziunea eschatologică este risipită în sure aleatorii, la primă vedere fără o legătură clară. Putem merge pe ipoteza că redactorul a păstrat această logică după cum Profetul Mohammed a avut revelaţiile, disparate şi predicate credincioşilor înainte de hegira la Medina în anul 622. Astfel: Sura Vitele 6,32; Sura  Al-Higr/Piatra 15,35-36, Sura Profeţii 21,1, 21,16, 21,47, 21,49, sunt stabilite de dogma musulmană ca fiind meccane, caracterizate prin sure scurte, în proză ritmată şi rimată[18]. De asemenea, în textul surelor meccane sunt repetate mesaje cu privire la  Ziua Judecăţii de Apoi: Dumnezeu poate face să dispară lumea din voinţa sa, aşa cum tot din voinţa sa a şi creat-o[19], Învierea este un fapt ce ţine de legea firii[20], sfârşitul este inevitabil pe pământ[21], viaţa veşnică trăită în Grădinile Plăcerii descrisă în Sura Faptul[22].

Istoricul religiilor evidenţiază două viziuni eschatologice văzute prin ochiul credinciosului monoteist: sfârşitul lumii în trecut şi sfârşitul lumii în viitor. Interesează în mod special viziunea eliadiană şi comentariul pe textele biblice. Autorul interpretează eschatologia iudeo-creştină diferit de eschatologia religiilor cosmice. Sfârşitul lumii în viziunea monoteismului coincide cu venirea lui Mesia, chiar dacă acest Uns al Domnului nu reprezintă una şi aceeaşi persoană în toate religiile monoteiste. Venirea lui Mesia, în viziune iudaică, este unică şi realizabilă într-un viitor nespecificat; în schimb, pentru creştini, venirea lui Mesia reprezintă a doua venire a lui Isus Cristos, după o mie de ani. În ambele situaţii se va restaura Paradisul în care vor intra cei mântuiţi[23].

În colecţia de eseuri intitulate Aspecte ale mitului publicată în versiune franceză în anul 1963, nu găsim menţiuni cu privire la eschatologia coranică. Ulterior, în epopeea Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Eliade prezintă viziunea eschatologică în Islam. Completarea apocalipsei în viziunea credinciosului musulman vine să întregească cumva, la distanţa de 20 de ani, cercetările profesorului privind eschatologia monoteistă. Viziunea apocaliptică coranică este asemănătoare celei creştine. Astfel, versetul – când pământul fi-va zgâlţâit de cutremur[24] din Coran poate fi aşezat pe acelaşi palier vizionar cu Apocalipsa din Noul Testament – s-au pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur (Ap 8,5). În Istoria credinţelor şi ideilor religioase, istoricul religiilor enunţă şi analizează şi alte sure dictate de Creator Profetului cu exemplificarea modalităţii de realizare a apocalipsei: mişcări telurice, jerbe de foc şi aramă topită trimise asupra oamenilor[25].

Concluziile personale cu privire la moarte sunt notate şi în Memorii. Un fragment edificator:

În toate societăţile tradiţionale, moartea nu era considerată sfârşitul absolut al existenţei umane, ci doar un ritual de trecere către ”un nou mod de a fi”; se putea spune că moartea constituie cea din urmă ”experienţă iniţiatică„, datorită căreia omul dobândea o nouă existenţă, „pur spirituală[26].

Totuşi, referitor la o experienţă proprie în legătură cu infectarea unei verugi situată în zona subraţului drept, Eliade nota:

Iniţierea e o moarte, şi orice moarte, inteligent asumată, poate echivala cu o iniţiere. Dar moartea simbolică (rituală, iniţiatică) nu e numai suferinţa, tortura, boala etc – ci şi experienţa propriului tău cadavru, reconcilierea cu acest fapt simplu, dar pe care îl uităm, că nu suntem numai „trecători„, ci suntem şi în descompunere şi că trebuie „să acceptăm„ acest cadavru care e carnea noastră, că trebuie să ne reconciliem cu „ideea„ că „suntem şi asta„. Nu trebuie să ne gândim „numai la suflet”[27].

 

          Concluzii

Opera lui Mircea Eliade structurată pe trei corpusuri – academica, literaria și personalia – (astfel cum ni le prezintă profesorul Idel Moshe în lucrarea Mircea Eliade. De la magie la mit), în esenţă, surprinde patrimoniul spiritual al umanităţii, credinţele şi ideile religioase ale omului.

În cadrul acestui patrimoniu, pot fi identificate cu claritate câteva teme majore, precum: mitul facerii lumii împreună cu corespondentul său – eschatologia; dualitatea conceptului sacru-profan în teme referitoare la timp, spaţiu, elemente-simbol în credinţele religioase ale umanităţii (arborele, piatra, înaltul cerului, apa etc); credinţa în accepţiunea omului contemporan; mântuirea prin cultură[28], aşa cum îi plăcea să creadă omului şi cercetătorului Eliade.

Câteva concluzii personale privind impactul lecturării operelor eliadiene:

Din orice unghi am privi omul eliadian, lumina cade la fel. Vorbim de lumina cunoaşterii, lumina dătătoare de viaţă şi speranţă, lumina tămăduitoare, adică lumina sacră. Eliade, un norocos al generaţiei sale, un propovăduitor al sacrului prin cultură, şi-a dedicat întreaga viaţă şi cercetare pentru dezvăluirea, extragerea sacrului din profan.

O formulă integratoare: autorul şi omul operelor sale. Prin această ipoteză, îl identificăm pe Mircea Eliade cu homo religiosus din operele sale, în căutarea mântuirii.

[1] Nicu Gavriluţă, Sociologia religiilor: credinţe, ritualuri, ideologii, Editura Polirom, Bucureşti, 2013, p. 9;

[2] Mircea Eliade, Solilocvii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 8;

[3] Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), Ediţia a II revăzută şi indice de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 166;

[4] Ibidem, p. 192;

[5] Mircea Eliade, Sacrul  şi profanul, traducere de Brânduşa Prelipceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 73;

[6] Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, traducere de Paul G. Dinopol, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 5;

[7] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, traducere de de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 26;

[8] Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Humanitas, 1995, p. 86 şi urm.;

[9] Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Vol. I, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, pag 41-42;

[10] Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, p. 41;

[11] Ibidem, p. 49;

[12] Ion Ghinoiu, Bazele etnografiei române, Bucureşti, 2000, p. 19-20;

[13] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. I – III, traducere de Cezar Baltag, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 110;

[14] Coranul, Iertătorul 40,57-68;

[15] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri. Arhetipuri şi repetare, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 28;

[16] Mircea, Eliade, Comentarii la Legenda Meşterului Manole, Editura Publicom, Bucureşti, 1943, p. 16;

[17] Daniel Skulski, Originea Bibliei, Vol 1, Editura Zalmoxys, 2012, p. 89;

[18] Coranul, traducere din limba arabă, introducere și note de George Grigore, Editura Herald, Bucureşti 2006, p. 8;

[19] Ibidem, Profeţii 21,104;

[20] Ibidem, Pelerinajul 22,6;

[21] Ibidem, Milosul 55,26-27;

[22] Ibidem, Faptul 56,12-55;

[23] Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, traducere de Paul G. Dinopol, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 62-64;

[24] Coranul, Cutremurul 99,1;

[25] Mircea Eliade, Istoria credinţelor….., p. 515;

[26] Mircea Eliade, Memorii, p. 143;

[27] Ibidem, p. 149;

[28] Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul, volum alcătuit de Cristian Bădiliţă în colaborare cu Paul Barbăneagră, Editura Vremea, Bucureşti, 2017, p. 24.

 

 

Nicoleta Constantin

Curriculum Vitae

 

Născută în București, 1975

Educație și formare profesională: licențiată în istorie și științe juridice; consilier juridic la Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti” din București; student-doctorand la Școala Doctorală de Teologie și Studii Religioase din cadrul Universității București.

 

Publicări:

 

  • Versuri fără nume, colecţie de poezii pe teme filosofico-religioase publicate în Iarna cuvântului, antologie de Ioan Romeo Roşiianu, Editura eCreator, 2018;
  • Versuri fără nume, poezii publicate în albumul „Gândurile unui purtător de inimă”, 2014 (http://www.mihaitutu.com/comanda-gandurile-unui-purtator-de-inima/);
  • NICEEA I (325) – istoria unui conciliu, eseu publicat în Revista Contracte Culturale, iunie 2019;
  • Note pe marginea normelor de conservare şi restaurare a bunurilor aparţinând patrimoniului cultural, articol publicat în ANUARUL ASOCIAȚIEI CONSERVATORILOR ȘI RESTAURATORILOR DIN ROMÂNIA, nr. 1 – 2016.

 

Prezentări științifice și culturale:

 

  • Cercetarea și prezervarea folclorului cu respectarea eticii academice și a deontologiei profesionale în cadrul seriei de prezentări organizate de Școala Doctorală a Universității București privind Etica și Deontologia Academică, februarie 2019;
  • Patrimoniul imaterial – de la tradiție la reglementare legală în cadrul Simpozionului anual intitulat Sat și Stat. De la entitate spirituală la realitate politico-socială organizat de Muzeul Județean Gorj ”Alexandru Ștefulescu”, 30 octombrie – 1 noiembrie 2019;
  • Sacru și profan – o perspectivă monoteistă – expoziție de artă plastică vernisată la Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti” în perioada 14 septembrie – 13 octombrie 2019.