Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » MIHAI CABA: „Ş-acel rege-al poeziei,… ”

MIHAI CABA: „Ş-acel rege-al poeziei,… ”

Aşa îl portretiza Mihai Eminescu, în memorabila sa poezie “Epigonii”, pe Vasile Alecsandri, cel care… “vecinic tânăr şi ferice, / Ce din frunză îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, / Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri (…) El deşteaptă-n în sânul nostru dorul ţării cei străbune, / El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune…”

Acest poem incitant ce evidenţiază “antiteza dintre un trecut de măreţie şi un prezent aflat în decădere” a fost compus de poet la 20 de ani şi a fost publicat în “Convorbiri literare” – revista Junimii, la 15 august 1870. La vremea aceea Eminescu îi preţuia îndeaproape “bardului de la Mirceşti” minunatele sale creaţii lirice: “Doine”, “Lăcrămioare”, “Mărgăritare”, permiţându-i discernământul situării lui Vasile Alecsandri pe “tronul” aurit al poeziei. De altfel, şi Junimea, recunoscându-i meritele, îl aşează pe Alecsandri în centrul fotografiei aniversare făcută în 1883, la 20 de ani de la înfiinţarea Societăţii.

Despre Vasile Alecsandri (1821 – 1890), personalitate marcantă a Moldovei şi a României veacului al XIX, stă consemnată în istoria literaturii laborioasa şi complexa lui activitate  de: poet, dramaturg, folclorist, creator al teatrului românesc şi al literaturii dramatice, fondator al Academiei Române, om politic şi diplomat.

Însă, “apostila” care-l individualizează cel mai pregnant în istorie este aceea de a fi fost ferventul unionist, angajat cu trup şi suflet întru crezul şi înfăptuirea Unirii Principatelor. Iar spicuirile biografice ale vieţii sale sunt cum nu se poate mai lămuritoare în această privinţă,  având ca punct de plecare anii primelor învăţături însuşite mai întâi în particular de la un dascăl grec şi apoi unul maramureşan şi continuate între 1828 şi 1834  la pensionul francez de la Iaşi, unde tatăl său, spătarul Vasile Alecsandri, urmând pravila vremii, l-a înscris să înveţe. Aici i-a avut colegi pe Mihail Kogălniceanu şi pe Matei Millo cu care a legat o strânsă prietenie manifestată de-a lungul întregii vieţi. Pentru acesta din urmă,  devenit cu timpul un actor celebru al scenei ieşene, Alecsandri a creat savuroasele sale Chiriţe  şi Cântecele comice, piese care au ţinut afişul multor stagiuni teatrale. Bacalaureatul l-a susţinut în 1835, după un an de studii la Paris, acolo unde s-a împrietenit cu Alexandru Ioan Cuza, viitorul domn, şi Ion Negulici, devenit ulterior un pictor talentat, aflaţi şi ei la studii.

Studiile parisiene îi oferă şi şansa debutului său literar, publicând în 1838 primele sale încercări literare în limba franceză, pe care o vorbea fluent. Întors la Iaşi, se împrietieneşte cu Costache Negruzzi, împreună cu care face o călătorie în Italia, ce-i va inspira nuvela Buchetiera de la Florenţa. În 1840, înfiinţându-se la Iaşi Teatrul Mare de la Copou – considerat primul teatru autohton –  , domnitorul Mihail Sturdza încredinţează direcţiunea acestei prestigioase instituţii “trioului cultural” al Moldovei: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi. Din această proeminentă postură V.Alecsandri şi-a început însemnata sa operă dramatică, devenită de atunci o temelie a dezvoltării dramaturgiei româneşti.

În 1845, se îndrăgosteşte de Elena, sora cărturarului şi prietenului său Costache Negri, căreia, după sfârşitul ei prematur, îi dedică poezia “Steluţa” şi întreg ciclul “Lăcrămioarelor”.

N-a fost de mirare că, pe fondul pronunţatei emulaţii culturale din capitala Moldovei, Revoluţia de la 1848, denumită şi “revolta poeţilor”, îl are pe V. Alecsandri în “prim planul” revendicărilor revoluţionarilor moldoveni, pe care acesta le redactează în scrisoarea adresată domnitorului M.Sturdza, atrăgându-şi, astfel, dispreţul şi exilul, împreună cu înfocaţii săi prieteni, susţinători ai idealului unionist al mişcării.

După anii îndelungaţi ai exilului petrecuţi prin Austria, Germania şi la Paris, revine în Bucovina, unde îi regăseşte, găzduiţi de fraţii Hurmuzachi (şi ei unionişti), pe M.Kogălniceanu şi C.Negri, împreună cu care redactează Dorinţele partidei naţionale din Moldova, considerat un înflăcărat manifest al Unirii, pe baza căruia, după întoarcerea la Iaşi, s-a putut relua cu şi mai multă vrere frăţească înaltul deziderat paş´optist al  Unirii. Şi ca toate să fie bine rânduite, în 1885, împreună cu M.Kogălniceanu, scoate gazeta “Steaua Dunării”, prin care cei doi prieteni au putut răspândi ideile unioniste în cele două principate şi chiar dincolo de hotarul lor.

Rând pe rând, în ciuda unei aprige prigoane anti-unioniste instaurată cu cerbicie de către caimacamul N.Vogoride, pretendent la tronul Moldovei, au aderat acestor idei însufleţitoare numeroşi reprezentanţi de seamă în Divanul ad-hoc al Moldovei, între care: Dimitrie Ralet, Anastasie Panu, pr.arhim. Neofit Scriban, Petre Mavrogheni, C- tin Rolla ( căsătorit cu sora sa Catinca), Dimitrie Cracti, Nicolae Şuţu, Dimitrie Cozadini, Dimitrie A.Sturdza ş.a., înfiinţând, la 25 mai 1856, Societatea Unirii, sub preşedenţia lui Mihail Kogălniceanu, al cărei scop declarat şi ţel vizat era Unirea Principatelor.

Curios este faptul că, ulterior, nu istoricii au fost cei care au localizat temporal şi spaţial acel moment de mare însemnătate al luptei pentru Unire, ci a făcut-o, cu o precizie indubitabilă, însuşi Vasile Alecsandri, participant la “sfatul de taină unionist”, în poezia “Jurământ”, atunci compusă, al cărei titlu iniţial dat de poet a fost: 25 mai 1856!

 

                 Sub acest măreţ castan             Să fie numai români,

Noi jurăm toţi în frăţie            Într-un gând, într-o simţire

Ca de azi să nu mai fie             Şi să ne dăm mâni cu mâni,

Nici valah, nici moldovan!       Pentru-a ţării fericire !

 

Patosul “jurământului în frăţie” declamat de Vasile Alecsandri la încheierea “sfatului de taină” desfăşurat “sub acest măreţ castan” avea să-i înflăcăreze pe unioniştii ieşeni, astfel că după o luptă îndârjită , uneori cu “ţeava la tâmplă”, dusă subversiv mai bine de doi ani şi jumătate, visul Unirii Principatelor a prins măreţia împlinirii la 5 şi 24 ianuarie 1859, prin alegerea aceluiaşi Domn, Alexandru Ioan Cuza. Mai mult ca sigur că Vasile Alecsandri, cuprins de o aceeaşi vibraţie patriotică, a compus şi poezia “Hora Unirii”, pe care a publicat-o în acelaşi an 1856 în “Steaua Dunării”, împrumutându-i acesteia şi “patosul” şi “metrica” propriului “Jurământ”.

Fie şi pentru aceste două poezii Vasile Alecsandri poate fi denumit Poetul Unirii!

Cu toate că “euforia cântării şi dănţuirii Horei Unirii cuprinsese întreg poporul”, rolul unionist a lui Vasile Alecsandri, “uns” imediat ministru de externe de către însuşi Domnitorul Cuza, bunul său prieten din tinereţe, era departe de a se fi terminat. Astfel, chiar la începutul lui februarie 1859, primeşte de la Domnitor dificila misiune diplomatică de a-i îndupleca pe englezi, cei mai aprigi adversari ai Unirii Principatelor, în vederea recunoaşterii acesteia de către marile puteri imperiale, Turcia şi Austria.

Despre cele 7 zile de călătorie obositoare până la Paris, despre înlesnirea contelui Walewschi, “cel care conducea politica externă a Franţei”, de a obţine “chiar a doua zi” primirea în audienţă la Împăratul Napoleon al III –lea, desfăşurată în Palatul Tuilleries, aflăm chiar din propriile sale însemnări:  „Glasul lui plin de blândeță, zâmbetul încurajator, căutătura binevoitoare, alinară pe loc neastâmpărul inimii mele. Împăratul luă din mâinile mele scrisoarea autografă a prințului Cuza, se puse pe un jilț de marochin și îmi făcu semn să șed alăturea de el. (…)”

În timpul audienţei Napoleon s-a interesat „de soarta românilor”, dovedindu-şi întreaga sa susţinere: „Aprobez dorința românilor și le dăruiesc 10.000 de puști cu capsule”, iar pentru „renaştere şi organizare” le-a oferit „un împrumut de 12 milioane de franci; scrie îndată principelui Cuza să-ți trimită împuternicire legalizată”. Cât priveşte problema recunoaşterii unirii, Napoleon i-a dat un sfat înţelept: „nu întârzia nicidecum călătoria la Londra, căci acolo este adevăratul câmp al misiei dumitale. La Londra vei găsi oarecare prevenții în contra alegerii Domnului, ceea ce este o încălcare a Convenției”.

Urmându-i întocmai sfatul, după „un drum de 10 ore până la Londra, pe mare și cu drumul de fer”, Alecsandri îi scrie deîndată ministrului de afaceri străine, lordul Malmersbury, rugându-l să binevoiască a-i acorda o audienţă. În aşteptarea răspunsului, se întâlneşte cu ambasadorul Franţei la Londra, ducele Malacof, cel care l-a avertizat de dezinformarea făcută de ambasadorul Turciei, „răstălmăcind cauza dumneavoastră cu multă dibăcie”. Binevoitor, însă, îl sfătuieşte: „Arătați-le că sunteți oameni practici și că voiți a respecta tratatele ce aveți cu Imperiul Otoman, altminteri veți pierde timpul în zadar”.  Sfatul a fost urmat întocmai când V.Alecsandri a fost primit în audienţă de către lordul Malmersbury, cel ce „ i-a transmis, încă de la început, că l-a primit ca pe o persoană particulară, adresându-i-se pe un ton sever: Domnul meu… Cele de pe urmă evenimente din Principate au avut un caracter de neorânduială și de dispreț pentru Convenție, care ne-a surprins de la un popor ce invocase protecția puterilor occidentale”. Răspunsul lui Alecsandri, de mare inspiraţie, a fost unul de care a depins, în mare măsură, viitorul României: „Mylord, rapoartele pe care le-ați primit de la Constantinopol cuprind acusări foarte grave în contra nației mele. (…) Au atribuit României planuri gigantice care, nenorocire pentru noi, sunt astfel de rău inventate, încât ele cad și dispar sub ridicul.”

De aici încolo solul român încearcă să-l convingă pe ministrul englez de unele avantaje economice viitoare şi reciproce: „voim a profita de rodul pământului nostru spre a introduce la noi, prin canalul schimbului comercial, confortul civilizației reprezentat de productele minunate ale industriei engleze”. Şi, astfel, reuşita misiunii era asigurată!

Încântat de această perspectivă deschisă, lordul Malmersbury i-a transmis lui Alecsandri mesajul său decisiv: „Dacă Românii se vor ocupa de îmbunătățirile din lăuntru și de dezvoltarea comerciului lor, Englitera le va conserva stima ce merită oamenii practici”.

Fără îndoială, succesul misiunii diplomatice a lui Vasile Alecsandri din 1859 a deschis calea  recunoaşterii internaţionale a Unirii Principatelor, consfinţită la 1 iulie 1866, prin adoptarea Constituţiei noului stat România!

După 1860, Vasile Alecsandri se retrage la Mirceşti, continuând însă să îndeplinească mai lungi misiuni diplomatice. În 1876 îşi oficializează prin căsătorie iubirea sa din 1855 cu Paulina Lucasievici. În 1882 devine preşedintele secţiei de literatură a Academiei Române. La 22 august 1890 se stinge din viaţă, după o mai lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile cuvenite la conacul său de la Mirceşti.

În ciuda scurgerii irepetabile a vremii şi vremurilor schimbătoare, şi astăzi, la cele două veacuri apropiate de la naşterea „bardului de la Mirceşti”, posteritatea lui Vasile Alecsandri rămâne pe vecie la fel de măiastru „pastelată” şi de nuanţată „chiriţoaie”, iar artibuita-i efigie eminesciană „Ş-acel rege-al poeziei”, la fel de luminoasă, peste care-i va pluti mereu vie flamura tricoloră a Unirii Principatelor Române!

*                  *                  *

Iar, peste răstimp de vreme, în 2002, aşa „ca o minune cerească”, ne-aflatul Castan unionist şi-a dezvăluit, însfârşit, „măreţia” sa impresionantă, sub care, la 25 mai 1856, s-au adăpostit la „sfat de taină” unioniştii ieşeni, punând la cale „într-un gând, într-o simţire” înfăptuirea Unirii cea mult visată. Se află tot la Vişan, în marginea Iaşului, dar nu în curtea unionistului Petre Mavrogheni, ci într-o proprietate privată(?!) La cei 275 de ani atestaţi, devenit Dublu Monument- al Istoriei şi al Naturii – , Castanul Unirii de la Vişan mai murmură şi acum cu fală însufleţitoarele versuri ale lui Vasile Alecsandri: „Sub acest măreţ castan / Noi jurăm toţi în frăţie…”

 

 

Mihai Caba