Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Alice PUIU: Cuvinte ale timpului (poeme)

Alice PUIU: Cuvinte ale timpului (poeme)

În alt poem

 

O așteptare se rătăcise

în vitralii prin ramuri de gând

și-o petală dintr-un timp

înscris în cercuri de cenușă

ardea tăcerea dintr-o insulă

pierdută-n eul îngenunchiat în mine

și-n consistența unei dimensiuni răzvrătite

tu înnodai depărtări ale cuvântului

din alt tărâm, din altă lumină.

Tristeți rotite-n vers de clopote ninse

aprindeau pe ziduri arse-n uitare

frunze din ruga unei despărțiri

în care erai durerea unui cer

prăbușit în absurdul neant

din altă zodie, din altă zare.

O umbră pulsează acum în mugurii de lut

nemărginind această plecare

într-un amurg de ape arzând fantomatic

însingurarea ornicului ce te-a-nchis

în alt vers, în alt poem.

 

 

Antinomii sepulcrale

 

zvâcnesc râuri selenare

în așteptarea neîmpăcată

din albul arzând în frunze

și-n frigul entropic

dintr-un culoar nedefinit

vise și veacuri rătăcesc

în netălmăcite hăuri

în care tu zăbovești

ca o chemare de dincolo

de sensul sinelui nerăscumpărat

ca o respirație-nfășurată de cuvinte

ce-mparte mirarea ochiului

în două antinomii sepulcrale

și-un labirint ce-și ramifică tăcerea

prin oasele acestei despărțiri

m-ascunde-ntr-o clipă

în care tu, vers agățat de sălciile din lună

îți destrami umbra

pe buzele acestui ianuarie

spulberat prin cotloanele unui orologiu

ce-nvârte pe-un cadran fără numere

rămășițe din glasul unui orb

cu ochii răsturnați

peste pânza unor formule alchimice

înnodând ramuri dintr-un timp închis

în iarna unei oglinzi

ce-a prins în ridurile nemuririi

aurul mut din pietrele

pe care moartea și-a înscris

amprenta abisală

 

 

Arzând cărări de cuvinte

 

M-am destrămat prin sinuoasa tăcere

a unei frunze ce-n stinsa cădere

dintr-un arbore de gânduri

a poposit pe inima ta.

Rătăcitori printre greierii

pulsând în scrum de lună

ne-am scris pe pleoape

respirația telurică

a unei metanii de dincolo

de noaptea gândurilor arse,

de dincolo de apele uitării

unde-n amurgul ultimei călătorii

despărțirea de noi înșine zăbovea.

Suspendați în verdele

arzând cărări de cuvinte,

zâmbim în ora de ceară

din care curg stele și vise

și liniștea luminii.

Ziduri gonesc prin vălătuci de fluturi

și străzile inundate de seva

unei primăveri hoinare

alunecă-n cerul ce-adună

în palmele ideilor

și-n văzduhul întrebărilor

tot necuprinsul ierbii

tot infinitul unui ram de viață.

 

 

Cândva un sentiment

 

Alunecam pe frunze

ca un ochi venit dintr-o stea

ce căuta rătăcirile nopții

când mai aproape

când mai prelung

zvâcnind cu glas de fărâmă necuprinsă

în tăcuta îmbrățișare a unui lut

ce-și croia neînțeleasa depărtare,

mă risipea volbura colbului

pe-o coamă arsă de văzduh nescris

și literele-și destrămau culoarea

devenind muzică și sfere din alt contur,

creșteau întrebări pe-un umăr de lună

și-n cuvântul arborilor se-adunau aripi

din rugăciunea unor păsări de lumină,

treceam prin axa abstractelor neanturi

în versul risipitei aurore dintr-un veac

plutind haotic cu fața

către cel ce n-am fost încă copil

doar tăcută îngemănare dintre începuturi

când dragostea abisului devenea înălțare

spre cel ce-am respirat o neghicită taină

a unui descânt dintr-o materie

de gânduri și idei

și-atunci mi-am zărit umbra,

mocnită plecare

către lumea de dincolo de sânge și oase

pe-un deal pe care creșteau visele

celui ce-oi fi cândva un sentiment

înmugurit pe-un ram de viață.

 

 

Clipa unei azime

 

Iederă-n oglinda miilor de labirinturi

șiroind rătăcirea unui deal

prin fluide crengi dintr-o lună

ce destramă infinitul

în care cresc ceruri nescrise

dintr-un alt contur de gânduri

poposești acolo

în ochiul însinguratelor icoane

vers răsturnat în constelația mea de argilă

aripă-ntoarsă-n viscolul mut

dintr-un țărm eșuat prin visul unei corăbii

și-n risipirea zilei respiri strigătul lumii

spulberând printre păsări de ape

haotica arsură a fluturilor de fum

și noaptea răstignită în suflete plecate

despicat de absconse tăceri dintr-un cerc

ce strigă ora unei melancolii sacrosante

te-mparți în unghiuri și neumblate cărări

în plusuri și minusuri dintr-o algebră

a timpului uscat în vene

clipă a unei azime din trupul meu

sfârtecat de căutarea unui sens

de dincolo de-o entropică depărtare

în primăvara îngerilor osteniți

te necuprinzi cu tainica lumină

ce încolțește prin frunze și poeme

 

 

Cuvinte ale timpului

 

Alergam pe trepte

desprinse din cețurile odăii

când gândul meu te-a luat de mână

și-n mirarea unei lumini crude

ce-și risipea delirul de cenușă

în alba tresărire dintr-un trandafir,

ne-am strecurat cu umbre de copii

pe-o scară întortocheată

într-un turn clădit din vise

și-acolo-n atingerea fluidă

a sufletelor noastre hoinare

orașul plutea-ntr-un labirint de incantații

din care izvora o noapte-n aripi de fluturi

pe buzele de ceară ale unui șaman

și noi eram doar cuvinte ale timpului

ningând îngeri în foșnetul irizat al lumii.

 

 

Iluzii dintr-o primăvară

 

alunecam în scoica ornicului

desprins dintr-un trup de fluture

și ne lăsam cuprinși de aurora

imensei neliniști ce-n oceanul de abisuri

răsturna tăvălugul gravitației

tot mai îndepărtați

de miezul teluric dintr-o pleoapă

eram fantasme dintr-un timp al viselor

acoperind cerul din grădina copilăriei

tu răsturnai întrebări

peste umerii cuvintelor

eu semănam absențe

pe chipul unui nor

cineva zgâria îndoieli pe buzele unei măști

zăbovea inima în fereastra salcâmului

strada se-nvârtea într-un carusel de emoții

câțiva izbucneau în vise

alții deznodau amurgul din amorțeala crengilor de nea

alba povară a tăcerii se estompa într-un pastel

în care noi deveneam iluzii

dintr-o primăvară ce nu știa încă

să citească literele iernii

așteptarea răscolea iarba

încă neaprinsă-n

ochiul unui vânt fantomatic

și toate cărările sufletelor noastre

se acopereau de flori

desenate pe-un colț de geam.

 

 

În abisul acestei oarbe călătorii

 

cresc anotimpuri atinse de viață

scriind lumina unei clipe

ce lasă-n urmă doar infinitul

dintr-un lung șir de tăceri

cel ce nu se-ntoarce pierdut rămâne

pe treptele timpului ghemuit

tu mă privești cu-n ochi al plecării

de dincolo de grădina părăsită

în care arsura ramului înnoadă

speranțele de umbre

la geamul agățat de norii unei idei

te-aduni din mișcarea cuvintelor

ca un joc de frunze-n amintire

din trupul tău uitat pe prag

se-aude doar verdele unei primăveri

cum roade-n scoarța palmei

cărări rătăcite-ntr-o lacrimă

și în abisul acestei oarbe călătorii

doar visul dintr-un vers ne-adună

să respirăm înaltul

de dincolo de moarte

 

 

În odaia cuvintelor mele

 

în odaia cuvintelor mele

m-am risipit într-o depărtare înfiorată

de un regret înserat pe un peron

pe care doar așteptarea din umbre

arde-n ramuri fluide de noapte

această disipare spontană de litere

arzând pe-o margine de lună

rătăcirea dintr-un cuvânt pierdut

și-n latența unui cânt ancestral

câmpuri inundă gândul

îndrăgostit de-un vers

în care tu ți-ai ascuns absența

 

statuie sortită altui deșert

ce-și revarsă arsura

în dureroasa sublimare

a unui verde stigmatizat

de litere-mbracate-n lumina din maci

veghezi la capătul unui tăceri

acea neputință a florii

de a stinge-n ploi de stele

atingerea de foc a unei însingurări

neînscrise-n reflexul anotimpului banal

și-n odaia cuvintelor mele

te respir, efemeră atingere

a unui irațional sortit

să-mpartă necalculatele hăuri ale lumii

în zodii neexplicate-n semne

ci doar în întâmplări

 

 

Litere de tăcere

 

În pielea unui timp închise-s cuvinte

și-un gând al tăcerii

mă absoarbe-n altă dimensiune

ca un zeu amuțit de-atâtea altare arse,

în mine mă întorc pe dosul pânzei de dureri

și-nvăț să vorbesc

alt cer de sunete zdrobite

să citesc nisipul unui anotimp eșuat

să număr colții nopții înfipți

în carnea unui infinit

abandonat în bătaia inimii.

În mine doar pașii unei rugăciuni

se-aud cum scrijelesc

litere de tăcere

pe pieptul celor ce m-au ascuns

în iubirea unei despărțiri.

 

 

Prin cenușa fluturilor

 

Acolo-n grădina neînțeleselor semne

ascult cum arde

o nemărginire din trupurile noastre

ca o așteptare-n rana iernii

ca o limpezire de spații crescute

sub streșinile lunii oarbe,

nu știu dacă-n frunza uitatului lut

un vis aprinde-o candelă

sau crește monoton

un șir de cruci fără culoare,

între mine și tine bărci de lumină

prin apele pierdutelor stele,

aș vrea să mă găsești

în visul plâns dintr-un miracol

în care tu deschizi fereastra-n

fântâna înaltelor depărtări

să trecem prin tăcerea

dimensiunii coagulate-ntr-o plecare

să ne-ntâlnim în ora cuvintelor

rămase-n odaia golită

de respirația imaginilor sparte,

doar noi între umbre și focuri dezacordate

doar noi ascultând lacrima sferei

cum își prelinge abisul

în taina unui zbor de ceară,

doar noi prin cenușa fluturilor

atinși de-o constelație haotică,

în nodul imuabilei iubiri doar fumul verii

dintr-un continuu curcubeu

de dincolo de absconsa rotire

a unui melancolic univers

ce-și frânge-n noi amintirile

și infinitul mut.

 

 

Toată lumea din noi

 

Mi-am împrăștiat tot cerul

în frunzele gândului tău ,

și-atunci grădina s-a umplut

de ochii mari ai cuvintelor nerostite,

neînțelese amintiri dădeau năvală

prin rămurișul  povestit de lună,

un vânt viclean începu să-mbrățișeze

iarba de stele rostogolind

pe drumul pietruit cu vise

ciulini și regrete

și clipe ascunse-n cochilii

de melc prăfuit cu tăceri,

auzeam cum palpită-n palme de lut

sărutul morții  de dincolo de deal,

acolo cei plecați ne auzeau

inimile atinse de iubire

și zâmbeau amintindu-și

de ceasornicarul care se strecoară-n oraș

pe ascuns în somnul nopții

și meșterește descântece de nea

prin roțile dințate ale timpului hoinar…

da, da, ceasornicarul decupează cercuri

din suflete adormite și le-aruncă dincolo de deal

acolo unde cei plecați ne-așteaptă,

dar eu m-am ghemuit în visul tău

și-ntr-un unic cerc vom rostogoli

toată lumea din noi.

 

 

Prin orașul timpului

 

ți-am citit ploaia pașilor

o sfărâmare de aurore-n cuiburi de umbre

destrămând cu o atingere himerică

incandescența unui număr enigmatic

prin orașul timpului

în care străzi locuiesc în ore suspendate

de-o depărtare încărcată cu iluzii

acolo oamenii-și țes inimile

cu fluturi desprinși

dintr-o scoarță de versuri ce-nvelește

un cer sortit unei împărțiri fără sfârșit

și-n oglinzi congruente cu norii

o volbură de nisip perindă chipuri

rătăcite cândva

în pădurea cu ramuri de îngeri

resturi de cuvinte se scutură

din turnul secundelor desperecheate

inundând cu scrisori nicicând scrise

cărarea unei așteptări

pe care ne-am pierdut dimensiunea entropică

dintr-o spirală de stea

când înălțam un zmeu croit

din speranțele noastre de copii

 

 

Uitare sincopată

 

Respiram iluzia unei scări

răsărite dintr-un strigăt

contorsionat al depărtării,

treptele-și pierdeau consistența

topindu-se-n întunecimi

răvășite-n muțenia unui apus

dintr-o iarnă de gânduri

peste dealul ce-ascunsese cerul

într-un somn de înger

culcușit pe genunchii lunii

și eu urcam spre-o necuprinsă atingere

dintr-o fuior șiroind într-un noian de stele,

apoi coboram înălțimea trecutului

neprecizat în înghețatul timp

din cuvinte și așteptări

dincolo de glasul tău părăsit

într-o uitare sincopată

cădeau amintiri,vise,

nebuloase dintr-un somn

răzvrătit în ceara drumurilor pierdute

copaci de lumină, păsări de ape

și tu așteptând o veste pe dealul spulberat

de tăișul acestei aspre nopți

agățate de mine.

 

 

Umbre desculțe

 

Crești ca o tăcere din abisurile nopții

curgând fantomatic printre ziduri

ce-n arborescente glasuri ale plecării

despletesc coridoare dintr-un labirint

în care timpul rămâne doar un minotaur

sfârtecând povara dintr-un mit,

printre ruguri arzând neuitarea din pleoape,

printre câmpuri ce-și împrăștie singurătatea

în ciulinii înghețați dintr-un psalm

când înserarea din noi e-un țărm respirând

ultimul zvâcnet din corăbii abandonate

ne întâlnim umbrele umblând desculțe

într-o duminică ciobită de-o ninsoare

ce-n lutul aspru al zeului din noi

scrie uimirea unui înger în hăul din Cuvânt.

 

 

Un alb al umbrelor rătăcitoare

 

Germinează un alb magnetic

prin fibra acestui oraș

pecetluit de neînțelese inerții

în care chipuri și-au pierdut ochii

și visul și ultimul curcubeu

într-un somn hibernal

devenind ziduri dintr-un labirint

netălmăcit de cerșetorul

ce-și scrie aripile arse pe treptele

cuvintelor uscate-n oase

la răspântii grăunțe de-ntunecimi

spaima iluziilor dintr-un adăpost

al ultimelor nopți de primăvară

uitarea din frunze reci și toamne

poposite-n inimi fără cer

tăcerea din vacarmul unui bâlci

în care clovni și saltimbanci

înnoadă mediocritatea în albul

falselor poeme

vinete străzi împrăștie

o-nserare de cenușă

pe geamuri obosite

în liniștea de ceară

se desprind   din ramuri

fâșii de cer pe care o uitare

își scrie numele

și sufletu-mi hoinar

un vânt îl țintuie cu grele stele

din plumbul turnului ce-nvârte-n ornic

viscolul unui veac

risipindu-mă-ntr-un  alb

al umbrelor rătăcitoare.

 

 

Un eu venit de niciunde

 

Treceam prin gânduri

urmând cărări ce m-aruncau

în piețe pline de oameni,

unii purtându-și negurile pe chip,

alții la braț cu ultimile clipe,

erau și vânzători de vise,

trubaduri căutându-și baladele

printre gunoaie spulberate

de cețuri venite din iedera timpului,

mă strecuram ca un vals uitat pe lună

de-o noapte ce ascundea

moartea-n buzunarele inimii,

curgeam printre idei și cuvinte nerostite

și deodată m-am întâlnit cu mine,

un eu venit de niciunde mă privea uimit,

eram eu și-acolo și aici,

stăteam cu mine și nu știam să mă citesc…

am dat din umeri nelămurit

și celălalt eu mi-a întins o floare,

apoi mi-a șoptit

mergi mai departe, chiar dacă ai obosit…

 

 

Un sentiment fără contur

 

Absență strecurată între cuvinte și noapte,

mi-ai scris pe retina unui gând

zodia teurgică a unei lacrimi

ce-n versul mut din rana unui înger

țesea îndepărtarea

viscolind pe câmpia unui mâine

printre aripi de nisip.

Te-ai abandonat într-o alungită umbră

a unui timp arzând congruent

cu respirația unui somn himeric

în care tu,

hotar crepuscular al visului din mine

mă rătăceai într-o tristețe

de bun-rămas

și-n haosul de ceară

al unei desfrunziri din lună

pe tine, fluid labirint al absenței

dintr-un orologiu de cenușă,

te-am răstignit

de-un sentiment fără contur.

—————————–

Alice PUIU

18 februarie 2020


Etichete: