Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » MIHAI CABA: Junimea lui Titu Maiorescu

MIHAI CABA: Junimea lui Titu Maiorescu

Faptul că Junimea, societatea culturală care avea să aducă  literaturii române de după a doua jumătate a veacului al XIX-lea un „suflu” nou şi avangardist, este legată indisolubil de numele lui Titu Maiorescu, iniţiatorul şi creatorul ei, nu se mai poate îndoi nimeni de acest pur adevăr,  iar  temeinicia lui nu mai poate fi clintită vreodată, niciunde şi nicicând, chiar dacă la începuturile sale îşi atrăsese suficienţi de mulţi contestatari.

Junimea, în toate perioadele existenţei manifestate şi după începutul veacului următor, s-a dovedit, aşa după cum a fost aceasta percepută şi apreciată de istoria literară, de monografii şi exegeţii ei, „a fi avut un rol decisiv în literatura română, iar spiritul junimist s-a dovedit triumfător în lupta de respingere a mediocrităţii şi a altor forme de impostură manifestate pe atunci în artă.”

Teoria lui Titu Maiorescu, aceea a combaterii „formelor fără fond”, pe care tot el le denumea metaforic: „stafii fără trup” şi „iluzii fără adevăr”, prinde rădăcini adânci la Junimea, iar revista junimistă „Convorbiri literare” devine o înaltă tribună pentru promovarea „direcţiei noi”, adoptând în Cenaclul său literar şi o deviză devenită memorabilă: „Intră cine vrea, rămâne cine poate!”

Dar, pentru a argumenta mai elocvent subiectul propus, o privire „biografică” asupra vieţii mentorului Junimii este pe cât de necesară pe atât de binevenită:

Născut cu exact o lună după, dar cu 10 ani înaintea naşterii lui Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, pe numele lui întreg Titu Liviu Maiorescu, s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840, într-o familie cu vechi origini cărturăreşti, care avea să-i ofere şansa unei solide instruiri, mai întâi la Craiova, apoi la Gimnaziul românesc din Şcheii Braşovului şi de aici la Viena, unde familia Maiorescu s-a stabilit din toamna lui 1851, continuându-şi aici studiile la Gimnaziul Academic şi Academia Tereziană; pe aceasta din urmă absolvind-o în 1858, ca şef de promoţie, „succes onorabil de efort şi voinţă de care dăduse dovadă în faţa colegilor săi austrieci”. După un an de studii la Berlin obţine doctoratul „magna cum laude”, iar un an mai târziu, în decembrie 1860, Sorbona pariziană îi „concese titlul de licence es lettres”. Tot Sorbona, în 1861, îi acordă şi licenţa în drept, iar până la sfârşitul acestuia îşi pregăteşte şi doctoratul în filozofie şi apoi se întoarce în ţară, devenită în urma Unirii Principatelor, România, statul care-şi definea noua lui structură europeană după principiul: „la vremuri noi, oameni noi!”; Titu Maiorescu, şcolit la renumitele universităţi din Europa, fiind unul dintre aceştia.

După un stagiu de supleant şi procuror la Tribunalul din Ilfov, la sfârşitul anului 1862 descinde la Iaşi, oferindu-i-se postul de profesor de istorie la prima Universitate românească, recent înfiinţată, la 26 octombrie 1860.

Dovedindu-şi din plin şi sclipitor elocinţa, devine în scurtă vreme, la doar 23 de ani (!), Decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie, iar în 18 septembrie 1863 a fost ales Rector al Universităţii ieşene, pe o perioadă de patru ani, fiind cel de al 4-lea rector de la înfiinţarea ei. Să recunoaştem: o ascensiune de-a dreptul vertiginoasă!

Am ajuns, astfel, în „punctul nodal” al subiectului, cel al implicării lui Titu Maiorescu în viaţa publică al „dulce Târg al Ieşilor”, din postura fulminantă a înaltei sale ţinute academice obţinute, respectiv, cel al fondării Societăţii Junimea.

Regăsindu-şi la Iaşi prietenii din studenţia occidentală, pe Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp şi Theodor Rosetti, decişi şi ei „să pună umărul” la aşezarea României pe făgaşul culturii europene, împreună cu aceştia, Titu Maiorescu porneşte pregătirea „terenului”, reluând ciclul „Prelecţiunilor populare” destinat unui public numeros interesat de temele culturale dezbătute de către prestigioşi oratori. Audienţa mereu lărgită şi efervescenţa acestora tot mai entuziastă au făcut din „prelecţiuni” sămânţa încolţită şi roditoare a viitoarei Societăţi Junimea, înfiinţată în martie 1863, după cum rezultă atestator şi din scrisoarea adresată de Titu Maiorescu surorii sale Emilia (datată 26 martie 1863): ”…Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi …; alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit.”

Aşezată pe principiile maioresciene sănătoase ce „încetăţeneau”, după cum observa mai târziu şi Tudor Vianu, trăsăturile specifice junimismului, precum: spiritul filozofic, oratoric, ironic, critic, dar şi gustul pentru clasic şi academic, Junimea a devenit treptat o asociaţie benevolă cu membri cotizanţi, cu tipografie , cenaclu şi revistă proprie, care a fost îmbrăţişată „din capul locului” de  numeroasele personalităţi ştiinţifice şi culturale ale unui Iaşi universitar. Primul număr al „Convorbirilor literare”, editat „la două săptămâni”, a apărut la 1 martie 1867, sub conducerea redacţională încredinţată lui Iacob Negruzzi, devenit cu timpul secretarul „perpetuu” al Junimii. Şedinţele de spirit ale Junimii, având o aceeaşi periodicitate, se desfăşurau de bună regulă în casa lui Vasile Pogor sau în casa lui Titu Maiorescu, într-o atmosferă însufleţitoare, predominate de caracterul polemic cu privire la limbă, estetică şi clasicism, având ca suport ideile recente exprimate de Titu Maiorescu în studiile publicate: „Despre scrierea limbii române”(1866), „Despre poezia română”(1867), „Asupra poeziei noastre populare” şi „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”(1868), „Observaţiuni polemice” (1869) şi „Direcţia nouă” (1870).

Perioada ieşeană a Junimii se termină în 1874, atunci când Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucţiunii Publice, părăseşte Iaşul şi se mută la Bucureşti, luându-şi „în bagaj”  şi „prerogativele” acesteia.

Fără tăgadă, perioada ieşeană a Junimii (1863 – 74) este percepută, de către istoricii şi criticii literari, care s-au aplecat peste moştenirea lăsată, ca fiind, „cea mai fertilă, câştigându-şi, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri şi prin descoperirea lui Mihai Eminescu şi Ion Creangă, aureola prestigiului cu care s-a înconjurat”.

În perioada următoare (1874 – 1885), şedinţele bucureştene ale Junimii sunt dublate la Iaşi, găzduite aici în diferitele case ale lui Maiorescu şi în cele din urmă în spaţioasa casă a lui Vasile Alecsandri; la acestea fiind citite însemnate scrieri ale lui Alecsandri, Caragiale, Creangă, Slavici, Conta şi a altor importanţi junimişti   care aveau să primească girul publicării lor în Convorbiri literare, revista Junimii rămasă la Iaşi, fiind „acoperită de o glorie totală”. O dovadă glorioasă a Junimii o avem în fotografia-document, realizată în 1883, la cea de a 20-a aniversare.

Se desprind din ea portretele junimiştilor , de la membrii fondatori până la „caracuda” lor, aşezate jur-împrejurul portretului central al lui Vasile Alecsandri, socotit de Mihai Eminescu…„acel rege al poeziei”.

În 1885, chemat de Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi se mută la Bucureşti, luând cu el şi „cartea de vizită” a revistei Convorbiri literare, pe care o va conduce de unul singur până în 1895, după care o predă unui comitet, iar din 1903 conducerea revistei şi-o asumă Ioan Bogdan, şi din 1907, Simion Mehedinţi, ambii reputaţi discipoli maiorescieni. În tot acest timp componenţa Cenaclului Junimii se primeneşte cu George Coşbuc, dar şi cu Dimitrie Onciul şi Nicolae Iorga, imprimându-se astfel Convorbirilor literare un caracter predominant universitar, fără abatere însă de la spiritul critic promovat de Titu Maiorescu.

După 1907, sub lunga conducere „mehedinţiană” până în 1921, cu toată apariţia figurii literare a lui Panait Cernea, Convorbirile literare încep să-şi piardă treptat din strălucire şi prestigiu, iar din 1921, nici noua sa conducere, „din lipsa  unor noi şi însemnate talente literare, nu izbuteşte să impună revista în rolul ei de altădată”, după cum au conchis cu dreaptă judecată exegeţii Junimii.

Concluzionând, privind-o în toată expresiva ei existenţă, se poate desprinde afirmaţia precumpănitoare, aceea că: „Societatea Junimea  și revista Convorbiri literare  au constituit avanpostul cel mai înaintat de direcționare a culturii noastre moderne.”

În acelaşi context apreciativ poate fi privit şi Titu Maiorescu, cel care, legat organic de Junimea, i-a imprimat acesteia „direcţiunea nouă a criticii literare româneşti”, despre care s-a exprimat făţiş şi strălucitul istoric literar, George Călinescu, în monumentala şi enciclopedica sa „Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent”, editată în 1941: „Titu Maiorescu rămâne până astăzi întruparea desăvârșitei atitudini critice…”  

După 1944, potrivit dispoziţiilor noului regim de „tristă amintire” instaurat, Junimea şi spiritul său junimist au fost condamnate la o nedreaptă şi totală dispariţie, dar, ca o izbăvire, după ´89, acestea au putut renaşte la Iaşi – primul lor leagăn – prin înfiinţarea noii Societăţi Junimea ´90, cu Cenaclu, cu Revista Scriptor şi Editură identică în denumire, care continuă, iată, de două decenii, cu bună împlinire tradiţiile junimiste ale promovării actului cultural, inclusiv şi prin actualizarea fostei devize: „Intră cine vrea, rămâne cine citeşte!” Salutar, poate fi privită şi reapariţia Revistei „Convorbiri literare”, sub îngrijirea Filialei Iaşi a USR, cum şi reluarea „Prelecţiunilor junimiste” de către Muzeul Naţional al Literaturii Române; toate acestea redând Cetăţii ieşene atmosfera inconfudabilă a „spiritului junimist”.

După o perioadă strălucită, în care şi-a pus amprenta sa distinctivă în societatea românească, ca fondator al Junimii şi Societăţii Academice, ca profesor şi rector al universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti, ca deputat, ministru şi prim-ministru al României (1912-14), Titu Maiorescu s-a stins din viaţă la 18 iunie 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Recunoscut oraş al tradiţiei, Iaşul istoric şi cultural, neuitându-şi vreodată momentele de glorie prin care a trecut de-a lungul veacurilor, nu are cum să-l uite pe Titu Maiorescu – părinte al Junimii şi Convorbirilor literare – , personalitatea complexă şi remarcabilă a României sfârşitului de veac 19 şi începutul veacului 20, mai ales acum când pe răbojul timpului, la 15 februarie 2020, se împlinesc 180 de ani de la naşterea lui, rememorându-l şi cinstindu-l după cuviinţă, şi păstrându-i mereu vie pe mai departe posteritatea-i luminoasă, ca un bun exemplu pentru viitorime.

 

Mihai Caba


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.