Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Religiile indienilor (Partea I)

George PETROVAI: Religiile indienilor (Partea I)

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (VI)

             6.Religiile indienilor

Partea I

             În primul volum al seriei Trebuința și anevoința înțelepțirii omului, pagina 25, arăt că termenul „religie” are o dublă accepțiune: Cicero l-a dedus din verbul relegere (a reciti, a se raporta la ceva cu deosebit respect), pe când Lactanțiu îl deduce (mai puțin corect din punct de vedere gramatical, „dar mai corespunzător înțelesului dat de creștini religiei” – Emilian Vasilescu în Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, Ediția a II-a) din verbul religare (a lega, a uni) cu sensul de unire cu Dumnezeu.

Însă nu numai pentru corecta încadrare ideatică a prezentului demers filosofic, ci și pentru o mai lesnicioasă înțelegere a rolului fundamental al religiilor în viața indienilor și, îndeosebi, în multimilenara lor cultură este nevoie de următoarele precizări preliminare:

a)„Istoria religiilor este adevărata istorie a culturii” (profesor Ioan Mihălcescu), căci „Civilizațiile omenirii nu pot fi înțelese dacă nu este înțeleasă religia lor” (Raffaele Pettazzoni, profesor italian de istoria religiilor);

b)Întreaga cugetare hindusă din Vede (literatura sfântă), Brahmane (tratate teologice cu rol de comentarii sau anexe la Vede) și din Upanișade (învățături secrete concepute ca anexe la Brahmane), fie are un conținut eminamente religios, fie purcede și se dezvoltă în forme pluraliste (de ex. sistemul Sāmkya) din atari trebuințe moral-spirituale ale indienilor antici;

c)Dacă „religia actuală a credincioșilor chinezi este aproape unitară, cele trei religii principale (confucianismul, daoismul și budismul, nota mea, G.P.) fiind mai mult nuanțe deosebite ale aceleiași religii” (E. Vasilescu), în subcontinentul indian, a cărui cultură constituie pentru popoarele din Asia (și nu numai) echivalentul culturii antice grecești pentru europeni, nu se poate vorbi de o religie, ci – în ordinea lor cronologică – de vedism, brahmanism, jainism, budism și hinduism, chiar dacă, ne spune profesorul Vasilescu, „jainismul și budismul sunt mai degrabă mari secte ivite aproape concomitent în sânul brahmanismului în secolul al VI-lea î.Hr., iar hinduismul este vechea religie vedică, sistematizată în perioada brahmană și adaptată la noile   împrejurări create de apariția jainismului și budismului”.

Cum scopul prezentei scrieri este acela de-a ilustra conținutul filosofic al credințelor locuitorilor Indiei, despre care P. Masson-Oursel cu îndreptățire afirma că reprezintă „o omenire, nu o națiune”, voi proceda ca atare în cele ce urmează, astfel că informațiile despre zei, doctrină și cult să nu se abată de la mult necesara linie a succintului și clarității.

 

A.Vedismul este religia generată de literatura vedică (vede=știință, cunoaștere), o literatură care sute de ani a circulat și s-a transmis pe cale orală, mai înainte de-a fi redactată în sanscrită (în versuri sau în proză) începând cu anul 1200 î.e.n., și care, potrivit tuturor indianiștilor, cuprinde trei mari categorii de scrieri: Vedele propriu-zise (Rig-Veda sau cele 1028 de Imnuri de laudă, în zece cărți, adresate zeilor cu prilejul sacrificiilor, Sama-Veda sau Veda cântecelor sacrificiale, Yajur-Veda sau Veda formulelor sacrificiale și Atharva-Veda sau Veda atharvanilor, respectiv Veda vrăjilor, formulelor magice, descântecelor și exorcismelor), Brahmanele sau mai exact Brahmanas (cu secțiunile/anexele lor Aranyakas și Upanișads) și Sūtras (culegeri de reguli și învățături, comprimate în câteva cuvinte, cu privire la ritualul cultului oficial și particular).

Cu completarea că Avesta, celebra carte sacră a iranienilor, „aruncă lumină asupra unor locuri din Vede, deoarece strămoșii iranienilor și ai indienilor au trăit multă vreme împreună” (E. Vasilescu).

Zeii vedici fiind considerați personificări ale forțelor naturii, uneori s-a vorbit de monoteismul vedic, cu Varuna zeu suprem. Însă, profesorul Georges Dumézil, cel mai mare  specialist în domeniu, este de părere în cartea Les dieux des Indo-européens (Zeii indo-europenilor) că poeții Rig-Vedei, „oricare ar fi fost uneori elanurile pietății lor, n-au gândit niciodată, n-au dorit niciodată ca Varuna să fie singurul care să-i administreze”.

Astfel stând lucrurile, cei 33 de zei principali ai vedismului sunt repartizați de Rig-Veda în zei cerești, atmosferici și pământești, clasificare nebazată pe vreo ierarhie, ci funcție de locul unde se presupune că își au sediul (în cer, în atmosferă sau pe pământ).

Între zeii cerești nu Dyaus (cerul însuși și tatăl întregului Univers, uneori închipuit ca un taur roșu care mugește, alteori ca un cal negru, care – acoperit de mărgăritare – reprezenta cerul spuzit de stele) se bucura de cea mai mare importanță în cult sau în mitologie. Mult mai importanți ca el erau Varuna, atotștiutorul zeu al ordinii universale (providențiator sever-pedepsitor cu păcătoșii și milostiv cu cei ce se pocăiesc) și Mitra, strălucitorul zeu al luminii zilei, uneori chiar zeul soarelui (Varuna era zeul cerului întunecos, al cerului nocturn sau al lunii). Mitra, un zeu secundar în literatura vedică, nu trebuie confundat cu Mithra, numele dat de iranieni străvechiului zeu persan, care „avea să ocupe un loc mai important, iar în preajma apariției creștinismului, cultul său mithraismul, avea să capete o importanță de prim rang” (E. Vasilescu).

Tot Vasilescu ne face cunoscut în tratatul său că „cele mai frumoase, cele mai pline de inspirație și lirism dintre imnele Rig-Vedei sunt închinate zeiței Ușas (Aurora), „tânără, frumoasa și zglobia” fiică a cerului și soră a nopții, precum și faptul că Așvinii, frații gemeni ai Aurorei, erau „cei mai tineri dintre zeii cerești”, care „făceau adevărate minuni de ajutorare pentru toți cei care sufereau, pentru toți cei ce erau în primejdie pe uscat sau pe mare”.

Întrucât în hinduism va deveni unul dintre cei doi zei principali, trebuie menționat în acest loc Vișnu, zeu de importanță secundară în vedism, în pofida faptului că era considerat „zeul-soare care străbate zilnic bolta cerească, făcând numai trei pași”.

În fruntea zeilor atmosferici se situează Indra, violentul și războinicul zeu al furtunii (totodată zeul național al indienilor), despre care fantezia hindusă afirmă că este „atât de mare și puternic, încât ține cerul și pământul în palmă”. Cu toate astea (sau poate că tocmai din această cauză), Indra adesea se îmbată cu soma, băutura sfântă a indienilor, stare care-l predispune la furie și imoralitate.

Tot un zeu al furtunii era la vechii indieni Rudra, o divinitate rea și periculoasă, despre care se zice că „locuia cu soția sa Rudrāni și cu bandele sale în munții și pădurile din nordul țării, de unde se năpustea asupra oamenilor, producându-le tot felul de nenorociri” (E. Vasilescu). În schimb Maruții (precum Vāyu și Vāta, personificări ale vântului), devin aliații lui Indra în toate luptele sale binefăcătoare pentru omenire, cu toate că sunt fiii lui Rudra cel afurisit.

Zeii pământești au un statut vedic foarte asemănător cu cel al zeilor cerești. Da, căci și aici Prithivi („pământul mamă”), zeitatea pusă deseori în legătură cu Dyaus („cerul tată”), are un  rol secundar. Cel mai important zeu pământesc este Agni, zeul focului, închipuit de indieni ca un tânăr frumos, „strălucitor ca soarele, cu barba roție și cu părul arzând în flăcări care se înalță până la cer”. Agni nu era numai zeul focului din cele trei regiuni divine ale Universului (soare, fulger, vatră), ci și al focului ce mistuie jertfele, motiv pentru care, fiind el de același rang cu Indra și cel mai iubit zeu vedic, lui îi sunt închinate 200 de imnuri în Rig-Veda, inclusiv primul și ultimul dintre acestea.

O altă zeitate pământeană este Soma sau băutura sfântă a zeilor, care dă multă bătaie de cap indianiștilor prin aceea că este identificată „și cu ploaia, și cu luna”.

În afara zeilor principali, mitologia vedică mai cuprinde nimfe ale apelor și nenumărate spirite bune sau rele, despre care se crede că se amestecă la fiecare pas în viețile oamenilor, precum și eroii (de pildă Manu și Purușa), din trupul sacrificat al celui de-al doilea rezultând cele patru caste ale societății indiene.

Doar câteva cuvinte despre cult. Indienii din perioada vedică nu aveau temple (riturile se oficiau în casă, vatra casei fiind altar), preoții nu erau organizați în colegii, brahmanul începutului era un preot secundar, iar sacrificiul avea o atare importanță ca centru al cultului vedic, încât chiar zeii erau considerați „creații ale sacrificiului”.

În ceea ce privește cultul morților, literatura vedică întrebuințează pentru suflet termenii asu și manas: primul cu sensul de suflu vital, sufletul având înțeles de substanță materială, iar celălalt (manas) cu sensul eminamente spiritual sau rațional și cu sediul în inimă.

În periada vedică mai timpurie, hindușii credeau că, după moarte, locuința sufletelor era sub pământ, unde – după împlinirea ultimelor rituri funerare, căci până atunci sufletele se vântură în chip de fantome printre vii – nu numai că tind să-și găsească părinții, dar sunt obligate să se prezinte în fața lui Yama, stăpânul împărăției morților, și a lui Varuna, zeul care cercetează și judecă gândurile oamenilor.

Nota 1: Iată că și în religiile anterioare creștinismului li se cerea credincioșilor să nu păcătuiască nici cu gândul, nici cu vorba, nici cu fapta…

Până la întâlnirea cu zeii, sufletele morților trebuie să treacă de cucuvea și porumbel, primii mesageri ai lui Yama, dar mai ales de cei doi câini (unul pestriț, altul negru) cu câte patru ochi și cu nasuri largi, care de cele mai multe ori sunt primejdioși și le mănâncă.

Nota 2: În capitolul Religia get-dacilor, pagina 320, profesorul E. Vasilescu face o remarcabilă apropiere „între Zalmoxis și Yama al indienilor, Yima al iranienilor, Wodan al germanilor, care de asemenea au avut la început caracter demonic, htonian, dar cu vremea au devenit zei cerești”.

Dar cu toate că treptat panteonul vedic s-a populat cu numeroși zei cerești, astfel că împărăția lui Yama a fost transportată în ceruri, totuși, ne înștiințează puțin mai încolo ilustrul cărturar român, în credința omului vedic există și un loc subteran, „în care merg sufletele celor păcătoși”.

Regula generală a riturilor de înmormântare din perioada vedică era incinerarea, la care se adăugau înhumarea, expunerea cadavrelor sau aruncarea lor în Gange. Întotdeauna se sacrifica o vacă (rinichii acesteia se puneau în mâinile mortului ca să-l ferească de cei doi câini ai lui Yama), cenușa rezultată după incinerare se strângea într-o urnă și se îngropa cu anumite ceremonii, rudele mortului se supuneau la purificări (scufundarea în apă, săritul peste un șanț plin cu apă, o baie etc.), în timpul ceremoniei de incinerare și în zilele următoare se purta doliu, iar după înmormântare se făceau ofrande mortuare și se aduceau sacrificii de animale, alimente sau alte lucruri „socotite folositoare pentru morți”.

Extrem de prețioasă pentru înțelegerea subtilei mentalități filosofico-religioase a indienilor este următoarea precizare a profesorului Vasilescu: „În literatura vedică nu se întâlnește nicio mențiune precisă  despre credința în transmigrația sufletelor, credință care va deveni fundamentală în eshatologia brahmană”.

Sighetu Marmației,                                                                                George  PETROVAI

25 ian.-15 feb. 2020